Un spectacol de teatru cu actori surzi, după un text scris de realizatorul seriei „Adolescence”, deschide discuția despre incluziune în teatru: „Nu ne lipsește talentul, ci încrederea de a fi văzuți”

„Dincolo de tăcere” este un spectacol de teatru, după un text scris de Jack Thorne, creatorul serialului fenomen Adolescence, despre un cuplu surd care-și pierde copilul. Izolați nu numai de lume, ci și unul de celălalt, cei doi încearcă să se regăsească prin gesturi, atingere și prezență fizică, rememorând momentele care i-au adus împreună. Din distribuția piesei fac parte și doi actori surzi. HotNews a realizat un interviu cu regizorul spectacolului, Laurențiu Rusescu, și cu actrița Diana Timari, interpreta surdă a personajului principal.

• Piesa s-a jucat în România între 29 și 31 ianuarie la ARCUB, iar următoarele reprezentanții vor fi anunțate în perioada următoare.
• „Îmi doresc ca lumea să își schimbe mentalitatea și să înțeleagă că persoanele surde pot face orice: pot juca pe scena unui teatru, pot fi artiști”, explică Diana Timari pentru publicul HotNews.  Interviul a fost realizat pe email.
• Jack Thorne este unul dintre cei mai apreciați dramaturgi și scenariști britanici contemporani. A câștigat recunoaștere internațională odată cu piesa „Harry Potter and the Cursed Child”, pentru care a primit Tony Award pentru „Best Play”, precum și Olivier Award pentru cea mai bună piesă nouă. Miniseria „Adolescence” i-a adus „Globul de Aur”.

„Dincolo de tăcere” aduce pe scenă o poveste profundă despre pierdere, intimitate și reconectare, spusă din perspectiva unui cuplu surd. 

Distribuția, formată din actori surzi și auzitori, și limbajul scenic construit din gest și prezență fizică transformă teatrul într-un spațiu fără bariere, accesibil în mod egal publicului surd și celui auzitor. 

Regizorul Laurențiu Rusescu și actrița Diana Timari, interpreta surdă a personajului principal, au explicat miza artistică și umană a acestui proiect, despre teatru ca formă de incluziune reală și despre ce înseamnă să asculți dincolo de sunet. 

Cel mai greu moment din piesă

Diana Timari, actrița surdă care interpretează rolul principal, indică faptul că cel mai dificil a fost să joace momentele pierderii unui copil. „Este o durere foarte profundă și intensă. A fost nevoie să folosesc toată energia și emoțiile mele pentru a transmite această durere publicului. Am dat tot ce am putut în aceste scene. În schimb, amintirea începutului iubirii este foarte frumoasă și amuzantă. Este despre regăsirea iubirii. Aici m-am simțit mai stăpână pe mine în interpretarea rolului”. 

Despre Jack Thorne, Laurențiu Rusescu spune că îl admira ca scenarist, dar textul piesei i-a depășit așteptările încă din primele pagini. „Scena de deschidere este memorabilă, iar de acolo textul crește constant în intensitate. Alternanța dintre situațiile dure și cele fragile devine tot mai eficientă, într-un limbaj extrem de direct, precis, fără artificii inutile”, completează regizorul. 

A ales să pună în scenă acest text pentru că te „lovește emoțional, dar îți lasă, în același timp, spațiu să te auzi pe tine, să-ți simți propriile reacții. E o combinație rară de poezie și realism, de fragilitate și cruzime. Am avut senzația că a fost scris într-un moment de mare deschidere interioară, dintr-o experiență de viață profund decantată”.

O piesă jucată în multe țări de actori surzi 

Diana Timari spune că și-a construit personajul înțelegând și simțind povestea: „Textul lui Jack Thorne este cunoscut și jucat și de actori surzi din alte țări. M-am simțit văzută ca artist și sunt foarte recunoscătoare pentru această șansă”.

Titlul original al piesei este „The Solid Life of Sugar Water”, „un titlu intrigant și paradoxal, dar imposibil de tradus literal fără să-și piardă sensul”. Laurențiu Rusescu spune că a căutat un echivalent care să păstreze acest paradox: ceva care ar trebui să fie solid, dar este făcut dintr-o substanță care se dizolvă, iar „Dincolo de tăcere” i s-a părut că adună, în câteva cuvinte, esența textului: „vorbește despre izolare, despre imposibilitatea comunicării, dar mai ales despre ceea ce există dincolo de expresii, dincolo de priviri și gesturi. Despre suferința trăită în tăcere, în singurătate, fără a putea fi împărtășită, dar și despre ceea ce nu poate fi exprimat în cuvinte”.

Acea „tăcerea” nu înseamnă doar surditate, ci traumă, neputință, blocaj emoțional, susține regizorul. „Iar „dincolo de” promite un spațiu emoțional, nu o explicație. Pentru mine, nu este o trădare a titlului original, ci o adaptare culturală necesară”.

El mai povestește că în montarea originală din Marea Britanie, există un fragment în care Phil încearcă să învețe limba semnelor și nu reușește, iar Alice, fiind hipoacuzică, aude cu ajutorul aparatului și poate vorbi. 

„Eu am simțit nevoia să merg mai departe și să accentuez această separare – dintre perechea aflată într-un moment de cumpănă și restul lumii – să o fac mai radicală”. Când pregătea spectacolul a citit cartea lui Oliver Sacks, „Văzând glasuri”, care i-a deschis perspective complet noi. „M-a ajutat să înțeleg istoria Limbii Semnelor, bogăția ei, dar mai ales obligația de a o respecta ca limbă în sine, nu ca simplu instrument de comunicare. Textul a fost, practic, tradus de două ori: o dată din engleză în română și a doua oară din română în Limba Semnelor Române. A fost un proces extrem de atent, pentru că orice nuanță pierdută într-o traducere se amplifică în cealaltă”, spune Laurențiu. 

„Comunicarea face parte din esența noastră, ca specie”

Din lucrul cu actori surzi, regizorul spune că a descoperit că nevoia de comunicare este esențială și, la fel ca apa, întotdeauna își găsește un drum. 

„Comunicarea face parte din esența noastră ca specie. Am evoluat datorită ei, de la lucruri concrete, vitale, până la concepte abstracte și emoții complexe. Oricine a trăit măcar o dată sentimentul că nu este ascultat. Surzii trăiesc asta zilnic”.

Tot el subliniază că limbajul semnelor presupune o comunicare strict frontală. „Ceea ce pare să fi influențat și caracterul: surzii sunt direcți, clari, hotărâți în exprimare. Semnele nu au dublu sens, așa cum se întâmplă adesea în limba vorbită. Un lucru care mi-a schimbat ulterior concepția regizorală a fost faptul că actorii trebuie să fie mereu cu fața la public și nu pot ține nimic în mâini atunci când comunică. Pare simplu, dar a fost nevoie de timp pentru a mă adapta”.

La o primă vedere ai putea crede că ai în față un spectacol despre comunitatea surzilor, dar Laurențiu Rusescu spune că universalitatea este una dintre marile calități ale acestei piese. 

„Limba Semnelor Române”

Reacția publicului în fața unui spectacol în care limbajul semnelor devine central a fost una surprinzătoare. „Este Limba Semnelor Române, prescurtat LSR (n.r. – diferită de limbajul semnelor din alte țări). 

Nu este doar un limbaj, o formă rudimentară de comunicare, ci o limbă în toată regula. Iar reacția publicului a fost  una de fascinație. Formula folosită în spectacol creează, la final, senzația că aproape ai înțeles și tu această limbă”, spune Laurențiu, care mai adaugă că spectacolul poate fi urmărit în mai multe feluri: concentrându-te pe actorii surzi, pe cei auzitori sau pe relația dintre ei. 

„Ideal este să le lași pe toate să existe simultan. Orice perspectivă exclusivă sărăcește experiența. Reacția la Limba Semnelor a fost, așadar, un amestec de uimire și familiaritate. La final, toată lumea a aplaudat în felul în care aplaudă surzii, fluturându-și palmele”. 

Și Diana Timari e de părere că pentru publicul auzitor a fost o experiență foarte puternică să vadă limba semnelor pe scenă. „Am simțit că ne privesc cu deschidere și că suntem o sursă de inspirație pentru ei”. 

În fața riscului etichetei de „teatru social”, regizorul pornește de la o reacție critică față de precedentele nereușite, care „s-au limitat la a bifa doar componenta „socială” și au uitat teatrul”, generând astfel o conotație negativă. 

Tocmai pentru a evita acest lucru, abordarea aleasă de el a fost una inversă: „Teatrul este social prin definiție: se adresează oamenilor, îi adună laolaltă, discută probleme și oferă uneori un debușeu în momente de criză. Am plecat invers, concentrându-mă exclusiv pe a face un spectacol de teatru bun: cu emoție, poezie, rigoare tehnică, un spectacol care să nu plictisească”.

El mai adaugă că oamenii nu trebuie să vină la astfel de spectacole dintr-un sentiment de obligație sau vinovăție, ci pentru că spectacolul funcționează. „Iar la final, mulți dintre cei care au venit fără mari așteptări au fost sincer surprinși de experiența teatrală, de poveste și de jocul actorilor surzi, fără a fi cu nimic mai prejos decât partenerii lor profesioniști”.

„Îmi doresc ca lumea să-și schimbe mentalitatea despre surzi”

Cu toate acestea, Diana susține că a fi actriță surdă în România înseamnă să lupți pentru a fi văzută ca artist și indică că la anumite cursuri de actorie a fost respinsă din cauza faptului că este surdă. „Mi-am dorit să urmez o facultate de actorie, dar simt că una dintre cele mai mari dificultăți este accesibilitatea. Cu interpreți, pot să mă concentrez și să învăț în același ritm cu ceilalți studenți. Fără interpreți, pierd foarte mult din procesul de dezvoltare și ajung mereu în urmă”, mărturisește Diana.  

„Îmi doresc ca lumea să își schimbe mentalitatea și să înțeleagă că persoanele surde pot face orice. Surzii pot juca pe scena unui teatru, pot fi artiști. Artiștii surzi pot lucra în mod egal, pot crea și se pot dezvolta fără să fie mereu în urmă. Nu ne lipsește talentul, ci accesul, încrederea și faptul de a fi văzuți”, adaugă Diana. 

Actrița este de părere și că acest spectacol poate ajunge să deschidă mai multe uși. „Spectacolele incluzive sunt posibile și au valoare. Pentru mine, „Dincolo de tăcere” este un exemplu pentru lume și pentru publicul auzitor, deoarece pe scenă au fost două personaje interpretate de actori surzi și două de actori auzitori. 

Este un moment extrem de valoros, în care întreaga audiență poate înțelege mesajul, dincolo de barierele de comunicare. Îmi doresc foarte mult ca toate teatrele să preia acest model, în care pe scenă să joace împreună persoane surde și auzitoare, ca un exemplu real de incluziune și normalitate, ca să descopere ce potențial au artiștii surzi. Cred că acest spectacol poate schimba mentalități și poate deschide posibilitatea ca teatrele să creadă în incluziune și să lucreze cu artiști surzi în alte proiecte. În același timp, poate inspira și alți surzi să creadă că își pot urma visele, orice vis ar avea”,indică ea. 

Titlul melodiei de final este „To Conquer Pain with Love”, iar Laurențiu Rusescu spune că această idee e exact ce și-ar dori să ia spectatorii cu ei la plecare. 

„Condensează esența textului și funcționează atât ca o concluzie, cât și ca un îndemn de viață. Uneori, nu poți ieși dintr-o durere mare decât simțind foarte puternic altceva. Doar o emoție la fel de intensă poate estompa trauma suficient cât să-ți permită să respiri din nou. Iar dragostea este un sentiment mai puternic decât oricare altul. Este, poate, panaceul universal. Dacă oamenii ies din sală puțin mai dispuși să fie vulnerabili, atunci spectacolul și-a făcut treaba”. 

Diana încheie prin a spune că acest rol i-a adus mai mult curaj. „M-a ajutat să arăt lumii ce potențial am și să cresc mult încrederea în mine. Simt că am traversat fricile mele și am ieșit mai puternică, atât ca om, cât și ca artist. Sunt deschisă și pregătită să primesc noi oportunități”.