La ce duce o copilărie în care lanțul, papucul și palma țin loc de afecțiune. „Când m-am trezit pe patul de spital, mi-au spus că așa-mi trebuie!”

Crima șocantă din cartierul Cosmopolis, unde o femeie însărcinată a fost ucisă de un bărbat în fața fetiței ei de 3 ani, a stârnit un val de revoltă publică fără precedent. La scurt timp după tragedie, sute de oameni au ieșit în stradă, cerând protecție reală pentru victimele violenței domestice. Presiunea civică a dus la accelerarea procesului legislativ, iar autoritățile au anunțat modificări urgente în legea privind protecția victimelor. În paralel, rețelele sociale au devenit spațiu de confesiune colectivă. Zeci de femei și-au spus public poveștile de abuz, amenințări și teroare, multe dintre ele ignorate ani întregi de sistem. Redăm mai jos povestea unei supraviețuitoare, Andra Pintican, în prezent mamă a doi copii și expert în resurse umane. (Confesiunea a fost preluată, cu acceptul autoarei, de pe pagina ei de Facebook).

„Tatăl meu biologic m-a trântit de podea când aveam vreo 2 ani. Prima dată când mi-am amintit episodul, în terapie, am crezut că îmi imaginez, că e imposibil să ții minte ceva atât de devreme. Din păcate, a fost adevărat… Al doilea tată vitreg îmi dădea palme peste față și urechi până îmi sângerau timpanele. Cu asta lucrez acum în terapie, că am o otită care nu-mi trece de 2 luni… Aveam 10 ani când îi scoteam mamei cioburi din piele. Că îi spărgea sticle și borcane de cap. Și o duceam repede pe sora mea la vecina și visam că mă întorceam «să o salvez pe mama».

Copilăria mea a fost presărată de metode de parenting care mai de care: lanțul de la câine, papucul, curelele, umilința… Alea pe care le-am normalizat doar pentru că le-am trăit prea mulți dintre noi! Alea care au smuls din noi orice fărâmă de demnitate și ne-au lăsat goi pe dinăuntru și flamanzi să fim iubiți și văzuți cu adevărat…Cum n-au știut niciodată părinții noștri să ne vadă!”

Citește continuarea articolului AICI.