8 filme bizare, perfecte pentru perioada de izolare, care te provoacă să te gândești la viitorul omenirii

​Despre “1984” s-a spus că trebuia să fie literatură, nu un manual de cum să creezi o societate distopică. Același lucru s-ar putea spune și despre aceste filme: ne uităm la ele, ne minunăm de talentul și imaginația creatorilor și sperăm că nu vom trăi niciodată într-o astfel de lume.

Ce an ciudat, nu? Parcă mai ieri ne întrebam dacă filmul “Contagion” a prevăzut pandemia și România era în stare de urgență cu restricții serioase de circulație.

Viața intrase în izolare și, o bună bucată de timp, ne-am spus că va fi pe-o perioadă limitată. Perioada aceea încă nu are o limită și din 28 martie România se regăsește sub noi restricții.

Recunosc că lista de mai jos am făcut-o pentru că în fiecare film am regăsit cel puțin o idee atât de bizară, încât poate lărgi câteva orizonturi despre ce înseamnă singurătate, izolare sau ce-i barbar sau nu în noi ca oameni.

Totodată, am obosit să mă plâng în cercul mai larg de cunoștințe de haosul deciziilor, locale, europene și internaționale, și de felul în care sunt comunicate. Cel puțin au dispărut acele conferință de presă ținute aproape de miezul nopții ca să țină panica și teama vii.

Fără alte adăugiri despre starea actuală a lucrurilor, în viața reală, îți recomand oricare dintre filmele de mai jos, și câteva seriale, ca să evadezi din cvasi-izolarea reală într-una de-a dreptul nebună ca să vezi că în realitate încă mai avem motive de oarecare bucurie.

The Platform

The Platform, înainte de toate, îți arată că vorbitorii de spaniolă, că-s ei din Spania sau din America de Sud, nu știu să facă doar telenovele. Platforma e o masă alimentată cu cele mai bune mâncăruri, dar doar cei de la primele niveluri ajung să se bucure de ce-i mai gustos și hrănitor.

Întreaga structură e, de fapt, o închisoare în care fiecare a ajuns din diverse motive, uneori și voluntar. Pe fiecare nivel sunt câte doi prizonieri, iar numerotarea nivelurilor se face de sus în jos.

Ciclic, fiecare prizonier ajunge pe alt nivel și singura speranță e să ajungă la el suficientă mâncare pe platformă ca să nu moară. În centrul acțiunii e un prizonier care-și dă seama că există suficientă mâncare pentru toți, dacă cei de sus țin cont și de cei de jos.

Filmul este, în esență, o critică socială despre cum nu ne pasă de ceilalți, despre cum, ca oameni, suntem incapabili să împărțim resursele. Și, sigur, poți să-l vezi și în această cheie.

Cealaltă e că izolarea scoatea ce-i mai rău din oameni, dacă nu era clar până acum. Tocmai de aceea spun că The Platform ar putea părea unul dintre cele mai simple filme, dar ridică niște întrebări care s-ar putea dovedi utile și societății de peste 50 de ani.

Snowpiercer

Regizorul Bong Joon Ho a făcut valuri în 2020 cu filmul Parasite, dar înainte de Oscarul pentru acea creație a pus în fața tuturor și Snowpiercer. A învechit atât de bine, încât Netflix a făcut și-un serial bazat pe acea idee și e acum în derulare cel de-al doilea sezon.

Dar filmul e ce trebuie, că-ți prezintă pe scurt povestea, înțelegi ce-i cu trenul de 1.001 vagoane și de ce cei din coada trenului pun de-o revoltă care măcar să le redea statutul de oameni, în locul celui de “codași”.

Serialul nu face decât să dilueze povestea și să adauge tot felul de conflicte. Filmul iese de pe platformă pe 30 aprilie, așa că mai ai cam o lună la dispoziție să-l vezi.

Povestea, pe scurt, e că un geniu și un nebun a creat un tren a cărui locomotivă merge continuu. Și-a adunat în acest tren câteva mii de oameni ca să salveze umanitatea de la apocalipsa erei glaciare.

Și reușește câțiva ani, până când cei mai oropsiți dintre oameni se satură doar să fie coada trenului. Snowpiercer și The Platform se aseamănă. Unul se derulează pe verticală, altul pe orizontală și critica socială e similară.

Poate de aceea merită să le vezi unul după altul. Și despre Snowpiercer mai zic doar atât: cineva chiar reușește să iasă din tren și să pășească pe ceea ce-i un Pământ în plină eră glaciară.

E atât de multă speranță în finalul ăsta cât probabil ai adunat și tu în toată perioada asta de restricții. Din fericire, ce avem în realitate nu-i chiar o apocalipsă.

Ad Astra

Cel mai simplu scenariu pentru un film cu izolare și singurătate e să pui personajul în spațiu. Serios, chiar nu ducem lipsă de așa ceva: Gravity, The Martian, Moon, Apollo 13, Interstellar, Midnight Sky (proaspăt, chiar) și chiar Armageddon. E de înțeles.

Activitatea astronauților se derulează, cel mai des, în izolare. Fiecare dintre acestea poate fi bun în felul său, dar eu am ales Ad Astra care-i acum pe HBO Go.

În acesta omul a cucerit Luna, a cucerit Marte și vrea sistemul solar cu totul. În centrul atenției e astronautul Roy McBride care are misiunea de-a se avânta în sistemul solar și să revină cu răspunsuri despre expediția eșuată a tatălui său.

Totodată, trebuie să rezolve și cauza a ceea ce pare un atac asupra Pământului. E ceva fabulos în a-ți imagina izolarea din spațiu. Strigătul de ajutor, la propriu, nu înseamnă nimic, iar distanțele se măsoară în kilometri doar dacă vrei, dar oricum vorbim de mii, zeci de mii și milioane.

Și noi, ca oameni, suntem total dependenți de condițiile de pe Pământ (evident). Ad Astra e un film excelent despre ce impact poate avea tipul acesta de izolare asupra unui om care a trăit în ea zeci de ani (cum e cazul tatălui lui McBride).

Independent de izolarea asta mai e ceva frumos în film. Tatăl lui McBride s-a autoizolat în spațiu ca să găsească viață inteligentă dincolo de Pământ. Și n-a mai revenit acasă, că această misiune fără un răspuns i-a luat cu totul viața. El, în afara acestui scop, nu mai există.

Poate că pentru fiecare dintre noi e de învățat (sau reținut) măcar acest citat din film: “Acum știm, noi (omenirea – n.r.) suntem tot ce avem”.

The Hateful Eight

A devenit acesta un film deja clasic? Habar n-am, dar e un clasic Tarantino: toată lumea moare după ce se împușcă între ei cu toate gloanțele de care dispun.

Hateful Eight începe într-o lume imensă, în plină iarnă, în care poți ține drumul cât te țin resursele și caii și vezi unde ajungi. Doar că oamenii sfârșesc într-un singur loc: un han ca să se odihnească și să aștepte să treacă viscolul.

Ai crede, la prima vedere, că au ajuns voit acolo. Mai mult, au ajuns nevoit acolo și alții au folosit oprirea ca să mai regleze din conturi vechi încă neînchise.

Sună ca din zilele noastre? Sigur, dacă insiști, poți trage niște paralelă. Oricum, acești oameni stau la un loc și nu se suportă. Până la urmă au și motive să tragă unii într-alții și există câteva fragmente de muncă de detectiv în film.

Hateful Eight, mai ales în această perioadă, te bagă în lumea lui Tarantino cu iz de western alterat cu ficțiune, interese umane mai mult sau mai puțin nobile și coincidențe ciudate.

Cubul

Filmul acesta a fost lansat în 1997 și e acum pe Netflix sub titlul „Cube”. Ce caută un film atât de vechi pe lista? Pentru că e nevoie de el, e nevoie să fie revăzut. Eu l-am văzut prima dată la TV, acum vreo 15 ani, și mi-a dat lumea peste cap. L-am revăzut acum un an și impactul e la fel de proaspăt ca prima dată, dar cu și mai multe elemente pe care le-am observat acum.

Filmul, la fel ca Matrix (1999), a venit într-o perioadă în care teama de corporații era în creștere, când Big Brother (orice formă ar fi luat) părea că o să tragă lumea direct în romanul “1984” și în Statele Unite ale Americii oamenii se simțeau dezumanizați, robotizați, hamsterizați în acest circuit al banilor, muncii și de-a reuși în viață.

Apoi a explodat internetul și lumea a mai uitat de aceste apăsări și griji. Cubul e filmul construit pe aceste temeri și aruncă câțiva oameni într-o matrice imensă cu cuburi care te pot ucide în zeci de feluri și alte câteva în care ești în siguranță.

Cum le alegi? Aici apare un mix de inteligență, matematică și curaj. Dar când pui atâția oameni la un loc nu cubul îi va omorî pe unii dintre ei, ci teama că cubul îi va omorî. Și teama aceea poate ucide mai repede decât orice mecanism, că duce la o degradare umană accelerată.

Dar dacă vrei un pic de optimism iată: cineva tot supraviețuiește. Și dacă alegi un singur film din listă, l-ai putea lua pe acesta.

How To with John Wilson

Simt că m-am dus un pic cu scenariile negre de izolare, așa că John Wilson mă va salva. „How To with John Wilson” de pe HBO Go e o serie excepțională pornită din mintea acestui personaj care are anxietăți, trăiește în New York și-și pune întrebări despre lume.

De ce sunt atât de multe schele în oraș? Cine îi arbitrează pe arbitri când au conflicte? Cum și de ce suntem atât de nebuni în a ne proteja bunurile? Telecomanda în țiplă și prelata de mașină sunt două elemente la fel de importante pentru români pe cât sunt răsăritul și slănina cu pălincă.

John Wilson, prin cele șase episoade, dă indirect și un sfat de (re)integrare în societate: pune întrebări. Ce mi-a plăcut cel mai mult la seria asta e că omul nu ia nimic ca fiind evident.

În acest sens recomand al doilea episod despre schelele din New York despre care oamenii au și uitat, au devenit o parte din arhitectura orașului și, pe scurt, a malformat percepția oamenilor despre ce-ar trebui să fie pe străzi și într-un oraș. Dar cine face schelele? Cine le susține? Și sunt o mulțime de astfel de întrebări.

Recomand seria asta și din alt motiv: îți ține mintea ocupată și te face să te uiți cu mai multă atenție în jur. Apoi poți aplica rețeta lui John Wilson când ai întrebări: pur și simplu întreabă, iar dacă cineva e deranjat îți ceri scuze și mergi mai departe. Dar de cele mai multe ori ai șanse să primești răspunsuri. Poate nu și la cea mai importantă întrebare: când se termină pandemia?

Edge of Tomorrow

La prima vedere Edge of Tomorrow e un film de popcorn. L-am lăsat mai spre final că are un happy end și izolarea din el e cel puțin interesantă. Omenirea se luptă cu niște extratereștri, doar că pierde de fiecare dată la fel.

Sunt câteva trimiteri la invazia din Normandia, din Al Doilea Război Mondial, dar în principal e cursa lui Bill Cage (Tom Cruise) să repete ziua respectivă până când omenirea reușește să bată extratereștri. N-a ales el să repete aceeași zi la nesfârșit, dar e prins în schema asta așa că se chinuie să-i iasă ceva util.

Frumusețea filmului e că lasă această dâră de speranță: dacă repeți un lucru de-o mie de ori, ajungi să fii bun la el. Este, totodată, o creație în care cei implicați în facerea ei pare că au vrut din toate câte puțin: film de război, extratereștri, lumi paralele, incapacitatea oamenilor de-a concura cu ființe mult mai evoluate.

Dar până la urmă nici pentru realitate nu avem, uneori, explicații clare sau pe înțelesul nostru, așa că și filmul își permite să se ducă în mai multe subiecte ca la final să fie totul curat, reușit și vesel.

Bonus: Years & Years

Când a apărut Black Mirror lumea a fost șocată și impresionată și-a spus că, iată, acesta ar putea fi viitorul nostru. Și despre “1984” se spune asta, uneori, când mai aproape de ce viitor am putea avea e “Minunata lume nouă”.

Deocamdată nu știm care e versiunea potrivită, dar adaug o contrapondere la Black Mirror: Years & Years.

Seria de șase episoade începe dintr-un oarecare prezent și se întinde câțiva ani în viitor pe măsură ce viața mai multor familii se destramă și societatea la fel. I-am făcut loc pe listă, deși nu are treabă directă cu izolarea, pentru că te-ai putea regăsi într-unul dintre personaje și ai putea lua în calcul să iei alte decizii.

Seria e foarte bine făcută dintr-un punct de vedere: orice fisură dintr-o anumită decizie poate să ducă la un real abis într-un timp relativ scurt. Tehnologia avansează, societatea e dată peste cap și nimeni nu pare să înțeleagă ce se întâmplă cu exactitate. Analiza, deloc plăcută, vine de la Muriel, ultimul senior din povestea asta.

“Totul e din vina voastră. […] Orice lucru care a mers prost e din vina voastră. […] Putem sta aici, toată ziua, zilnic, și să dăm vina pe alții […] și pe valurile vaste ale istoriei de parcă ar fi scăpat de sub control. […] Am văzut totul cum se duce de râpă în ziua în care a început. În supermarketuri. Când au înlocuit femeia de la casă cu mașini automate de checkout.”

Desigur, “vinovatul” nu e casieria automată, ci discursul se concentrează pe lipsa de atitudine a oamenilor față de ceilalți și cum e pasată vina pe alți factori externi. Ceea ce poate duce și la o întrebare filosofică: trăim de peste un an într-o anumită izolare sau deplasările, vacanțele, joburile, deciziile erau deja izolate?

Posibil să apară curând (de ce nu? poate chiar e) un film sau un serial pe tema asta. Până atunci s-a dat și ora, s-a dat și listă cu filme și seriale de văzut și, eventual, reținut.