Un reputat economist avertizează că diverse argumente conjucturale au justificat cheltuieli cu caracter permanent

România nu a fost condusă prin decizii asumate, ci printr-un amestec comod de imitație (copiem reguli, instituții și modele din afară), constrângere („nu se poate altfel” – vina e mereu externă) și lux (discursuri mari, promisiuni ambițioase, fără bază reală). Acest trio a ținut loc de strategie, consideră economistul șef al BRD, Florian Libocor, într-un articol de opinie pentru publicul HotNews.

La un moment dat, într-un univers invizibil nouă, se întâlnesc câțiva gânditori. Unul dintre ei, cel mai în etate, care în tratatul lui fundamental de etică analizase prietenia, virtutea, calea de mijloc, dreptatea si fericirea ca motiv suprem al existenței, le spune celorlalți că, fără îndoială, „răul mai mic poate fi considerat, în comparație cu răul mai mare, ca fiind un bine, întrucât acest rău mai mic este preferabil celui mai mare, iar orice este preferabil este bun”, amintindu-și că și mentorul lui i-a vorbit despre asta.

Altul, mai tânăr, recunoscut ca un susținător al libertății de exprimare, un critic aspru al sclaviei și avocat al libertăților civile, spune că „îndoiala nu este o stare plăcută, dar certitudinea este absurdă” și că „superstiția aprinde întreaga lume în flăcări; filosofia le stinge”. Atunci, un altul, cel mai tânăr, recunoscut pentru eforturile de a apăra idealurile umanitare și libertatea de gândire, adaugă: „cei care au certitudini sunt proști, iar cei cu imaginație și competență sunt plini de dubii și indecizie”. Vicioși ai retoricii fiind, discuția lor nu se va încheia ușor …

Privind în urmă, pare că economia politică românească a fost guvernată preponderent de reflexe, cu precădere în ultimele două decenii, mai degrabă decât de opțiuni. Au fost mult prea multe reacții justificate post-factum și mult prea puține decizii asumate. Pare că România a ales mereu între unele și aceleași trei opțiuni relativ comode: preluarea/imitația ca politică publică, obligarea/constrângerea ca alibi (dovadă a nevinovăției) și luxul/confortul extrem ca înlocuitor al performanței. Astfel, ne-am dezvoltat ca urmare a unui proces de adaptări formale succesive, corecții impuse forțat și momente recurente de „prețiozitate” economică. A fost o dezvoltare care a urmat o cale relativ incoerentă, într-o perioadă în care firul roșu a fost mimetismul.

„Instituțiile pot fi copiate sau replicate. Dar competențele lor nu vin simultan și implicit”

Aderarea la Uniunea Europeană a implicat necesitatea inițierii unui proces de convergență, un proces de înțelegere și internalizare a regulilor, care a fost frecvent privit în mod eronat ca fiind o cursă de aliniere.

Instituțiile pot fi copiate, replicate, competențele acestora nu vin însă simultan și implicit, la fel cum înțelegerea regulilor nu este un efect automat al preluării lor. Îmi aduc aminte cum se discuta acum mai bine de două decenii despre visul american, modelul suedez sau cel polonez. Există „multe economii bune, adaptate contextului”, precum a observat Dani Rodrik, dar nu există un model economic sau o rețetă cu valabilitate universală. România pare că are o înclinație teribilă tocmai înspre acest model unic, universal valabil, așteptându-se ca fondul să se producă de la sine ca o consecință implicită a împrumutării unei forme.

Spre exemplu, fără a crește capacitatea de colectare a taxelor, disciplina fiscală este doar mimată, la fel cum se întâmplă în cazul discuțiilor despre existența statului de drept economic într-un context legislativ instabil sau despre o economie de piață funcțională și matură într-un mediu dominat de amprenta arbitrajului politic și rent-seeking (practicarea manipulării politicilor publice sau a condițiilor economice ca strategie de creștere a profiturilor). Acest fenomen a fost descris de către DiMaggio si Powell ca fiind un izomorfism instituțional.

Altfel spus, regulile sunt adoptate pentru că sunt legitime (ceea ce respectă rațiunea de drept), nu pentru că sunt eficiente (ceea ce le anulează rațiunea economică). Revenind în cazul nostru, pare că funcționalitatea internă a fost destul de des mult mai puțin importantă decât legitimitatea externă. Îmi aduc aminte o anumită cerere, pertinentă de altfel, care încă revine cu insistență atunci când se manifestă nemulțumirea: „vrem o țară ca afară”. Dar există, arată „ca afară”, doar că funcționează „ca înainte”.  

Politici construite nu pornind de la realitățile structurale ale economiei, ci mai degrabă de la „ce imagine dorim”

Putem spune că discutăm despre o mimetică inocentă? Nu, cel puțin pentru că a fost susținută de o nevoie perpetuă de validare. În plan economic, politicile nu par a fi fost construite pornind de la realitățile structurale ale economiei, ci mai degrabă de la „ce imagine dorim” să obținem, ce evaluări vom primi, cum vom apărea în rapoarte și clasamente. Pare că este mult mai important să fim recunoscuți ca „responsabili” decât ca „funcționali”. Transformarea reală, consecința firească a trecerii printr-un proces de convergență, a fost înlocuită cu o mult mai confortabilă conformare simbolică.   

Într-un astfel de context, apariția blocajelor este o consecință firească, iar explicarea acestora nu mai poate fi mimată. Astfel, conduita politicilor a găsit un alt „mecanism” justificativ: constrângerea. Metamorfoza a avut loc dupa criza financiară din 2009, mai exact odată cu programul de austeritate din 2010, moment din care inevitabilul „nu se poate altfel” a devenit argumentul de ultim resort al explicatiilor și un soi de standard de formulare al deciziilor economice. Dezechilibrele din economie nu mai erau probleme de soluționat, ci motivații pentru încheierea dezbaterii.

Când austeritatea este invocată ca fiind ultima soluție, se transformă din auspiciul unui set necesar de politici economice restrictive într-o idee periculoasă, precum avertiza Mark Blyth. Un alt element care intărește caracterul subiectiv al constrângerii este invocarea selectivă a acesteia. Când ciclul politic necesită costuri imediate (care, cel mai adesea, devin permanente), este invocat caracterul flexibil al constrângerilor. Dacă în discuție sunt reformele structurale (indubitabil cele mai complexe si mai greu de capitalizat electoral, deoarece exced atât ciclul politic, cât și capacitatea de stocare a memoriei colective) sau investițiile pentru creșterea productivității economiei, este invocat caracterul rigid al constrângerilor.

Înainte de a fi prezentate ca necesități, deciziile de ajustare economică trebuie să facă obiectul unor alegeri între alternative de cost. Ele pot (și chiar trebuie) să fie argumentate tehnocratic, dar trebuie neapărat întotdeauna explicate social (și nu doar uneori).

„Sunt lansate proiecte strategice «istorice» ignorându-se insuficiența capacității de implementare necesare”

În astfel de situații, observa Joseph Stiglitz, politica de ajustare se transformă într-un sistem de amplificare a dezechilibrelor și inegalităților pe măsură ce rolul ei de instrument de corecție se atenuează. În fapt, „decidenții” principali sunt instituțiile internaționale, piețele etc, în vreme ce statul rămâne cu rolul de simplu gestionar al inevitabilului „nu se poate altfel”, responsabilitatea politică fiind deja externalizată.

Într-un astfel de mediu, de politici publice imitate și constrângeri (ca alibi), luxul discursiv și instituțional a părut a fi refugiul simbolic ideal. Sunt lansate proiecte strategice „istorice” ignorându-se insuficiența capacității de implementare necesare, se anunță accelerarea ritmului de convergență chiar dacă fundamentul structural nu există, salarii în creștere fără argumentul câștigurilor de productivitate etc. Mecanismul ar fi fost repede identificat de Thorstein Veblen: politicile consumeriste nu sunt o consecință a eficienței, ci un semn distinctiv de statut.

Discursul accelerează când execuția proiectelor intră în întârziere, iar când constrângerile sunt prea vizibile, ambițiile sunt accentuate. Altfel spus, luxul instituțional începe să fie un fel de compensație, o bătălie pentru distincție cum ar fi spus Pierre Bourdieu, în pofida lipsei unei infrastructuri care să te susțină tu îți dorești să pari performant, modern și implicit european.

„Reformele structurale au fost amânate sub pretextul unor urgențe permanente”

A nu se înțelege greșit, imitarea, constrângerea și luxul discursiv instituțional au coexistat structural, nu au fost secvențe distincte ale unui proces evolutiv. Simultan, de cele mai multe ori, România a promis performanțe de economie avansată, imitând politici/modele vest-europene și invocând constrângeri est-europene. Reformele structurale au fost amânate sub pretextul unor urgențe permanente. Argumente conjuncturale diverse au justificat cheltuieli cu caracter permanent. Fără a avea norme de evaluare, au fost adoptate reguli de angajare a cheltuielilor.  

Consecința acestui mix a fost o economie suficient de tensionată, expusă la șocuri și imperfect corelată cu (dar nici independentă de) ciclurile externe, care a realizat creștere, dar a capitalizat-o insuficient. Corecțiile au fost dure, dar frecvent incomplete și nu o dată revizuite în sensul de a le face mai suportabile. Luxul (indiferent de natura lui) a alimentat așteptări pe care economia reală nu le-a putut satisface pe termen lung. O stabilitate aparentă care duce la instabilitate, cum avertiza Hyman Minsky. O experiență pe care România a tot repetat-o.

S-ar putea înțelege că fondul problemei este o lipsă acută de expertiză. Greșit, există atât date, cât și analize, iar soluțiile există și ele și sunt cunoscute. Ceea ce lipsește și explică cea mai mare parte a lipsei de performanță este asumarea, ieșirea din matricea gândirii de manual în care toate modelele sunt transferabile, toate constrângerile sunt categorice și orice ambiție este sustenabilă.

Pare că în ultimele două decenii România a înțeles procesul de convergență ca fiind unul de uniformizare, de aliniere mecanică, a confundat disciplina cu resemnarea, a considerat mai importantă impresia publicului decât motivația personală și efortul continuu. Costul este cunoscut și vizibil cu precădere în sfera reformelor nefinalizate, încrederii reținute și a unei stabilități volatile. 

Șocul disruptiv va veni ca o consecință a renunțării la confortul imitației, la alibiul constrângerilor (adesea cu dublă măsură) și la fascinația luxului, când decizia va fi luată asumat nu din reflex. Doar o nouă strategie sau continuarea convergenței prin uniformizare nu va face altceva afară de a ne ține captivi în același cerc vicios.

… dar, a adăugat Aristotel, cel mai în etate, să nu uităm că viciul este o eroare de alegere și o abatere de la virtutea situată la mijloc, fiind rezultatul repetiției unor acțiuni greșite. Voltaire, mai tânar, crede că una din soluții este munca. Munca te izbăveşte de cele trei mari rele: plictiseală, viciu şi nevoia de a vorbi, a adăugat el. Oricum nu vă voi spune tot ce știu deoarece nu vreau să vă plictisesc. Bertrand Russell, cel mai tânăr, zâmbește. Dragii mei, cerinţa pentru certitudini este una naturală pentru om, dar este de fapt un viciu intelectual. Pornind de la ideea bunului nostru prieten Aristotel, de ce să repeţi vechile greşeli când există multe altele noi pe care să le faci?

Notă: Opiniile exprimate sunt personale și neexhaustive.

Bibliografie selectivă

1. Aristotle. Nicomachean Ethics. Tradus de Roger Crisp (2014). Oxford University Press.
2. Blyth, Mark (2013). Austerity: The History of a Dangerous Idea. Oxford University Press.
3. Bourdieu, Pierre (1984). Distinction: A Social Critique of the Judgement of Taste. Harvard University Press.
4. DiMaggio, P., & Powell, W. (1983). The Iron Cage Revisited: Institutional Isomorphism and Collective Rationality in Organizational Fields. American Sociological Review.
5. Minsky, Hyman (1986). Stabilizing an Unstable Economy. Yale University Press.
6. Reinhart, Carmen & Rogoff, Kenneth (2009). This Time Is Different. Princeton University Press.
7. Rodrik, Dani (2007). One Economics, Many Recipes. Princeton University Press.
8. Rodrik, Dani (2020). Straight Talk on Trade. Princeton University Press.
9. Russell, Bertrand. Unpopular Essays. George Allen & Unwin, 1950.
10. Stiglitz, Joseph E. (2012). The Price of Inequality. W.W. Norton & Company.
11. Veblen, Thorstein (1899). The Theory of the Leisure Class.
12. Voltaire. (2016). Candide, or optimism. Oxford University Press.
13. European Commission (2007–2024). Country Reports – Romania (European Semester).
14. IMF (2009–2013). Romania: Stand-By Arrangement Reviews.