Sindromul cuibului gol: părinții între „Mergi, copile, la facultate” și „E pustiu fără tine. Eu și taică-tu divorțăm”

Când copilul pleacă la facultate, părintele rămâne în fața unei dileme existențiale: dacă nu mai sunt „șofer de serviciu”, „bucătar full-time” și „căutătorul oficial de șosete murdare desperecheate”, cine mai sunt eu acum? „Sindromul cuibului gol” nu e o invenție de-a sociologilor, ci o etapă reală, plină de paradoxuri: unii părinți jelesc ca după o pierdere grea, alții se simt eliberați de povara responsabilității. Cert ce că majoritatea dintre noi oscilăm între cele două stări într-un carusel emoțional greu de anticipat.

Ce-i drept, după 18-20 de ani în care viața ta s-a învârtit în jurul „puiului”, liniștea casei poate să doară mai tare decât enervantele ritmuri de trap. Psihologii spun că în spatele acestei senzații de deșertăciune se poate ascunde un dar neașteptat: ocazia de a-ți (re)descoperi propria identitate. Numai că, până acolo, trebuie să treci prin hohote de plâns în bucătărie, anxietate, stări vecine cu depresia ori mii de apeluri și mesaje înnebunitoare pentru tânărul abia plecat de acasă. La toate astea, când întorci privirea către partenerul de viață, se adaugă și întrebarea pe care i-o citești (și lui) pe buze: „Și? Tu ce-ai mai făcut în ultimii 18 ani?”.

Copilul e student. Noi cine (mai) suntem?

În fiecare toamnă, în orice oraș universitar din lumea asta următorul tablou: mașini parcate pe două rânduri în fața căminelor studențești, portbagaje burdușite cu pături, lămpi, cutii Ikea; tineri îmbrățișându-și părinții, mame care încearcă să ascundă lacrimile, tați, aparent relaxați, cărând mini-frigidere în căminele de 4 etaje (fără lift!) ca și când ar fi o nimica toată. Ce nu se văd în acest tablou sunt gândurile. Gândurile părinților, ca un du-

Citește continuarea articolului AICI.