Skip to content

Războiul din Iran sau imposibilitatea păcii sau când optimismul naiv se cere contracarat de luciditate

Armistiţiul anunţat ȋn acest zile ȋnchide, cel puţin temporar, epoca confruntării militare, dar o deschide pe aceea, nu mai puţin delicată şi dramatică, a ȋnfruntării diplomatice. Căci a  privi regimul de la Teheran ca pe un partener viabil şi credibil de dialog este eroarea fundamentală pe care s-au ȋntemeiat precedentele acorduri – eşecul lor a  creat condiţiile pentru războiul din 2026, scrie politologul Ioan Stanomir într-un text publicat de Hotnews.

Ca şi ȋn cazul Ucrainei, căutarea păcii se poate dovedi a fi una iluzorie. Asemeni Rusiei lui  Putin, Iranul teocratic este pregătit să meargă pe acest drum al inflexibilităţii. Natura sa revoluţionară şi totalitară ȋl obligă la această conduită.

În cele din urmă, orice formă de acord care ar permite continuitatea programului nuclear şi  balistic iranian nu ar fi decât  punctul de plecare al unei alte tragedii. Amânarea este, pentru generaţiile noastre, o soluţie facilă, dar ea este, pentru cei care vor veni, o catastrofă.

Atacurile de după 28 februarie 2026 au afectat semnificativ infrastructura regimului, dar nu au condus la lichidarea lui. Organizarea militară a fost impecabilă, ȋn vreme ce planificarea politică a fost una ezitantă. Dar, dincolo de toate acestea, Rubiconul a fost trecut, iar atacul a avut loc. Ceea ce a fost evitat, vreme de decenii, a fost, ȋn fine, realizat.

Improbabila pace se desenează pe un fundal al tensiunilor. Blocarea de către  Naţiunile  Unite, prin intermediul Consiliului de Securitate, a  iniţiativei de deblocare a strâmtorii Ormuz este un alt semn a paraliziei ce  subminează comunitatea internaţională. Rusia şi China sunt actorii ce oferă Iranului teocratic protecţia dreptului internaţional.

Război şi pace

Cei care caută pacea doar spre a salva aparenţele normalităţii pregătesc capitulările de mai târziu, ȋn vreme ce vocile care   demonizează Statele Unite şi Israel sunt complice cu Iranul  totalitar.  Apariţia  un Iran  islamic  înarmat nuclear şi  exercitând  un control militar direct asupra strâmtorii Ormuz, iată tabloul pe care îl îgnoră, în mod deliberat, cei care transformă ostilitatea împotriva administraţiei americane şi a Israelului în unica lentilă prin care examinează societatea internaţională. Perspectiva unui şantaj permanent şi devastator este o realitate pe care suntem obligaţi să o luăm  în  considerare, ca pe un scenariu realist.

Iranul teocratic se defineşte ca stat prin raportarea la  extinderea puterii sale militare. Agresivitatea de acum nu este un accident, în măsura în care, de facto, Iranul este o dictatură modelată de Gărzile Revoluţionare şi de acoliţii lor. Decorul teocratic a lăsat loc unei  autocraţii barbare: înfrângerea ar echivala cu lichidarea regimului cu care se confundă.

Războiul din Iran este, pentru această elită  revoluţionară de la Teheran, ocazia de a–şi valida mandatul încredinţat de divinitate. Cruzimea cu care îşi oprimă cetăţenii este dublată de  sagacitatea cu care rezistă. Statul  iranian  de acum evocă ferocitatea dementă a  proiectului nazist  al SS: armata ideologică a regimului şi poliţia sa secretă sunt stăpâne peste întreaga naţiune.  Radicalismul este condiţia definitorie a acestui grup de iluminaţi criminali.

Supravieţuirea unui asemenea stat militarist şi fanatic este, pe termen mediu şi lung, cea mai însemnată ameninţare. Căci, prin continuitatea sa, acest regim invită pe aliaţii săi ruşi şi chinezi la cooperare şi la coordonare. În acelaşi timp războiul a indicat, dincolo de orice dubiu, că o coexistenţă paşmică între Iran şi monarhiile din Golf  a devenit imposibilă.

Libera circulaţia  a bunurilor pe căile maritime şi evitarea unei proliferări nucleare , iată doar două dintre argumentele care  subminează pledoaria izolaţionistă. În acelaşi timp războiul din Iran a relevat amploarea unor falii care vor marca anii ce vin: vehemenţa cu care Spania a atacat Statele Unite este proba angajamentului stângii progresiste în sprijinirea  regimului iranian. Invocarea dreptului internaţional este, în cazul Premierului Pedro Sanchez, o strategie menită să camufleze propriile sale opţiuni ideologice.

Războiul din Iran a pus în discuţie, în mod spectaculos şi neliniştitor, solidaritatea atlantică.  Interdicţia de  utilizare a  bazelor militare americane a fost dublată de  blocarea  trecerii  prin spaţiul aerian naţional. Dincolo de criticile legitime care pot fi formulate la adresa administraţiei americane, aceste gesturi sunt grave şi creează un predecent. Misiunea secretarului general al NATO este, în acest context delicat, una  crucială: menţinerea  punţilor  de comunicare şi revitalizarea alianţei înseşi.

Căci practica conciliatorie a unor state europene este dovada unei miopii strategice. Mai devreme sau mai târziu, un Iran nuclear va  putea atinge direct militar Europa:  capitularea în faţa sa nu doar o umilinţă simbolică, ci şi o catastrofă strategică. Acest război este un punct de  inflexiune. Reverberaţiile sale sunt dramatice, dincolo de criza energetică. Laşitatea ȋi recompensează pe agresori.

În cele din urmă, simpla existenţă în forma sa actuală de agresivitate  a Iranului teocratic este o  ameninţare la adresa naţiunilor noastre. Golful Persic nu poate fi  anexat de Iran, după cum Iranul nu poate avea dreptul de a-şi  ataca vecinii şi de a planifica lichidarea statului Israel. Orice politică care ar îngădui realizarea acestor obiective nu ar fi decât punctul de plecare al unui alt război: războiul de acum va lăsa locul unei viitoare confruntări.  

Armistiţiul este, aşadar, un interludiu. El poate fi anticamera unei cedări diplomatice , după cum poate fi capitolul care anunţă un alt episod militar. Ca de atâtea ori, optimismul naiv se cere  contracarat de luciditate. Căci drumul care ni se arată este unul al incertitudinii.