De ce noi românii nu mai trăim împreună? Interviu cu sociologul Mirel Bănică
”Prin Romania. Carnete de drum”, cel mai recent volum al cercetătorului Mirel Bănică, este mult mai subtil și mai interesant decât ar putea părea unui cititor grăbit. Da, este o relatare despre România de azi, despre orașe mici și mari, despre tot felul de oameni – exact aceeași oameni pe care îi întâlniți si dvs pe stradă – despre rămășițele comunismului și stagnare, lâncezeală, dar și întâlniri fericite și locuri care și-au găsit sau și-au păstrat autenticitatea. Miza cărții este însă una istorică, ne aflam la o intersecție, la un sfarșit de ciclu și era nevoie ca cineva să facă o relatare riguroasă despre viața de azi din Romania.
Cum ai plecat în călatorie? Care a fost impulsul inițial?
Am știut dintotdeauna că voi scrie o carte de calătorie, doar că până acum nu m-am simțit destul de copt pentru asta. Mereu mi-au plăcut cărțile de călătorie. Am frecventat literatura bună de călatorie. Aș fi plecat și eu ca și Steinbeck cu un câine după mine. El avea un pudel de talie mare, o rasa rară. Și ar mai mai fi un al doilea plan, unul psihologic, care nu poate fi înțeles decât dacă ai o anume vârstă și o situație familială. Când îmbătrânești și ai copiii, o astfel de călătorie, vara, singur, înseamnă a-ți regăsi un fel de libertate a tinereții. Cum familia mea a zis, OK, noi plecăm în vacanță într-o parte, tu poți acum să îți indeplinești un asfel de vis și să pleci în călătoria ta.
Cum ți-ai făcut planul călătoriilor, harta, traseul? A fost o călatorie bine chibzuită, așa pare.
Am început prin a imprima o hartă a României la o imprimantă color. Dacă-ți vine să crezi, e destul de greu să găsești o hartă a României de rezoluție mare pe internet. Iar pe acea hartă am tras patru puncte, patru orașe în care doream neapărat să ajung. Acele orașe au fost următoarele: Călărași, Zalău, Oradea și Drobeta-Turnu Severin. Sunt orașe în care nu fusesem niciodată, sunt orașe non-turistice – mai puțin Oradea. În Oradea am vrut să verific transformările orașului și dacă la pomul lăudat chiar merită să te duci cu sacul. Dar pentru Călărași, Zalău și Turnu Severin am avut mereu o stranie atracție. Sunt locuri în care nu am ajuns niciodată, sunt așezate oarecum excentric pe conturul țării noastre. Și în funcție de aceste patru puncte cardinale, de aceste repere, am încercat să fiu cât se poate de liber în alegerea altor locuri. N-am avut niște condiționări: azi sunt la Mangalia, mâine la Babadag, poimâine la Brăila și peste trei zile la Vaslui. De ce am putut să fac acest tip de alegere? Pentru că în orașe gen Vaslui sau Brăila găsești cam întotdeauna cazare în perioada verii. Nu sunt așa de mulți turiști încât să rupă porțile hotelurilor. E un lucru important când călătorești. La Oradea, în schimb, n-a fost așa. La Oradea – care e considerată un oraș turistic – mi-a fost destul de greu să găsesc un loc convenabil de cazare.
Am avut o destul de mare libertate în a-mi alege traseul. A intervenit o problemă – care e tipică pentru orice călător, aripa neprevăzutului, acțiunea lui – la Suceava mi-am pierdut sau mi-au fost furate actele. Nu știu nici până în ziua de astăzi. Și când zic actele, din fericire, nu toate actele, doar cartea de identitate. Aveam pașaportul cu mine, am fost prevăzător, dar în România nu poți conduce, nu te poți legitima dacă te oprește poliția română, cu pașaportul. Nu ține loc de document de identitate. Trebuie să ai permisul de conducere, talonul, evident, și buletinul de identitate. Am coborât de la Suceava la Brăila, mi-am făcut repede o carte de identitate provizorie, trebuie să vedeți cum arată, e o bucată de hârtie, ștanțată, cu o fotografie făcută la colț de stradă. Doamnei de-acolo nu prea i-a venit să creadă povestea mea, dar a zis “Bine, toți vă pierdeți buletinul în vacanță, da? Veniți mâine dimineață, că ne grăbim”. Interesant este că – asta e poveste în poveste – sunt mullți care își fac cărți de identitate provizorii. Lângă mine era o familie de romi și toți aveau cărți de identitate provizorii și a fost un fel de frăție a provizoratului greu de descris în cuvinte.
Cu această nouă carte de identitate valabilă un an, am repornit la drum, dar n-am mai putut să mai trec Carpații așa cum mi-am dorit eu, Suceava, Bistrița, Oradea și să fac o mare buclă. Am luat-o pe la Sibiu, Sebeș. Astfel am ajuns la Oradea. Și de la Oradea am coborât, Timișoara, Drobeta–Turnu Severin. Cu totul, această călătorie a durat – dacă adaug și experiențele ulterioare, și anume Sf Gheorghe, trebuia să ajung în secuime neapărat, și încă un oraș din Moldova, care-mi place foarte mult și despre care se vorbește foarte puțin, Roman – cu totul călătoria a durat aproape o lună și jumătate. Am contabilizat foarte bine – am parcurs aproape trei mii și ceva de kilometri.
N-o să îți spun cât m-a costat această călătorie pentru că aș părea meschin, dar România e o țară scumpă din punct de vedere turistic, raportul calitate-preț al hotelurilor este unul complet dezavantajos. Am păstrat evident toate documentele și n-aș fi putut să fac această călătorie dacă nu aveam aportul unor sponsori, cărora le mulțumesc – îi puteți găsi în prefața cărții – care mi-au finanțat această mică nebunie etnologico-literară, să zicem. Nici în momentul în care vorbim, eu nu-mi dau seama dacă am făcut etnologie sau sociologie hai-hui, cum spunea răposatul Vintilă Mihailescu, sau, pur și simplu, am încercat să scriu o carte de literatură. Cert este că, pe internet cartea e plasată într-o categorie pe care o detest, de non-fiction. N-am știut niciodată ce e non-fiction-ul acesta. Iată-mă din nou ajuns în non fiction, eu care am vrut să scriu o carte literară de călătorie.
Zici în carte că a fost vorba de o călătorie de cunoaștere. Ce e acestă ”călătorie de cunoaștere”, un concept sau e o sintagmă?
Orice călătorie, poate că sună banal, este o formă de cunoaștere. Orice călătorie te modelează. De altfel există o formulă celebră a lui Nicolas Bouvier care este dumnezeul scriitorilor de voiaje, este unul dintre cei mai mari. Francezii au un termen pentru asta – ecrivain voyageur, cu și un festival de literatură de voiaj, e Festivalul literaturii de voiaj cred că la Saint Malo. Acest Nicolas Bouvier spune foarte clar, la început credem că noi vom face călătoria, noi gândim călătoria, noi o fasonăm, o punem la punct. Dacă e o adevărată călătorie îți dai seama însă că ea te modelează pe tine și nu invers. Călătoria formează călătorul, ea formează omul. Mi-am dat seama de asta destul de repede și eu, în mica mea călătorie. Mică, pentru că nu vreau să pară această călătorie mai mult decât a fost. A fost destul de confortabilă, a fost cu mașina mea, bătrâna mea Dacie Logan, care m-ascultă ca un cățel, ne știm de atâția ani, a fost confortabilă, n-am avut dificultăți atât de mari încât să zic că a fost o călătorie care mi-a pus probleme mari sau mari riscuri. Dar, cam după zece zile de călătorie, am intrat în acel ritm în care nu mai ascultam de mine, ci ascultam de logica călătoriei: să-mi planific traseul, să-mi rezerv cazarea, să mă uit în prealabil pe harta orașului, să văd oarecum dincolo de obiectivele pe care am încercat să le bifez în fiecare oraș: piața alimentară centrală, centrul civic și muzeele. Muzeele sunt un capitol aparte.
Și hotelurile și restaurantele care ocupă un loc destul de consistent, aș spune…
La un moment dat călătoria mă ghida pe mine, ca și cum aș fi discutat cu doamna Călătorie, zeița Călătorie, și o întrebam: unde vrei să mergem la Târgu Jiu sau la Râmnicu Vâlcea? Și ea spunea: Râmnicu Vâlcea e Anton Pann, prin Râmnciu Vâlcea ai trecut de zeci de ori. Ar fi interesant să vezi orașul ăsta, dar parcă Târgu Jiu, Brâncuși care e olteanul absolut, suprem, n-ar fi mai interesant? Și spuneam, da, hai să mergem la Târgu Jiu. Era o negociere permanentă.
E imposibil să nu te gandești, când citești cartea ta, la volumul lui Steinbeck, Travels with Charley. Steinbeck, la bătrânețe, pornește într-o călatroie prin America, împreună cu câinele său, Charley, pentru că simte că nu mai era la curent cu America din zilele lui. Că lucrurile se schimbaseră. Tu de ce ai plecat în această călatorie?
Natura profesiunii mele este una incertă, teoretic eu sunt cercetător științific în domeniul istoriei religiilor, dar nu pot separa religia de locul din care ea iese. E ca un izvor care izvorâște din pădure. Nu poți vorbi de izvor fără pădurea din jur. Și, în subsidiar, am avut această nelămurire și plăcere de a avea o imagine globală asupra țării noastre. E o țară destul de mare, e o țară compusă din provincii care sunt destul de diferite unele de altele, mentalități, geografie, obiceiuri culinare, felul de a se comporta al oamenilor. Ne place sau nu, diferențele există și – cum am scris și-n prefața cărții – am vrut să văd ce a rămas după 30 de ani de comunism, felul cum comunismul a modelat în profunzime România și urmele inclusiv fizice, palpabile, ale aceslei perioade de comunism. Da, a existat și un resort mai profund decât atât: să cunosc cât pot de bine țara în care trăiesc, în care am ales să mă întorc după o lungă perioadă petrecută în Occident, a fost o alegere rațională de care nu-mi pare rău.
Spui undeva că acum se petrece în România un sfârșit de ciclu. Ai observat acest sfârșit de care vorbești în perigrinările tale, sunt simptome clare?
Da, e un sfârșit de ciclu chiar și privind din punct de vedere al logicii generaționale. Greu găsești un consens cu privire la noțiunea de generație, fie că e vorba de generație de vârstă, intelectuală, profesională etc. Dar cam toate lucrările de sociologie generațională spun că o generație durează cam 30 de ani. Noi suntem la 30 de ani de la căderea comunismului. În orașele mici care sunt mai puțin supuse schimbării, unde există și un soi de moarte lentă… poate nu-i cuvântul cel mai bun, unde timpul curge altfel. Timpul e mai rarefiat, oamenii sunt mai puțin stresați de trafic, de ceea ce se întâmplă în jur, ele au conservat mai bine anumite vestigii ale perioadei comuniste. Dar este clar că la 30 de ani – vorbind strict arhitectoinic sau de conservarea patrimoniului – ele sunt à bout de souffle, la limita supraviețuirii lor fizice. Unele dintre aceste monumente comuniste, nemaivorbind de ce a fost înainte, ar merita să fie conservate. Mă gândesc mai ales la mozaicurile de la casele de cultură, de exemplu cel care e la Mangalia, Geneză, al lui Jules Perahim și Mac Constantinescu – cred că ei sunt autorii.
E clar că se vede un sfârșit de ciclu. Se vede un sfârșit de ciclu și din punct de vedere al generațiilor. În orașele care nu sunt neapărat mici – de pildă, Brăila mea natală – se vede cum se stinge o generație, fizic. E generația părinților și bunicilor noștri. Mai grav e că nu există clasă de mijloc, nici vârstă de mijloc, și prea puțini tineri. Tinerii care mai sunt vor alege și ei să plece în scurt timp. Și aici, într-adevăr, iarăși e un sfârșit de ciclu, exact ce ai simțit și m-ai întrebat și tu, e un sfârșit de generație. Dar nu e foarte dătătoare de speranță chestia asta.
Fac o mică paranteză. Cu toate că eu nu am plecat să fac o clasificare, lucrurile s-au așezat singure foarte clar, fără intervenția mea. La nivel național se vede cum există câteva mari orașe care absorb populația din jur, orașe ușor de ghicit: București, Iași, Cluj, Timișoara, Sibiu (dar Sibiul e ceva mai regional). Orașele astea absorb ceea ce nu a plecat în străinătate. Dar România nu e doar Cluj, Timișoara, Iași sau București. România e și această multitudine de orașe mici în care oamenii trăiau, scriau, studiau, iubeau. Această mică faună a orașelor de provincie care, în acest moment, fără a dramatiza, este aproape muribundă. Ce se mai întâmplă la Bârlad? Sau la Vaslui? … Orașele mari absorb tot, iar celelalte sunt puțin pe moarte.
Spui într-un loc în carte că am uitat să trăim împreună. S-a produs un fel de sfărâmare a legăturilor, o destrămare și asta observi pe măsură ce vorbești cu oamenii în restaurante, în hoteluri, în muzee. Destrămarea asta a țesăturii sociale are corespondent o abstractizare a istoriei, istoria nu mai e nimic trăit, nimic viu. Muzeele sunt rupte de comunitate. Și, în același timp, socializarea e redusă, nu mai există o comunitate în orașele mici…
Alegerile locale au aratat cât de rupți suntem unii de alții și ce mari probleme avem pentru a trăi împreună, pentru a ne accepta unii pe alții. Suntem polarizați până la niște limite pe care nu le credeam posibile. Încă mai există insule până în ziua de astăzi care arată cum trăiau oamenii împreună în comunitățile rurale tradiționale, în sate. Și mai exista un fel de a trăi împreună în perioada comunistă, gen “Doamna Maricica, aveți si pentru mine o cană de orez? “ Era o vecinătate reală. Oamenii își vorbeau, se cunoșteau. O vecinătate pe care am reîntâlnit-o uneori în orașele mici. Dar la treizeci de ani de la comunism acum abia cred că am depășit perioada de tranziție, după ce-am intrat de-a binelea într-un capitalism neaoș românesc. E clar că legăturile astea sociale s-au rupt. Cei în vârstă au trăit într-un altfel de sistem și oricum nu acceptă genul de relaționare pe care-l avem noi, iar cei tineri sunt la fel de individuali, axați pe logica reușitei personale, centrați asupra sinelui ca și occidentalii. Eu sunt preocupat de domeniul meu de activitate, care este studiul religiilor și al religiei. Și înainte de a ne întâlni noi, am intrat într-o mare librărie din București, e chiar în centrul Bucureștiului, și cărțile erau expuse pe domenii de cunoaștere. La religie și spiritualitate, exact ca-n Occident, era un amestec de istoria bisericii, viețile sfinților, Biblii, dar și dezvoltare personală, terapii naturiste, dezvoltarea sinelui. E tot o formă de spiritualitate și este tot o formă de individualizare extremă. De asta nu mai trâim împreună.
Relația cu istoria e aproape absentă în România. Istoria parca si-a pierdut substanta si noi suntem intr-o stare de discontinuitate radicală cu orice trecut al nostru. Exista multe alte locuri in lume, multe țări occidentale unde continuitatea e foarte prezentă, nu s-a distrus.
Observația ta deschide portița unei interpretări a sociologiei memoriei, tratamentului pe care noi îl aplicăm memoriei în România și care lasă să se vadă și nepăsarea cu care ne despărțim de clădirile vechi, istorice. Există multe frontiere în Europa – am și scris despre asta în carte – frontiera șprițului sau frontiera ipocriziei cum spunea Claude Karnoouh. În Occident oamenii sunt mai ipocriți în sensul bun, asta face să se învârtă mașina socială. Noi suntem mai direcți, mai du-te dracului, Doamne iartă-mă!, există o frontieră geopolitică religioasă, catolici-protestanți versus ortodocși, o frontieră a toaletelor – că ne place sau nu – cum am trecut granița în Ungaria toaletele miros frumos și sunt bine îngrijite, dar, sunt convins de acest lucru, există și o frontieră a memoriei în colțul ăsta de lume, nu doar în România, Bulgaria, țările ortodoxe. Ne împăcăm mult mai ușor cu trecutul, fie că e vorba de masa ta bizantină pe care mâncăm ceapă și fasole de post, fie că e vorba de o clădire pe care o demolăm, nu ne pasă. Ăsta e un miracol, n-a fost suficient de bine studiat, n-a fost suficient de bine înțeles. Dar aici am o imagine definitorie – și cu asta închei – pentru a vedea raportul nostru cu memoria, pe care am mai folosit-o și altădată: cimitirele din Occident și din România. În Occident se închid cu cheia, cu lacătul, au ore de vizitare, au echipe care le întrețin zilnic, arată ca niște grădini, mormintele au numere pe ele, în cimitirele turistice mari din Paris cred că poți identifica cu GPS mormintele, sunt convins. Dacă vă duceți într-un cimitir dintr-un sat din România, gardul e vraiște, multe morminte sunt abandonate, puii aleargă pe morminte, mai și scurmă eventual pe ele, sunt flori, ba sunt, ba nu sunt, e un abandon, e o trecere lină, ne topim în istorie și-n memorie. Uităm altfel decât Occidentul.
Lucrul ăsta se vede și-n muzee. În muzeele prin care treci, sunt muzeografi plictisiți, nepregătiți, indolenți, aproape e o tipologie. Chiar și când vor să fie amabili nu le iese.
Aici am avut o mică problemă cu mine însumi. Am zis eu că scriu literatură, dar știi cum era bancul ăla, orice bicicletă de la Cugir, când o montai ieșea mitralieră. Am încercat să scriu literatură dar tot mitralieră mi-a ieșit, tot observație de teren etnografică. Să scriu despre lucrurile astea sau să nu scriu? Meseria de muzeograf este clar că este una destul de prost plătită. Muzeele nu prea și-au regăsit locul și rostul după căderea comunismului. Multe dintre ele au fost renovate, retrocedate, clădirile sunt șubrede, într-o permanentă stare de provizorat. Avem exemple celebre în București, nu le dau, le știm cu toții, cele două mari muzee far ale națiunii române care de ani de zile sunt închise. Cel mai grav este că am avut vaga senzație și o spun fără să supăr pe nimeni, dar trebuie s-o spun, că în toate aceste muzee pe care le-am vizitat și care erau într-o stare de plutire, nici închise, nici deschise, ba o expoziție… dar nimic serios. oamenii de acolo se simt bine pentru că-și iau salariul și nu fac nimic. Un salariu mic bănuiesc, dar îl au. Trăiești, cum se spune. Am văzut în muzeele țării, cinste lor, cum se spunea pe vremuri, ce miracole poate face un director, un colectiv de muzeografi deciși care-și iubesc meseria, cu puține mijloace. Este incredibil. Este incredibil ce comori pot face muzeografii. Așa cum la Muzeul Țăranului Român, la începutul anilor ‘90, Irina Nicolau & Horia Bernea cu hârtie comunistă, sfoară și agrafe îi uimeau pe francezi prin simplitatea muncii lor atât de perfectă estetic. Sunt multe exemple de genul ăsta.
Dar ceea ce m-a durut, ăsta e cuvântul, m-a durut în România, este că în foarte multe muzee din România vizitatorul este privit ca un intrus, ca un potențial infractor, cineva care tulbură liniștea muzeului, ca și cum muzeul e un mormânt în care obiectele dorm și le conservăm. Nu, muzeul trebuie să fie viu, trebuie să le vorbească oamenilor, trebuie să facă interfața între trecut, prezent și chiar și viitor. Cred că e o chestie moștenită din comunism, dar să nu ne mai mirăm când pe site-urile și pe blogurile de călătorie internaționale avem reacții negative cu privire la muzeele din România și la turism în general. Nu, vizitatorii nu sunt infractori, vizitatorii au dreptul să adreseze o întrebare, vizitatorii pot să zăbovească în fața unui obiect cât vor de mult. Nu, “hai, dom’le că trebuie să stingem lumina în sala asta”. Au fost și replici de genul ăsta, nu le-am trecut în carte. “Domnu! Mai stați mult?” Nu sunt în război împotriva muzeelor și a muzeografilor, dar cred că muzeele și anticariatele exprimă starea de sănătate culturală și spirituală a unei țări. Stăm prost la capitolul ăsta.
Și cu hotelurile stăm prost, ies prea puțin bine hotelurile în cartea asta.
Hotelurile mai sunt cum mai sunt… sunt și surprize extraordinare. Sebeș, de exemplu, dar locul acela îl știam deja, pentru că m-aruncă în copilăria și-n tinerețea mea și asta n-are preț. Problema mare în România este a alimentației, a restaurantelor, și o spun în deplină cunoștință de cauză. De ce? Pentru că printre multiplele joburi pe care le-am avut în Occident pentru a mă întreține am lucrat ca ajutor de bucătar odată și chelner în Elveția, ani buni de zile. Sunt un foarte bun chelner, poate vrea să mă angajeze cineva dacă citește aceste rânduri. Am lucrat într-un restaurant care avea o stea Michelin. Am descris aceste experiențe în Fals jurnal de căpșunar, apărut în 2007, la Institutul European. Știu și secrete de alcov, de bucătărie și știu cum te comporți cu un client. Știu cum se primește un bacșiș, știu cum obții un bacșiș, știu ce trebuie să faci pentru a-l merita. Știu, chiar știu. Știu cum trebuie prezentat un fel de mâncare, care nu trebuie să fie sofisticat pentru a fi bun. Românii, după atâta timp, după treizeci de ani de la căderea comunismului tot nu se pricep. Atunci era ușor să spui, e penuria comunismului, nu găsim, se dă totul pe sub mână, existau acele celebre separeuri, generația noastră își amintește de ele. La treizeci de ani de la căderea comunismului noi încă nu știm – să nu fiu rău, sunt și locuri excepționale dar, în general, alea sunt simple, fără pretenții, celebrele împinge tava sau terasele cu mici – noi încă nu știm să facem un om să se simtă bine, un om care vine la rerstaurant. Plus, faptul că noi n-avem cultura mâncatului la restaurant, cel puțin în orașele mici – și în orașele mici, cine mănâncă la rerstaurant… citiți cartea și veți afla. Sunt oameni în compania cărora nu prea îți face plăcere să fii. Și vice-versa. Și ei simt că ești un corp străin. Oricât ai fi de tare și de înfometat te simți împuns cu privirile. Din această cauză am preferat grătarele cu mici din piețe, cei mai buni mici i-am mâncat la Târgu Jiu, să se știe, împinge tava, restaurante populare, restaurantul din piața din Botoșani este un loc extraordinar, atât de viu, de cald. Iar în locuri de genul asta, cineva plecat într-o călătorie putea avea și discuții pe care nu le-aș fi găsit în altă parte. Nu prea discuți cu interlopii din… nu dau numele orașului că e orașul meu de baștină, care se uită urât la tine pentru că trebuie s-o facă, ei își apără teritoriul, așa cum câinii își apără curtea și nu prea ai alte locuri în care să te duci să mănânci. Călătoria – ne întoarcem la bazele călătoriei – călătoria înseamnă drum, loc de popas, somn și hrană. Pe drum te rogi să nu se întâmple nimic și să n-ai un incident neprevăzut și să conduci cu atenție, loc de popas găsești dacă te străduiești, mai sunt și comentariile de pe Booking, ne ajută. Dar în ceea ce privește hrana n-ai cum să nu interacționezi cu oamenii. (Lucian Popescu)
INTERVIURILE HotNews.ro