Reorganizările teritoriale ale României de la 1918 încoace. Acum se vorbește de una nouă

Ideea nu e nouă, doar abordările diferă. Încă din 2011 fostul președinte Traian Băsescu susținea că ”cele 41 de judete trebuie desfiintate, Romania trebuie impartita in 8 regiuni mari”. De la USL, PSD iar mai recent, Dacian Cioloș precum și alți parlamentari ai PNL s-au referit la necesitatea reorganizării teritoriale. Chestiunea e complicată, deoarece implică schimbarea Constituției. HotNews vă prezintă mai jos cum și de câte ori s-a reformat teritorial România în ultima sută de ani.

1918- comitate, căpitănii și plase

În 1918, organizarea administrativ-teritoriale a provinciilor unite era următoarea:

• Transilvania era împărţită în 25 de comitate şi comune (mici, mari şi oraşe cu consiliu) împărţite în cercuri administrative

• • Bucovina era organizată în 11 căpitănii fără personalitate juridică conduse de căpitanii districtuali

• În Basarabia, diviziunile administrative erau gubernia (provincia), uezdi (judeţul) şi volostea (comuna). Cele 8 judeţe ale Basarabiei erau divizate în ocoale (plase) care grupau mai multe comune.

• Vechiul Regat al României era divizat în 37 judeţe (33 după Legea privind înfiinţarea Consiliilor Judeţene din 2/14 aprilie 1864.

În perioada 1918-1925, ţara era organizată pe 76 de judeţe. Situaţia acestora, repartizate pe provinciile istorice, era următoarea: Basarabia (cu 9 judeţe, având o suprafaţă de 44.422 km2) Banatul ( 2 judeţe, având o suprafaţă de 17.980 km2) Crişana (cu 3 judeţe, având o suprafaţă de 17.096 km2) Dobrogea (cu 4 judeţe, având o suprafaţă de 23.262 km2) Maramureşul (cu 2 judeţe, având o suprafaţă de 8.592 km2) Moldova (cu 13 judeţe, având o suprafaţă de 38.058 km2) Muntenia (cu 12 judeţe, având o suprafaţă de 52.505 km2) Oltenia (cu 5 judeţe, având o suprafaţă de 24.078 km2 )Transilvania (cu 15 judeţe, având o suprafaţă de 57.819 km2).

În 1920 s-a instituit pe lângă Ministerul de Interne, Comisia pentru studiul unei noi arondări a judeţelor. După examinarea situației de fapt, Comisia a formulat următoarele concluzii:

• • Existau decalaje foarte mari de suprafaţă, nejustificate din punct de vedere economic sau administrativ. Exemple: judeţul Hotin cu suprafaţă de 8 ori mai mare decât a judeţului Zastavna, în Transilvania

• – judeţele Braşov ori Târnava Mică, cu suprafeţe în jur de 2.000 km2, de cca. 6 ori mai mici decât suprafaţa judeţului Hunedoara.

• • Diferenţe mari în ceea ce priveşte numărul de locuitori: judeţele din Bucovina (foste căpitănii) se situau mult sub media pe judeţ (215.000 locuitori), în timp ce judeţe ca Bihor şi Caraş-Severin aveau o populaţie de peste 450.000 locuitori. În general, aceste decalaje determină sarcini foarte diferite pentru autorităţile administrative.

• • Mari disparităţi în domeniul dotării cu mijloace de comunicaţie: şosele, căi ferate. Slaba reţea de căi de comunicaţie în multe judeţe influenţează negativ capacitatea de acţiune administrativă (exemplu Basarabia unde existau judeţe mari, însă cu puţine căi ferate şi şosele, în contrast cu Bucovina unde judeţe mici beneficiau de reţele de comunicaţie foarte dese).

• • Anomalii în privinţa formei, care pe de o parte afectează funcţionalitatea autorităţii administrative şi pe de altă parte îngreunează accesul populaţiei din extremităţile entităţii teritoriale la reşedinţa unde se concentrează instituţii importante, de exemplu judeţele Cojocna, Tecuci, Cahul ş.a., cu raportul lungime-lăţime de 4:1.

• • Excentricitatea reşedinţelor face ca accesul populaţiei din partea opusă a teritoriului la instituţiile publice concentrate în oraşul reşedinţă de judeţ, să fie dificil.

Aceste nepotriviri şi diferenţe, cauzau disfuncţionalităţi atât în ceea ce priveşte acţiunea administrativă cât şi în celelalte sectoare ale vieţii sociale.

Pe baza acestor concluzii şi a principiilor şi criteriilor stabilite, Comisia a sugerat guvernanţilor soluţia judeţelor mari, care să grupeze 300.000-400.000 de locuitori, ca o soluţie ce favorizează dezvoltarea vieţii publice şi descentralizarea administrativă. Propunerea de a împărţi teritoriul în 48 de judeţe, urmată de o alta care presupunea 62 de judeţe nu au fost bine primite din motive politicianiste.

Noua Constituţie a României din 29 martie 1923, statua la art. 4, împărţirea teritoriului ţării în judeţe şi judeţele în comune. Constituţia stabilea că interesele pur judeţene erau girate de Consiliile Judeţene, ai căror membri erau aleşi prin vot universal, egal, direct, secret, obligatoriu, cu reprezentarea minorităţii. La aceştia se adăugau prin legi membri de drept şi cooptaţi; între membrii cooptaţi puteau fi şi femei majore.

Teritoriul ţării a fost împărţit (art. 480) în 71 de judeţe, 498 de plăşi 8.879 de comune dintre care 71 urbane reşedinţe de judeţ.

În intervalul 7 octombrie 1925-5 februarie 1926 s-au publicat în Monitorul Oficial o serie de decrete-lege vizând unificarea administrativă. Prin dispoziţiile noilor acte normative s-au schimbat şi denumirile unor judeţe ori reşedinţe de judeţ. Judeţul Bistriţa-Năsăud a fost redenumit Năsăud, judeţul Alba de Jos a devenit Alba, în loc de judeţul Solnoc-Dăbâca, judeţul Someş, judeţul Cojocna a devenit judeţul Cluj, Judeţul Chişinău – judeţul Lăpuşna. Judeţul Caraş-Severin s-a divizat în judeţele Caraş şi Severin. Alba-Iulia a devenit reşedinţa judeţului Alba în locul Aiudului, Baia-Mare reşedinţa judeţului Satu-Mare în locul Careiului, Blajul reşedinţa judeţului Târnava Mică în locul oraşului Târnăveni. S-au modificat de asemenea numeroase denumiri de localităţi în mediul rural. În total s-au schimbat denumirile la 446 de localităţi, majoritatea rurale. Contrar sugestiilor specialiştilor s-a optat pentru o împărţire pe judeţe mici, menţinându-se disproporţiile dintre unităţi, lucru sesizat şi în epocă, multe voci pronunţându-se pentru desfiinţarea judeţelor mici, cu posibilităţi financiare reduse.

Plasa, ca unitate geografică şi administrativă de coordonare şi control (o circumscripţie de deconcentrare administrativă), grupa mai multe comune rurale, în medie 17 comune. Factorii care au condus la elaborarea unei noi legi de organizare a ţării, au fost pe de o parte interni, impuşi de dificultăţile întâmpinate în aplicarea Legii de unificare pe tot teritoriul şi de dorinţa de a materializa principiul descentralizării administrative. Pe de altă parte factori externi apar sub influenţa reformelor dintr-o serie de ţări europene şi modelelor de regionalizare oferite de acestea.

Belgia era organizată în provincii, Polonia, după Constituţia din 1926 era împărţită în 16 regiuni administrative numite voievodate, Cehoslovacia, în urma legii din 14 iulie 1927 era organizată în 4 provincii administrative, Iugoslavia a înlocuit cele 33 de regiuni instituite în 1922 cu 9 regiuni mari, numite banovine, prin legea din 3 octombrie 1929. Franţa era organizată de o manieră mai centralizată în 91 de departamente.

În organizarea judeţeană descentralizată s-au întâlnit organe deliberative şi executive, respectiv Consiliul judeţean, prefectul şi Comisiunea administrativă. Statutul prefectului a fost însă schimbat în spiritul descentralizator al legii, acesta rămânând doar reprezentantul administraţiei centrale în judeţ, fără a mai fi şeful administraţiei judeţene. Conducătorul administraţiei judeţene devenea preşedintele delegaţiei permanente a consiliului judeţean, ales de consiliu pe o perioadă de 5 ani.

Satele au fost dotate pentru prima oară cu personalitate juridică și erau împărțite în sate mici cu o populaţie sub 600 locuitori şi sate mari cu o populaţie de peste 600 de locuitori. Dacă pentru satele mari alegerea unui consiliu sătesc este obligatorie, pentru satele mici aceasta este facultativă. Primarul sătesc, ales în adunarea sătească fără prea multe formalităţi are o funcţie mai mult onorifică. Art. 285 din lege prevede că judeţele vor fi împărţite în mai multe circumscripţii teritoriale numite plăşi. Legea păstrează deci plasa ca circumscripţie teritorială condusă de un prim-pretor, ca reprezentant al prefectului, ofiţer de poliţie administrativă şi organ de supraveghere şi control în ce priveşte administraţia rurală.

Proiectul Stere din acelaşi an, care propunea crearea regiunii administrative, fusese declarat neconstituţional prin avizul Consiliului Legislativ. Cunoscută în literatura de specialitate ca ”experiment”, această lege a creat un aparat administrativ greoi, cu interpunerea între judeţe şi nivelul central a Directoratelor Ministeriale Locale ca organe deconcentrare, având în compunere servicii locale: interne, finanţe, instrucţie publică, culte, agricultură, domenii, lucrări publice şi comunicaţii, industrie şi comerţ, muncă, sănătate şi ocrotire socială. Această soluţie nu a confirmat speranţele puse în ea, pentru că administraţia s-a complicat, antrenând cheltuieli crescute. De asemenea, la nivel rural această organizare greoaie şi complicată a făcut ca în Vechiul Regat, cca 10.000 de sate mici să se grupeze în 700-800 de comune, ajungându-se ca o comună să fie compusă din 30-40 de sate, ceea ce făcea imposibilă buna funcţionare a administraţiei locale. La această organizare, ca şi la Directoratele Ministeriale Locale s-a renunţat la 15 iulie 1931, după venirea la putere a Guvernului Iorga.

Revenirea la modelul de organizare administrativă centralizată a României -Legea administrativă din 1936

Experienţele prin care a trecut România în urma legilor administrative din 1925 şi 1929, numite astfel datorită instabilităţii lor în timp şi dificultăţilor în aplicare, precum şi preocuparea de a da administraţiei un rost activ în viaţa statului, au justificat votarea unei noi legi administrative.

Legea administrativă din 27 Martie 1936 a prevăzut o împărţire a teritoriului în judeţe şi comune, investite cu personalitate juridică şi având patrimoniu propriu şi organe de conducere proprii. A fost menţinută de asemenea plasa, ca o simplă circumscripţie administrativă a judeţului, cu rol de control al activităţii autorităţilor comunelor rurale. Legea stabileşte pentru consiliile comunale numărul membrilor aleşi după cum urmează: 10 pentru comune rurale, 18 pentru oraşe nereşedinţă, 28 pentru oraşe reşedinţă şi 36 pentru municipii.

Primarul era ales de către consiliul comunal, dintre consilierii aleşi. Consiliul judeţean era de asemenea compus din membri aleşi şi membri de drept, cei din urmă împărţiţi în două categorii: unii cu vot deliberativ şi alţii cu vot consultativ. Membrii consiliului judeţean se constituiau prin alegere în 5 comisii de specialitate. Raportorii celor 5 comisii formau delegaţia permanentă, care înlocuia consiliul între sesiuni. Delegaţia permanentă avea, pe lângă atribuţiile delegate şi atribuţii proprii: era organ consultativ al prefectului şi exercita control şi îndrumare asupra comunelor rurale şi oraşelor nereşedinţă de judeţ.

În accepţiunea acestei legi, prefectul este reprezentantul Guvernului în judeţ şi conducătorul administraţiei judeţene. Dacă în legea din 1929 conducător al administraţiei judeţene devenea preşedintele delegaţiei permanente a consiliului judeţean (ales), legea de faţă revine şi rezervă un rol important prefectului. Consiliul de prefectură, creat pentru prima oară de legea din 1925 ca un organ consultativ al prefectului, este transformat de această dată într-un veritabil organ administrativ, cu activitate continuă, format din şefii serviciilor publice deconcentrate.

În privinţa municipiilor, legea le defineşte ca fiind ”reşedinţele ţinuturilor şi oraşele care au populaţie de peste 50.000 de locuitori” şi declarate astfel prin lege. Primarul este un organ numit pe termen de 6 ani, pe criterii de competenţă, cerinţele de studii pentru nivelul de municipii sau staţiuni balneo-climaterice fiind titlul academic sau ofiţer cu gradul de cel puţin locotenent-colonel. El este în acelaşi timp şeful administraţiei comunale şi preşedinte al consiliului comunal.

Consiliul comunal era compus din membri aleşi şi membri de drept. Legea stabileşte astfel numărul de membri aleşi: 3 în comunele rurale, 5 în comunele urbane nereşedinţă de judeţ, 7 în comunele urbane reşedinţă şi 12 în municipii. Desemnarea membrilor de drept era făcută pe 6 ani de către prefect sau rezidentul regal, după caz, din rândurile clerului, personalului didactic din conducerea şcolilor, medici, directori de instituţii culturale, ş.a.

Legea nu mai consemnează existenţa Consiliului Judeţean, a Delegaţiei permanente şi nici a Consiliului de prefectură. Plasa, menţinută ca subdiviziune administrativă de control, cuprinde mai multe comune şi este condusă de un pretor de plasă numit prin decizie ministerială. Acesta este reprezentantul Guvernului şi şeful poliţiei în cuprinsul plăşii, şi numirea lui necesită studii juridice şi pregătire tehnică administrativă.

Apare ”Ţinutul”- România având 10 asemenea ținuturi. 1. ŢINUTUL OLT – reşedinţa Craiova 2. ŢINUTUL BUCEGI – reşedinţa Bucureşti 3. ŢINUTUL MĂRII – reşedinţa Constanţa 4. ŢINUTUL DUNĂREA DE JOS – reşedinţa Galaţi 5. ŢINUTUL NISTRU – reşedinţa Chişinău 6. ŢINUTUL PRUT – reşedinţa Iaşi 7. ŢINUTUL SUCEAVA – reşedinţa Cernăuţi 8. ŢINUTUL MUREŞ – reşedinţa Târgu Mureș 9. ŢINUTUL SOMEŞ – reşedinţa Cluj 10. ŢINUTUL TIMIŞ – reşedinţa Timişoara

Deconcentrarea serviciilor ministeriale s-a făcut în circumscripţii care să corespundă ţinuturilor. Astfel, fiecare minister avea un serviciu exterior care funcţiona pe lângă rezidentul regal (excepţie făceau: justiţia, armata, afacerile străine, instituţii de învăţământ superior ş.a.).

Reprezentantul guvernului în ţinut era denumit Rezident regal. Acesta era investit pe o perioadă de 6 ani prin decret regal, la propunerea Ministrului de interne şi avea rangul de secretar de stat şi titlul de excelenţă. Rezidentul regal avea două categorii de atribuţii. Ca reprezentant al guvernului, acesta era şef ierarhic al tuturor funcţionarilor din ţinut, convoca cel puţin lunar şefii serviciilor exterioare deconcentrate, avea în subordine prefecţii pe linie de ordine şi siguranţă publică şi prezenta anual un raport regelui, privitor la starea generală din ţinut. Ca administrator al ţinutului, rezidentul exercita funcţiile de şef al administraţiei ţinutului şi preşedinte al Consiliului de ţinut şi reprezenta ţinutul şi guvernul la ceremonii. Consiliul ţinutului era compus din membri aleşi de consiliile comunale din ţinut, camerele de agricultură, comerţ, industrie şi camerele de muncă din ţinut, pentru o perioadă de 6 ani, şi membri de drept dintre demnitarii ţinutului pe durata deţinerii funcţiei în baza căreia li s-a conferit calitatea de membru de drept, propuşi de rezidentul regal şi numiţi de Ministerul de Interne.

Perioada Carol al II-lea

Sub aspect politic, sub regimul autoritar regal al lui Carol al II-lea exista un partid unic, Frontul Renaşterii Naţionale, devenit ulterior Partidul Naţiunii, sub conducerea supremă a regelui.

Administraţia publică centrală şi locală a fost complet politizată prin Decretul-Lege pentru păstrarea ordinii politice unice şi totalitare a Statului Român din 22 iunie 1940. În aceste împrejurări istorice România a fost confruntată cu revendicări teritoriale semnificative, pe de o parte din partea URSS şi pe de altă parte din partea Ungariei şi Bulgariei, ţări aliate Germaniei. Astfel, la 25 iunie 1940, Moscova a dat un ultimatum ţării noastre pentru cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, ultimatum pe care România l-a acceptat, neavând nici un sprijin extern.

În 74 de zile România a pierdut 101.129 km2 şi 6.821.007 de locuitori. La data de 5 septembrie generalul Ion Antonescu este numit preşedinte al Consiliului de Miniştri şi însărcinat cu formarea unui nou guvern. În aceeaşi zi se emite Decretul Regal nr. 3052 pentru suspendarea Constituţiei de la 1938, care dizolvă şi corpurile legiuitoare.

Generalul Ion Antonescu este investit cu puteri depline în conducerea Statului Român, prin Decretul Regal pentru investirea cu depline puteri şi reducerea prerogativelor regale, nr. 3053 din 5 septembrie 1940.

Decretul-Lege pentru desfiinţarea Rezidenţelor Regale şi organizarea prefecturilor de judeţe, promulgat sub nr. 3219 din 21 septembrie 194080, a desfiinţat ţinuturile care erau unităţi administrativ-teritoriale descentralizate şi a redat judeţelor personalitate juridică, instituind o administraţie bazată pe principiul deconcentrării. Judeţele redeveneau însă doar circumscripţii administrative, fără organe deliberative (consilii judeţene) caracteristice descentralizării.

Prefectul, singurul organ de putere al administraţiei publice judeţene, avea deplină iniţiativă în cadrul acţiunilor sale, conducând judeţul cu deplină libertate de organizare, pe răspundere proprie, cu respectarea legilor în vigoare. Prefectul a primit dreptul de tutelă administrativă şi atribuţiile de control asupra comunelor rurale şi urbane nereşedinţă de judeţ. El avea dreptul să dea ordonanţe, în limitele legii, care deveneau executorii după comunicarea la Ministerul Afacerilor Interne şi aducerea la cunoştinţă publică şi de asemenea putea crea venituri de orice natură, dispune impozite, taxe şi cotizaţii în limite legale. În cadrul atribuţiilor sale figurau întocmirea bugetului judeţului, ordonanţarea de credite, administrarea patrimoniului judeţului.

Decretul-Lege de la 21 septembrie 1940 reînfiinţează funcţia de subprefect, desfiinţată anterior prin Legea administrativă din 1938. La fiecare judeţ funcţiona un subprefect – funcţionar de stat – care nu avea atribuţii proprii, ci efectua doar, în numele prefectului, controlul şi supravegherea tuturor serviciilor administrative judeţene şi alte servicii delegate de prefect. În cadrul acestei paradigme au avut loc importante modificări în împărţirea administrativ-teritorială a ţării, consacrate prin Legea nr. 62 din 23 ianuarie 1942 pentru modificarea art. 4 din Legea administrativă din 1938. Acestea au afectat mai ales nivelul comunal şi au vizat o nouă delimitare teritorială a comunelor rurale şi urbane.

Legea prevedea o nouă împărţire administrativ-teritorială a ţării, exceptând Basarabia şi Bucovina. Necesitatea redelimitării acestor unităţi administrativ-teritoriale s-a bazat pe rapoartele primite de la prefecţi, care au constatat ca există comune rurale cu venituri foarte reduse, chiar sub nivelul a 50 mii lei, care nu pot suporta minimul de cheltuieli necesare susţinerii administraţiei proprii. Ideea era să se creeze unităţi administrative viabile.

Astfel, art. 4 reglementează comunele rurale ca fiind alcătuite din unul sau mai multe sate şi dispunând de venituri ordinare de minim 200 mii lei anual. Excepţie puteau face satele situate în condiţii geografice deosebite, la distanţe mari de alte sate, sau cele care aveau un trecut istoric ori tradiţie îndelungate, acestea putându-se constitui în comune indiferent de veniturile ordinare. Procedurile de declarare a unor aşezări gospodăreşti ca sat, a unui sat drept comună rurală, de contopire a două sau mai multe sate ori comune rurale, de trecere a unui sat de la o comună rurală la alta, de alcătuire de comune rurale din sate care aparţin la comune rurale diferite, de schimbare a reşedinţei unei comune dintr-un sat în altul erau simplificate: prefectul de judeţ emitea o decizie, luând avizul comunelor respective. Deciziile deveneau executorii după aprobarea Ministerului Afacerilor Interne şi se publicau în Monitorul Oficial.

Dacă se ţine seama de relaţiile de subordonare ierarhică existente între prefecţi şi primari, avem imaginea clară a unui proces de legiferare simplu şi funcţional, care ignora însă orice regulă de democraţie.

Această modificare a legii administrative, a permis înfiinţarea comunei suburbane, care păstra caracterul comunei rurale, dar se supunea regulilor comunei urbane de care depindea, în ceea ce priveşte calitatea, serviciul de salubritate şi de poliţie comunală. Declararea lor se făcea prin lege, luându-se avizul prefectului de judeţ şi al comunei respective, aceleaşi formalităţi fiind valabile şi pentru declararea comunei suburbane drept comună rurală.

Rezultatul aplicării acestui act normativ a fost desfiinţarea a 341 de comune rurale şi înfiinţarea, prin contopirea cu alte comune, a 55 de comune suburbane şi 3 comune rurale. De asemenea, 16 sate s-au contopit cu alte sate. La nivelul unor judeţe, numărul de comune desfiinţate prin contopire cu alte comune este notabil: Alba – 33 de comune, Arad – 30 de comune, Bihor – 84 de comune, Gorj – 20 de comune, Rîmnicu Sărat – 22 de comune, Severin – 50 de comune, Vîlcea – 24 de comune.

Crearea a 28 de regiuni administrative după modelul sovietic

După cel de-al doilea Război Mondial, România a intrat în sfera de influenţă sovietică, acest lucru reflectându-se puternic în viaţa politică, economică, socială, culturală. Desigur că şi în ceea ce priveşte împărţirea administrativ teritorială, ţării noastre i s-a impus un model străin de tradiţiile şi realităţile româneşti. Prin Legea nr. 5 din 1950 pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului Republicii Populare Române, teritoriul ţării a fost divizat în regiuni, oraşe, raioane şi comune..

Au luat fiinţă 28 de regiuni administrativ-economice, delimitate teritorial, cu subordonare directă faţă de organele centrale, care aveau rolul de a înfăptui politica partidului unic şi a Guvernului. Regiunile cuprindeau raioane şi oraşe de subordonare regională. Oraşul reşedinţă al Sfatului Popular de Regiune era şi centru regional. S-au instituit 177 de raioane cu o suprafaţă medie de 1.342,7 km2. Unei regiuni administrativ-economice cu suprafaţa medie calculată de 8.535 km2, îi revenea un număr mediu de 6,3 raioane.

Oraşele, în număr de 145, erau împărţite în 3 categorii, în funcţie de nivelul de subordonare: 7 oraşe de subordonare republicană care prezentau o importanţă deosebită la nivel republican: Cluj, Constanţa, Galaţi, Iaşi, Ploieşti, Stalin (Braşov) şi Timişoara; 34 oraşe de subordonare regională care din punct de vedere economic şi politic prezentau importanţă pentru întreaga regiune; 104 oraşe de subordonare raională a căror importanţă era relevantă până la nivel raional.

Noile realităţi politice, economice şi sociale au determinat conducerea superioară să adopte, la 24 septembrie 1952, o nouă Constituţie a Republicii Populare Române, înlocuind Constituţia din 13 aprilie 1948. Art. 18 din Capitolul II, prevedea o nouă împărţire administrativ-teritorială în 18 regiuni, după cum urmează: Arad, Bacău, Baia Mare, Bîrlad, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Hunedoara, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Stalin, Suceava, Timişoara şi Regiunea Autonomă Maghiară.

Se poate constata, pe lângă reducerea drastică a numărului de unităţi de nivel regional şi înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare, în conformitate cu principiul asigurării autonomiei administrativ-teritoriale acordat populaţiei maghiare din raioanele secuieşti, unde ea formează o masă compactă, principiu enunţat în capitolul introductiv al constituţiei.

Datorită tendinţei de concentrare a puterii politice a regimului comunist, în 1956 au fost aduse alte modificări la Legea nr. 5 din 1950. Pe baza Decretului nr. 12 din 4 ianuarie 1956 numărul regiunilor s-a redus la 16, după cum urmează: Bacău, Baia-Mare, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Hunedoara, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Stalin, Suceava, Timişoara, Regiunea Autonomă Maghiară ).După desfiinţarea a două dintre ele, Arad şi Bîrlad, raioanele acestora au fost arondate regiunilor limitrofe astfel: de la Arad au trecut la regiunile vecine Oradea (raioanele Criş, Gurahonţ şi Ineu) şi Timişoara (raioanele Arad, Lipova şi Sînnicolau Mare), iar de la Bîrlad au fost trecute la regiunile Bacău (raioanele Adjud şi Zeletin), Galaţi (raioanele Focşani, Panciu, Tecuci şi Vrancea) şi Iaşi (raioanele Bîrlad şi Murgeni)

.

Schimbarea unor denumiri de regiuni şi alte modificări – 1960

Construirea Hidrocentralei de la Bicaz, care a necesitat desfiinţarea unor sate şi înfiinţarea altora unde au fost strămutaţi locuitorii afectaţi, au însemnat noi adaptări ale decupajului administrativ-teritorial de această dată la dezvoltarea unor amenajări hidroenergetice importante. Ca urmare, prin Decretul nr. 229 din 27 august 1960 s-au desfiinţat 14 sate, s-au înfiinţat 5 sate noi, s-a format prin reorganizări o nouă comună, iar oraşul Bicaz a trecut în categoria oraşelor de subordonare raională, având în componenţă 5 localităţi.

O parte dintre regiuni au primit denumiri de provincii istorice, regiunea Stalin a devenit Braşov, Regiunea Autonomă Maghiară a devenit Mureş-Autonomă Maghiară; cele 16 regiuni erau: Argeş, Bacău, Banat, Braşov, Bucureşti, Cluj, Crişana, Dobrogea, Galaţi, Hunedoara, Iaşi, Maramureş, Mureş-Autonomă Maghiară, Oltenia, Ploieşti, Suceava.

Reorganizarea pe județe a RSR-1968

Una din măsurile legislative importante întreprinse în perioada care a urmat, a fost abandonarea sistemului administrativ de inspiraţie sovietică şi revenirea la sistemul tradiţional românesc al judeţelor. Soluţia adoptată a fost aceea a judeţelor mari, care să asigure o întindere raţională pentru nevoile de dezvoltare a colectivităţilor locale. S-a evitat crearea de judeţe mici, cu resurse insuficiente, care îşi îndeplinesc din această cauză în mod deficitar misiunea. Noua organizare realiza totodată folosirea mai raţională a aparatului de stat, simplificarea acestuia şi reducerea personalului administrativ. De asemenea, noua concepţie era menită să asigure o dezvoltare echilibrată şi armonioasă a teritoriului printr-o mai mare dispersie a centrelor de putere. Propunerea iniţială a fost de 35 de judeţe: Alba, Arad, Argeş, Bacău, Bistriţa- Năsăud, Botoşani, Braşov, Buzău, Caraş-Severin, Cluj, Constanţa, Crişana, Dâmboviţa, Dolj, Galaţi, Gorj, Harghita, Hunedoara, Ialomiţa, Iaşi, Ilfov, Maramureş, Mureş, Neamţ, Olt, Prahova, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Teleorman, Timiş, Tulcea, Vaslui, Vîlcea şi Vrancea.

S-a optat însă pentru o formulă cu 39 de judeţe, prin constituirea a încă 4: Brăila, Covasna, Mehedinţi şi Sălaj. Legea nr. 2 din 16 februarie 1968, instituie ca unităţi administrativ-teritoriale judeţul, oraşul şi comuna. Stabilirea decupajului a avut în vedere condiţiile geografice, tradiţiile istorice, înzestrările economice şi social-culturale, dar şi raţiuni politice. Noua organizare a stabilit 39 de judeţe, 47 de municipii, 189 de oraşe şi 2.706 de comune.

Suprafaţa unui judeţ măsoară în medie 6.074 km2, iar populaţia medie a unui judeţ era de 457.000 de locuitori. Numărul de comune s-a redus de la 4.257 în vechea organizare la 2.706 de comune, dintre care 145 suburbane. Astfel, unui judeţ îi revin în medie 69 de comune, număr care oscilează între 33 de comune în judeţul Covasna şi 125 de comune în judeţul Ilfov. Fiecare comună cuprindea în medie 5 sate, iar media populaţiei pe o comună la 1 iulie 1968, era de 4.649 de locuitori, faţă de 3.027 locuitori în organizarea administrativ-teritorială precedentă.

O primă modificare are loc în anul 1981, când prin Decretul Consiliului de Stat nr. 15 din 1981 rectificat prin Legea nr. 8 din 1981156 se reorganizează judeţele Ilfov şi Ialomiţa, rezultând judeţele Giurgiu, Ialomiţa, Călăraşi şi Sectorul Agricol Ilfov (S.A.I.) în subordinea municipiului Bucureşti (Planşa nr. 17). Reşedinţa S.A.I. s-a stabilit să fie la Bucureşti şi ulterior s-a mutat la Buftea. Astfel în anul respectiv existau 236 de oraşe din care 56 municipii, 2.705 comune şi 13.124 de sate157. În anul 1985 erau 237 de oraşe, din care 56 municipii, 2.705 comune, 13.123 de sate.

Modificările de după 1990

Modificări ale Legii nr. 2 din 1968 operate între 1992 şi 2005 arată tendinţa de înfiinţare de noi comune, de transformare a unor centre de comune mai dezvoltate ca infrastructură în oraşe, transferuri şi înfiinţări de localităţi.

În ceea ce priveşte decretarea de noi oraşe, următoarele date sunt relevante. Astfel, la recensământul din 1992 existau 260 de oraşe. Între 1992 şi 2002 au apărut alte 5 oraşe (Făget, Teiuş, Baia de Arieş, Geoagiu, Otopeni), rezultând 265 de oraşe. După 18 martie 2002 până la 6 decembrie 2004 inclusiv, au apărut încă 49 de oraşe, în total 314 oraşe. Acest curent general, promovat şi încurajat la nivel naţional mai ales în perioada 2000-2004, când s-a înregistrat înfiinţarea a numeroase noi comune, a avut la bază orgolii ori nostalgii locale sau raţiuni politice unde miza era influenţarea formală şi mai ales informală a rezultatelor alegerilor locale şi legislative.

Surse utilizate:

Lector univ. dr. Viorel STĂNICĂ- Politici administrativ-teritoriale în România modernă şi contemporană

https://mpra.ub.uni-muenchen.de/90620/

Prof. Univ. Dr. Nicolae Păun, Drd. Dumitru Bogdan-Cristian, Modele privind organizarea administrativă a României în perioada interbelică. O perspectivă comparată (Rezumat teză doctorat).

Săgeata D.R. (2004), Modele de regionare politico-administrativă.

Prima Constituție a României Mari, promulgată de regele Ferdinand I la 28 martie 1923.

Radu S., Reformele administrative din România – între ratiunile politice şi realitătile geografice.