Credeam că am fost o mamă bună. Apoi, fiica mea a urcat pe scenă și, în fața unei săli pline, a spus: „Mamă, tu nu mă iubești!”

„Mama, să nu te superi. Și să nu te îngrijorezi. Noi am trecut deja peste asta.” Atât mi-a spus fiica mea, Antonia, înainte să urce pe scenă în spectacolul „NU Academia de Studii Economice”, alături de colegii ei de la Colegiul Național „Sfântul Sava”. Nu m-a pregătit pentru ce avea să urmeze. Nici nu cred că ar fi avut cum. Pentru că nimic nu te pregătește să vezi cum propriul copil vorbește public despre abandon cu atâta forță, claritate și vindecare, încât tu, adultul, te simți mic și neînsemnat în fața curajului lui.

Săptămâni întregi am știut că repetă. Că lucrează la un spectacol de teatru cu actrița Raluca Botez. Dar am aflat abia în ziua spectacolului (care s-a jucat pe scena Teatrului Excelsior, în cadrul Festivalului Vocea Teatrului Licean Bucureștean) că nu e un simplu spectacol. E o mărturisire colectivă. O radiografie a traumei, spusă cu vocile adolescenților care nu mai vor să tacă.

În ziua spectacolului, am aflat că piesa se numește „NU Academia de Studii Economice”. Sensul l-am înțeles abia după ce am văzut spectacolul. Pentru că nu e despre diplome, ci despre supraviețuire. Nu despre carieră, ci despre copilărie. Fiecare copil a vorbit despre o traumă pe care a trăit-o. Dar nu ca victime. Ci ca eroi.

Am trimis-o la terapie. Dar abia pe scenă am ascultat-o cu adevărat

Fiica mea a povestit despre abandon. Despre o perioadă din copilăria ei pe care, deși i-am explicat-o după ce a crescut, n-am știut să o fac mai bine decât am făcut-o. Și, se pare că, oricum, nu a ajutat-o. La vârsta de trei luni ale ei, am decis să mă întorc la serviciu ca să întrețin familia. Iar pe ea am dus-o la părinții mei care nu locuiesc în același oraș cu noi. 

Citește continuare articolului AICI.