Ce faci când mama nu e la masă

Aveam șapte ani și credeam că mamele sunt indestructibile. Că nu obosesc niciodată, că știu mereu ce-i de făcut și că, orice s-ar întâmpla, dimineața o să fie acolo, lângă mine, cu o cană de lapte cald și o privire blândă.

Până într-o zi, când era iarnă, țin minte că încă era întuneric afară, iar geamurile bucătăriei erau acoperite cu flori de gheață. M-am trezit înainte să sune ceasul, poate din instinct, poate dintr-un fel de neliniște copilărească pe care nu știam s-o numesc.

M-am dus în bucătărie. Mama nu era acolo. Nici lumina nu era aprinsă. M-am dus în dormitor. Dormea. Sau, mai bine zis, stătea întinsă cu ochii închiși și mâna sub burtă. Când m-a auzit, a deschis ochii și a încercat să zâmbească, dar zâmbetul i s-a frânt la mijloc. I-am spus că mi-e foame și, pentru prima dată, am văzut-o neajutorată. Nu pentru că nu aveam ce să mâncăm, ci pentru că nu putea să se ridice din pat. Avea dureri în tot corpul, dar le ascunsese zile întregi. Spunea că „n-are nimic”. Așa zicea mereu.

Citește continuarea articolului pe totuldespremame.ro

Articol susținut de Napolact