Între generația care își arată iubirea prin mâncare, ordine și reproșuri și generația care cere spațiu, terapie și limite

Mama mea tânjește, poftește, șmotruiește, boscorodește, răbufnește. Pe rând și de multe ori și toate deodată. E atât de mult din ea în mine, sunt atât de sigură că știu ce simte și chiar ce gândește, încât mă rănește felul în care o observ și toată disecția pe care i-o face mintea mea. 

Mama tânjește după mângâiere și intimitate, după alinare fizică pentru toată truda zilnică, fizică și emoțională. De-o viață e împinsă la muncă și la alergătură, fără niciun cuvânt de apreciere, e supravegheată și criticată, umilită și privată de orice mică recompensă. Nu i se permite, nici măcar atunci când nu e nimic de făcut, fiindcă s-a îngrijit de tot – piață, curățenie, mâncare, vase, rufe, pisici, ajutat vecine, nici măcar după ce îl tunde, masează sau ce mai vrea tata, nu are voie să doarmă ziua sau să se uite la TV sau să scrolleze sau ce-ar avea ea chef să facă. E taxată verbal; în fapt, nu e o interdicție, sunt doar reproșuri sau cuvinte aruncate din dispreț pentru ea sau pentru femei sau pentru viața anostă pe care o duce el pe lângă ea. 

Cred că toate astea mă fac să nu am ce să-i zic tatălui meu: despre cât de rău e să fii mama e exclus să pot deschide discuția, iar despre altceva nu-mi vine, pentru că-i știu părerea despre femei și nu pot crede că mă vede altfel decât o „fâță”, cum îmi zicea când eram mică.  Sau poate pentru că am impresia că îl înțeleg, pe jumătate, ca și cum o parte din mine ține cu mama, cealaltă ține cu tata. Așa că, la fiecare vizită mai lungă de două ore, mama îmi dă târcoale mai ceva ca pisica unui coș cu pește. Pândește ocazia unui masaj, a unei atingeri care să devină frecție, orice. Primește un pic, mereu însoțit de promisiunea unui mâine îndestulător. Acel mâine nu vine, fie pentru că stau prea puțin, fie pentru că sunt mamă de copil mic și mă aștept să înțeleagă că sunt prea ocupată cu și de fetița mea. Greșesc având această așteptare și știu că voi regreta greșeala de a o lăsa mereu în așteptare. 

Mama mea poftește și, asemeni propriului ei copil, nu se abține de la a ciuguli, preferabil pe furiș, din orice îi pare apetisant și e relativ accesibil. 

Scot pepenele, tai o felie, pun miezul în castron. 

— Vrei pepene? 

— Ce? Pepene? Nu mai vreau și d-ăla. 

Abia ies din bucătărie, că o și aud mușcând, sorbind, mestecând și iar mușcând. 

Ieri a cerut Smaranda prăjitură. Am scos platoul cu prăjiturile cumpărate pentru ziua tatei, înjumătățite, unele puțin mușcate și lăsate acolo, dar și cutia cu savarină. 

— Mâncăm împreună o savarină, mamă?

— Ah… savarină e asta? Lasă, mâncați-o voi.

În clipa următoare, o parte din ea decide subit că nu se pune dacă ia cu degetul din frișca nemaipomenitei savarine. Mă uit la ea uimită. Nici nu bagă de seamă, nici nu pare să fi înregistrat că tocmai a gustat niște frișcă. 

Când șmotruiește, mama umblă ca motanul Silvester, cu niște papuci mari și, aparent, prea grei pentru picioarele ei. După ce scutură, spală, șterge și așează cearșafuri, pături, perne, covorașe și incredibil de multe vase, începe să deschidă și închidă debaraua de patru ori într-un minut, să ia pungi, cutii și pliculețe pentru pisicile care miorlăie pe lângă ea ca posedate. De vreo jumătate de oră sunt cu Smaranda în dormitor, încercând să o adorm. Când trece iar înspre baie, boscorondind-o pe Mița care a vomitat „ca o tâmpită”, îi arunc o privire care o face să închidă ușa. În mai puțin de un minut o redeschide, ca să intre Mița în dormitor și deschisă rămâne. 

Tata e în balcon, ca de obicei, meșterind te-miri-ce. Pornește aspiratorul de mână. Mama, grijulie, strigă la el: 

— OPREȘTE ĂLA CĂ DOARME COPILUL! 

Vine să închidă ușa. Mița miorlăie a moarte. Ușa se deschide, din nou, intră mama cu o lavetă și o cârpește pe Mița cu putere, ca pe o muscă de care nu poți scăpa.  

În fiecare seară petrecută la ai mei mă gândesc cu groază la ziua în care Mița cea peticită, slabă, bătrână și cu coada strâmbă va muri și la depresia care o va cuprinde pe mama. Unde își va mai canaliza ea nervii, frustrarea și afecțiunea? 

Citește continuarea pe platforma editorială UNFINISHED LOVE STORIES.

Acest text face parte din proiectul UNFINISHED LOVE STORIES – o platformă editorială ce publică povești reale despre iubire în sens larg. În fiecare duminică dimineață, vei putea citi pe Hotnews.ro și pe unfinishedlove.ro o nouă poveste ce dă iubirii o nouă valență. Dacă ai și tu o întâmplare adevărată, unică și imperfectă, care explorează universul relațiilor contemporane, trimite-o către echipa editorială.

Articol scris de Diana Rădulescu

Parteneriat media