Matematica dispariției. Schema Ponzi demografică pe care o rulăm chiar acum, furându-ne propria căciulă

România derulează o schemă Ponzi demografică, iar cifrele sunt acum suficient de mature pentru a fi spuse cu precizie.

România îmbătrânește și se golește. Știm asta de douăzeci de ani. Ce nu am discutat niciodată serios este ce înseamnă asta în termeni de bani, de contribuții, de pensii și de alegeri pe care nu le mai putem amâna.

Un pensionar, patru muncitori. Apoi doi. Apoi unul.

În 1990, un pensionar român era susținut, în termeni de contribuții la sistemul public, de aproximativ patru persoane active. Astăzi, raportul este de aproape doi la unu. Conform proiecțiilor Eurostat rata de dependență demografică a României — adică numărul de persoane de peste 65 de ani raportat la populația activă se va dubla în viitor.

Tradus în limbaj concret: dacă azi doi muncitori susțin un pensionar, în viitor aceiași doi muncitori vor trebui să susțină doi pensionari.

Populația totală va scădea de la 19,04 milioane în 2022 la 15,02 milioane în 2070, conform acelorași proiecții. Nu e un scenariu pesimist de lucru — e scenariul de bază, cel fără surprize negative suplimentare.

Sistemul de pensii: un contract care nu mai are cine să-l onoreze

România funcționează pe un sistem de pensii pay-as-you-go: contribuțiile celor care muncesc astăzi plătesc pensiile celor care s-au retras astăzi. Nu există un fond acumulat. Nu există un cont individual care crește. Există un flux continuu de bani între generații — un flux care depinde esențial de proporția dintre plătitori și beneficiari.

Când acest flux se dezechilibrează, există, matematic, patru opțiuni: crești contribuțiile celor care muncesc, reduci valoarea pensiilor, ridici vârsta de pensionare sau te împrumuți mai mult ca să acoperi un deficit bugetar mai mare.

România a amânat toate cele patru scenarii, oscilând între măsuri parțiale, amânări și creșteri de pensii motivate electoral

Rezultatul este vizibil în cifrele curente. Deficitul bugetar al României a atins 9,3% din PIB în 2024 – cel mai mare din Uniunea Europeană , iar creșterile de pensii și salarii publice au fost identificate explicit de FMI și Comisia Europeană drept factori principali ai acestei deteriorări. Cheltuielile cu pensiile reprezentau 8,3% din PIB în 2023, cu o traiectorie ascendentă clară în anii următori, pe fondul intrării în vigoare a noii legi a pensiilor.

Comisia Europeană și FMI avertizează că, fără măsuri suplimentare, deficitul va rămâne în jurul a 5% din PIB până în 2030, cu datoria publică urcând spre 70% din PIB. Acestea nu sunt scenarii de criză – sunt proiecții centrale, considerate rezonabile.

Emigrarea: costul fiscal al celui care a plecat

Narațiunea publică despre emigrarea românească s-a concentrat aproape exclusiv pe dimensiunea umană: familii despărțite, sate goale, îngrijitori plecați. Dimensiunea fiscală a rămas în umbră, deși e la fel de reală.

Emigrarea românească nu a fost aleatorie din punct de vedere demografic. A fost concentrată în cohorta de vârstă 25–45 de ani — exact persoanele aflate la apogeul contribuției lor fiscale. Cel care pleacă la 30 de ani și lucrează douăzeci de ani în Germania sau Italia nu contribuie la sistemul de pensii românesc în acea perioadă. Dacă se întoarce la 60 de ani și se pensionează la 65, generează o obligație pentru sistemul românesc fără a fi acoperit corespunzător de contribuțiile proprii.

Remitențele – transferurile de bani trimise acasă de românii din diaspora – au susținut consumul intern timp de decenii. Dar remitențele sunt venit de consum, nu capital de investiție, și nu intră în sistemul de contribuții sociale. Ele atenuează sărăcia individuală fără să rezolve dezechilibrul structural al sistemului de pensii.

O întrebare pe care economiștii o ridică în alte contexte, dar care lipsește din dezbaterea românească: creșterea PIB per capita înregistrată în ultimii douăzeci de ani este parțial un artefact statistic? Dacă numărătorul — producția economică — crește, dar numitorul — populația activă — scade prin emigrare, cifra per capita arată mai bine decât e situația reală în termeni de sustenabilitate fiscală.

Ce au făcut alții: trei lecții din Europa

România nu e singura țară care a traversat o criză demografică accelerată, dar e printre puținele care au evitat sistematic să tragă concluzii din experiența altora.

Statele baltice – Estonia, Letonia, Lituania – au pierdut între 15% și 25% din populație după aderarea la UE în 2004, printr-un val de emigrare similar celui românesc.

Răspunsul lor a inclus reforme structurale timpurii ale sistemului de pensii (trecerea la conturi individuale, combinarea pilonului public cu cel privat), creșterea vârstei de pensionare și, semnificativ, o politică activă de atragere a imigranților calificați din afara UE. Nici una din aceste măsuri nu a fost populară. Dar toate s-au dovedit apoi a fi fost necesare.

Polonia a pornit din același punct în 1989, dar a ales un calendar diferit de reformă a pensiilor. Sistemul în trei piloni implementat la sfârșitul anilor ’90 — contribuții obligatorii la fondul public, la fonduri private și voluntar — a creat o diversificare a riscului pe care România a imitat-o parțial, fără să o ducă la capăt: Pilonul II a fost înghețat, redus, reorientat politic de mai multe ori.

Japonia e cazul extrem — o economie avansată care a intrat cel mai adânc în tranziția demografică și a servit drept laborator global. Concluzia nu e că îmbătrânirea e catastrofică în mod inevitabil, ci că necesită ajustări timpurii și susținute: productivitate mai mare per lucrător (investiție în automatizare și educație), imigrare controlată, sisteme de pensii cu parametri ancorați în realitatea demografică, nu în ciclul electoral.

Pârghia ignorată: imigrația ca instrument fiscal

Există o pârghie pe care România aproape că nu a discutat-o public în termeni economici: imigrarea forței de muncă. Nu ca fenomen social controversat, ci ca variabilă fiscală cu un calcul relativ simplu.

Un immigrant care sosește la 30 de ani, lucrează treizeci de ani în România și contribuie la sistemul public, generând venituri fiscale fără să fi consumat resurse publice în primii ani de viață – educație, sănătate pediatrică, alocații. Valoarea sa fiscală netă, calculată pe durata unui ciclu de viață complet, este substanțial pozitivă. Aceasta nu e un argument ideologic pentru sau împotriva imigrației — e o ecuație.

Mai multe economii din Europa Centrală și de Est — inclusiv Cehia, Polonia, Ungaria — au început să importe forță de muncă din Vietnam, Nepal, Sri Lanka, Filipine la scară semnificativă. Nu pentru că au renunțat la identitatea culturală, ci pentru că deficitele de forță de muncă au devenit blocaje reale în economie. România a început să urmeze același drum, dar fără o politică coerentă și fără o dezbatere publică serioasă despre ce înseamnă asta pe termen lung.

Ce alegem să punem pe agenda publică

Datele demografice nu sunt noi. Rapoartele Eurostat, ale Băncii Mondiale, ale Comisiei Europene și ale FMI descriu același tablou de ani buni. Ceea ce lipsește nu e informația – e traducerea ei într-o conversație publică la obiect.

Presa românească tratează demografia ca pe o știre socială cu iz de tristețe și o lasă baltă. Finanțele publice sunt acoperite ca dramă politică imediată – câte procente din PIB e deficitul, ce spune Bruxelles-ul, ce a votat Parlamentul. Legătura dintre cele două – faptul că deteriorarea demografică e una din forțele structurale care fac inevitabilă criza fiscală – rareori apare articulat în același loc.

Între timp fiecare an în care rata de dependență crește fără un răspuns structural înseamnă că ajustarea viitoare va fi mai dură. Parametrii sistemului de pensii — vârstă de pensionare, nivelul contribuțiilor, indexarea — nu pot fi ținuți la infinit în afara realității demografice. Nu pentru că e o opțiune politică, ci pentru că aritmetica nu negociază.

România nu e primul loc din lume care se confruntă cu această problemă. Avantajul, mic dar real, al celui care vine mai târziu e că poate vedea ce a funcționat și ce nu. Dezavantajul e că a pierdut deja timp.