The Guardian: Victoria britanică post-Brexit asupra UE în privința vaccinării nu e ceea ce pare a fi

Campania de vaccinare anti-Covid-19 este o reclamă pro-Brexit mai bună decât și-ar fi putut-o imagina chiar și partizanii Brexit-ului. Păi nu a demonstrat acum proaspăt eliberata Britanie, descătușată din lanțurile apartenenței la UE, de ce e capabilă?

Și probele nici n-ar fi putut fi mai clare: 19% din britanici au primit deja prima doză, comparativ cu numai 1,5% din europeni. Malta, pe primul loc în UE, abia e la 8%. Cu siguranță vorbim de un „ghem, set și meci”, după cum proclama cu atâta mândrie John Major în decembrie 1991, după ce câștigase derogarea britanică de la Tratatul de la Maastricht. Nu?

Îmi pare rău, dar realitatea e un pic mai complexă – iar victoria britanică nu e chiar atât de uluitoare.

E adevărat, Regatul a pornit cu o lună înaintea UE, aprobând vaccinul Pfizer-BioNTech la începutul lui decembrie și cel AstraZeneca la sfârșitul aceleiași luni. Însă el a fost nevoit să accepte termenii companiilor farmaceutice – nu numai că a plătit un preț mai mare per doză, dar a renunțat la dreptul de a le da în judecată în caz de efecte adverse.

Dar – și acesta este un foarte mare „dar” – succesul Regatului e în realitate o iluzie: pentru a fi pe deplin eficientă, vaccinarea necesită două doze. Și doar 0,8% din populația britanică a primit ambele doze, mai puțin decât în Franța (0,92%) și cu mult în urma Danemarcei (2,87%).

Mai presus de toate, extinderea intervalului dintre administrarea dozelor, după cum a procedat Regatul, presupune potențiale riscuri. Așadar, triumful britanic post-Brexit nu mai pare acum atât de remarcabil, cu toate că logistica vaccinării – gestionată peste tot de miniștrii naționali ai sănătății, fără implicarea UE – e mai eficientă în Regat comparativ cu majoritatea statelor UE.

UE nu are și nu avea niciodată flexibilitatea unei țări: nu e nici măcar o federație, ci o simplă confederație deținând doar acele puteri pe care statele membre sunt dispuse să i le cedeze. Nu uitați de asemenea nici că UE nu avea nici un fel de experiență în materie de sănătate publică înainte de pandemie. Cum nu exista decât o uniune embrionară în domeniul sănătății, cei 27 au trebuit să improvizeze. A fost un lucru esențial pentru a se evita goana haotică letală după măști și echipamente medicale pe care am văzut-o în martie 2020, când statele membre licitau unul peste altul, Germania și Franța au blocat exporturile de echipamente, iar Italia a fost lăsată în situația de a implora să fie ajutată.

În privința vaccinurilor cei 27 au convenit foarte de timpuriu, sub îndrumarea Berlinului și Parisului, să și le procure împreună. Toți au acceptat să garanteze că fiecare membru va avea acces egal, proporțional cu mărimea populației și, mai presus de toate, că fiecare va achiziționa vaccinuri în condiții identice. Altfel, cât de bine s-ar fi putut descurca Luxembourg ori Finlanda, de pildă, în fața giganților farmaceutici?

Această strategie comună a fost adoptată în iunie 2020, la doar trei luni după începutul pandemiei, iar Comisia a fost delegată, sub controlul strict al guvernelor, să negocieze contractele cu cele mai promițătoare laboratoare: practic niște pariuri, întrucât la acea dată nu existau vaccinuri. UE a stabilit ca un tot unitar condițiile pe care le voia satisfăcute pentru a subvenționa (2,7 miliarde de euro) accelerarea producției de vaccinuri. Acele condiții au inclus refuzul acceptării excluderii laboratoarelor de la răspunderea civilă, insistența ca firmele producătoare să aibă linii proprii de producție pe teritoriul UE – o precauție esențială într-un moment în care frontierele se puteau închide temporar – și, în fine, prețuri rezonabile. Nu toate aceste condiții au fost obținute și de către SUA, Regatul Unit, Canada ori Israel (ultimul acceptând să furnizeze companiilor farmaceutice datele pacienților).

Din cele 160 de laboratoare care au vrut să încheie contracte cu UE numai șase au reușit, cu o capacitate totală de 2,3 miliarde de doze. Din cele șase, trei au obținut autorizație de la Agenția Europeană a Medicamentelor (EMA), care și-a rezervat timp suficient pentru a se asigura că vaccinurile sunt sigure. E de așteptat ca alte două să primească aprobarea. Iar toate acestea echivalează cu un enorm succes colectiv în ce privește asigurarea surselor de aprovizionare.

Evident că, dacă ar fi acționat singure precum Regatul Unit, Germania sau Franța ar fi fost probabil capabile să-și asigure necesarul de vaccinuri – dar cu siguranță nu în condiții atât de favorabile. Și, mai important decât orice, țările mai mici ar fi fost lăsate cu buza umflată.

Solidaritatea e una dintre marile virtuți ale UE, pe care ea a implementat-o fără vreo plângere din partea propriilor cetățeni sau a restului lumii. În special țările africane vor avea de profitat de pe urma surplusului de doze comandat de UE. Iar aceasta e o solidaritate bine gândită, apropo, întrucât într-o lume globalizată nu ar avea nici un sens să vaccinezi doar populația europeană.

Ar fi putut UE să se miște mai repede? Fără îndoială, numai că atunci ar fi trebuit să cedeze mai mult în fața marilor companii farmaceutice, și ar fi fost și criticată din belșug dacă ar fi făcut-o. De asemenea, a învinovăți UE pentru niște probleme care țin în esență de producție e aberant: în primul rând producția e treaba firmei producătoare, iar în al doilea rând companiile nu au mai fost nevoite vreodată să livreze volume atât de mari într-un interval atât de scurt.

Cu o tehnologie complet nouă și complexă a vaccinurilor precum mesagerul ARN, a produce un asemenea volum este în mod evident o provocare. De aceea producătorul francez de medicamente Sanofi va fi capabil să livreze vaccinuri de producție proprie sub licență Pfizer-BioNTech abia în iunie, dacă nu mai târziu.

E drept, UE a făcut și o mare gafă. Care poate fi pusă integral în seama președintei Comisiei Ursula von der Leyen, iar nu în seama UE în întregul ei. Pripindu-se să restricționeze exporturile de vaccinuri în cearta sa cu AstraZeneca, Comisia a reușit – din pură stângăcie – să reaprindă tensiunile politice legate de aranjamentul Brexit în privința Irlandei de Nord.

A fost o greșeală incredibilă și s-a întâmplat numai pentru că președinta germană a Comisiei a comunicat doar cu anturajul ei german. Dacă s-ar fi consultat și cu restul instituției, acea măsură care suspenda un element esențial al protocolului privind Irlanda de Nord n-ar fi văzut vreodată lumina zilei.

Dar a vorbi despre un „fiasco al vaccinării” în UE, după cum fac unii politicieni și o parte a presei, mai ales în Germania, unde se poate acumula capital politic din naționalismul imunizării, e complet nejustificat.

După cum obișnuia să spună fostul președinte francez Jacques Chirac: numai după ce se termină târgul de vaci putem vedea cât bălegar a rămas.

Cu alte cuvinte, numai după pandemie vom vedea cine s-a descurcat mai bine. The Guardian (preluare Rador)