INTERVIU. 1.400 de kilometri pe jos. Un bărbat și-a pus lucrurile într-un rucsac și străbate Via Transilvanica cu gândul la copii. „În fiecare dimineață mă întreb oare unde voi dormi diseară, voi avea unde să întind hamacul, va ploua?”

Constantin Țăposu (41 de ani), fondatorul asociației nonguvernamentale „Om pe Munte”, a pornit într-o călătorie pe jos de-a lungul celor 1.407 kilometri ai traseului Via Transilvanica, cu scopul de a strânge fondurile necesare construirii unei tabere la munte pentru copiii care altfel nu și-ar permite o astfel de vacanță.

Asociația Om pe Munte desfășoară tot felul de activități de voluntariat în zone montane. Vara trecută, Constantin a fost implicat în reabilitarea refugiului Șaua Strunga, ultimul refugiu din lemn deschis permanent în munții Bucegi, care era în pericol de prăbușire. 

Asociația a organizat până acum cinci tabere sociale în Moeciu (jud. Brașov) și Dâmbovicioara (jud. Argeș), unde au participat peste 70 de copii din medii defavorizate sau care suferă de autism, dar și copii orfani și părinți văduvi. 

Pentru că au fost organizate la corturi, aceste tabere au putut avea loc doar vara. Acum, voluntarul și-a propus să adune bani din donații pentru a construi un refugiu permanent, unde taberele să poată fi organizate și în timpul iernii. 

A plecat pe 10 aprilie

Constantin a pornit la drum pe 10 aprilie din Drobeta Turnu Severin și și-a propus parcurgerea traseului turistic și cultural Via Transilvanica până la Putna, pe jos, cu un buget de doar 10 lei pe zi. Traseul are o lungime de 1.400 de kilometri, echivalentul distanței rutiere dintre București și Praga. Potrivit aplicației care îi arată poziția în timp real, călătoria ar urma să se încheie în prima parte a lunii iunie.

Merge între 20 și 50 de kilometri pe zi și doarme într-un hamac cu prelată, pe care îl întinde în fiecare seară între doi copaci, acolo unde îl găsește drumul. Principalele mese sunt conserve și supă la plic, dar și mese calde pe care le primește de la localnici în schimbul unor treburi prin gospodăria lor. 

La începutul acestei săptămâni, Constantin făcuse aproape 1.4 milioane de pași, cu o medie zilnică de 25 km, pe zi. Mai avea, 400 de km de străbătut, deși până astăzi, o parte dintre se vor fi topit sub tălpile temerarului.

El a povestit, pentru HotNews, ce îl determină să meargă mai departe în ciuda oboselii care se acumulează inevitabil, dar și care sunt cele mai mari pericole pe care le-a întâlnit până acum pe drumul său. 

Via Transilvanica este un traseu turistic și cultural cu o lungime de 1.407 kilometri, ce străbate 10 județe: Suceava, Bistrița-Năsăud, Mureș, Harghita, Brașov, Sibiu, Alba, Hunedoara, Caraș-Severin, Mehedinți.

„Voi avea mai multă încredere în mine”

HotNews: Au trecut deja multe zile de când ai pornit pe acest drum. Cum te simți?

Constantin Țăposu: Mă simt bine, motivat, pentru ca știu că fiecare pas al meu contează și este important pentru cauza pe care o reprezint.

– Ai obosit?
– Simt o oboseală, dar, după ce am trecut de 250 kilometri, parcă m-am obișnuit cu drumul.

–Care a fost partea cea mai grea până acum?
– Partea cea mai grea a fost despărțirea de famile, de fetița mea. 

– Cum crezi că te vei simți la final?
– După ce voi parcurge tot traseul, cel mai probabil voi fi modelat de experiențele acumulate pe drum. Cred că voi fi mai motivat și voi avea mai multă încredere în mine.

„Un pas greșit și totul se poate opri”

– Care sunt principalele pericole pe acest drum?
– Din ce am văzut până acum pe traseu, câinii reprezintă cel mai mare pericol, apoi există pericolul de accidentare. Un pas greșit și totul se poate opri.

– Care este cea mai mare frică a ta pe acest drum?
– În fiecare dimineață plec cu gândul: oare unde voi dormi diseară, voi avea unde să întind hamacul, va ploua? După 15 zile pot spune ca sunt un om binecuvântat. Nu m-a plouat deloc și am avut și momente când am dormit în pat, am avut parte de un duș prin bunăvoința oamenilor întâlniți pe traseu.

– Ai avut momente când ai regretat că ai pornit în această călătorie? 
– Nu am avut niciun regret și nici nu o să am. Învăț multe despre mine, despre mediul înconjurător, despre oameni. Iar dacă mă încearcă un gând, îl combat cu scopul pentru care am ales să fac acest pelerinaj.

„Sunt multe gânduri care-mi trec prin minte”

– Cum este să fii singur atâta timp?
– Sunt obișnuit cu singurătatea, am o relație bună cu mine. Anul trecut am petrecut 38 de zile ca voluntar la Refugiul Șaua Strunga, unde am efectuat lucrări de întreținere și consolidare.

– La ce te gândești cea mai mare parte din timp?
– Sunt multe gânduri ce-mi trec prin minte. Încerc să mă concentrez la traseu, la motivul pentru care am plecat și să nu mă las distras de alte gânduri. Îmi fac bilanțul zilnic, îmi evaluez starea, fac o evaluare a rațiilor și a resurselor. 

– De cine sau de ce ți-e dor cel mai tare?
– De Teo, fetița mea.

– Ce au spus familia și prietenii despre proiectul tău? 
– Am primit susținere destul de mare din partea familiei, i-am simțit ușor îngrijorați. Cel mai mare susținător rămâne Teodora.

Încălțămintea și un bagaj echilibrat

– Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ai primit la plecare și de la cine?
– De la oamenii care au parcurs distanțe lungi pe Camino în Portugalia sau chiar aici pe Via Transilvanica. Încălțămintea și un bagaj echilibrat contează foarte mult la o drumeție de lungă durată.

– Cum te-ai pregătit fizic și psihic pentru acest proiect?
– Fizic, înainte cu două săptămâni, m-am antrenat zilnic, câte 15 kilometri pe jos în zona Bran-Moeciu-Fundata. Psihic, m-a motivat cauza pe care o reprezint și în care cred tot mai mult cu fiecare pas. 

– Este cel mai greu proiect al tău de până acum?
– Poate fi considerat greu prin natura sa, să merg pe jos atât de mult, pot apărea multe probleme și situații neprevăzute la care va trebui să găsesc o rezolvare cât mai rapidă și bună. Aș spune mai degrabă provocator.

– Care au fost alte proiecte ale tale la fel de solicitante sau aproape la fel?
– Toate au fost solicitante, poate și pentru faptul ca m-am implicat total în realizarea lor, fiindcă așa este natura mea. Cel mai solicitat, cel mai greu lucru care l-am întâlnit la reabilitarea refugiului Șaua Strunga, la construirea refugiului Florei, la organizarea taberelor sociale sau chiar la activitățile de ecologizare, a fost obținerea finanțării. 

„Ne-am trezit fără finanțare peste noapte”

– Cum ai ajuns să te ocupi de voluntariat? Cum ai înființat asociația Om pe Munte? 
– Pleacă din mine o nevoie de a lăsa lucrurile puțin mai bine și mai bune decât le-am găsit. Așa a apărut asociația, așa au apărut proiectele. Când am descoperit o problemă, m-am implicat să o rezolvăm. 

– Care sunt principalele provocări cu care te-ai confruntat în ultimii ani în activitatea asociației? Și câți oameni sunteți implicați în asociație?
– Provocările sunt mari, situația geopolitică, pandemia, toate acestea, cumulate, au îngreunat activitatea noastră, iar cel mai greu moment a fost când peste noapte ne-am trezit fără finanțare. Lipsa resursei umane este o mare provocare. Motorul sunt eu în asociație, fără a fi lipsit de modestie. 

– Cine sunt copii și părinții care vin să participe la taberele pe care le organizați și cine îi selectează?
– În tabere, Om pe Munte se ocupă de tot ce ține de logistică, transport, mese, voluntari, activități. Colaborăm cu mai multe asociații, cel mai mult cu Asociația Fabrica de Zâmbete LavLife și Asociația Sprijin pentru Normalitate Autism.

–Câte tabere ați organizat până acum? Câți copii au participat în total? Ce faceți în aceste tabere? Sunt copii cu cazuri sociale, nevoiași, care altfel nu și-ar fi permis o tabără la munte? 
– Până în prezent am organizat cinci tabere. Două dintre ele la Moieciu cu corturile și 3 în deplasare la Dâmbovicioara.

De primele două au beneficiat copiii care nu mai fusese vreodată în vacanță, care nu au văzut muntele și nu au vizitat locuri. Pentru aceștia am organizat vizite la obiective turistice, jocuri și activități specifice, terapie etc. De următoarele două au beneficiat copiii cu autism ai Asociației Sprijin Pentru Normalitate. Noi ne-am ocupat  să nu le lipsească nimic, am organizat și câteva activități pentru ei, vizita la peștera Dâmbovicioara, tir cu arcul. Terapia a fost asigurată de voluntarii asociației beneficiare, prin metode specifice. 

Cea mai recentă a fost anul trecut și beneficiarii au fost părinții văduvi și copiii orfani. Urmând întocmai programul taberelor trecute: drumeție, terapie, jocuri, ateliere handmade etc. În total au beneficiat peste 70 de copii.

– Unde se află tabăra?
– Tabăra de bază, formată dintr-o cort de glamping și din mai multe corturi normale, un grup sanitar și un cort de luat masa se află la Drumul Carului, Moieciu, județul Brașov.

– Ce schimbări observați la copii după participarea la activități în natură?
– Îi ajută să-și descopere competențele naturale, contribuie la un stil de viață sănătos, să relaționeze unii cu alții, să se integreze. Toate aceste deprinderi le dezvoltă prin jocurile organizate de voluntarii noștri.

Între 20 și 48 de kilometri pe jos, pe zi

– Cum ți-a venit ideea de a parcurge acest drum? 
– M-am mai gândit în trecut să parcurg acest drum, dar niciodată nu am dus ideea până la capăt. Îmi lipsea motivația, care a venit sub forma acestui proiect social pe care urmăresc să-l finanțez.

– Cum arată o zi pe drum? Cât timp mergi, ce mănânci, unde dormi?
– Încep dimineața între 7 și 8, merg între 20 și 48 km pe zi. Pentru masă am rații, am primit de la oameni sau am fost invitat la masă. De cele mai multe ori dorm în hamac, unde găsesc un loc potrivit, nici departe dar nici aproape de vreo localitate, retras puțin de la drumul principal și să aibă obligatoriu 2 copaci suficient de groși la o distanță de 3 metri.

Au fost situații când am primit un loc de dormit în casă, în pat, sau am dormit într-o trambulină într-o grădină, pe două bănci într-o terasă. 

Unde am primit acordul, am lucrat câte ceva în gospodărie: am tăiat lemne, am cărat lemne, am reparat lanțul la o fântână și am construit o cușcă pentru un cățel, pentru transportul la veterinar.

– Câți bani s-au strâns până acum din donații pentru refugiul permanent? Și cine sunt donatorii: persoane fizice, companii?
– Până acum s-au alăturat cu donații doar persoane fizice, cu toate ca suntem eligibili pentru sponsorizări deductibile din impozitul pe profit. Până acum dintr-un buget estimat de 170.000 lei (prețuri materiale, implementarea realizată de voluntari) am reușit să strângem, prin toate mijloacele posibile 13.660 lei, 100 dolari, 50 euro, 10 lire sterline.

– Câți bani ai cheltuit până acum de la plecare și pe ce?
– Am cheltuit pentru pâine, supe instant, conserve și uneori pentru apă 120 lei de la plecarea din Drobeta Turnu Severin.

– Ce sfaturi le dai celor care doresc să facă și ei acest parcurs?
– Să fie atenți la dimensionarea bagajului. Inevitabil începem prin a căra lucruri inutile, chiar dacă primim această informație de la cei care au parcurs Via sau trasee similare. Încălțămintea să nu fie nouă, să fie purtată înainte și să fie cu un număr mai mare. Să fie pregătiți pentru întâlniri cu câini. Să își păstreze calmul, să nu se grăbească, să se bucure de fiecare moment.

– Câte persoane au mai parcurs pe jos acest traseu, din ceea ce cunoști? 
– Nu știu să vă spun exact. De la nord, integral, estimez că au nu au fost mai mult de 30 persoane, exceptând inițiatorii. Iar de la Sud la Nord, nu am informații, dar mă gândesc că sunt în primii 5 exceptând inițiatorii.

Drumul care modelează și formează un caracter puternic

– Ce înseamnă pentru tine Via Transilvanica? 
– Este drumul care nu doar unește, este drumul care modelează și formează un caracter puternic. Nu pot decât să regret că nu am pornit când eram mai tânăr la drum.  Este cel mai important proiect cultural și turistic, implementat de o organizație nonprofit, care oferă vizibilitate internațională și care pune România pe harta potecilor de mare distanță.

–  Cum crezi că te va schimba această experiență?
Cred că mă va face mai disciplinat, mai echilibrat și mai atent decât am fost înainte.

– Care este primul lucru pe care îl vei face când vei ajunge la final?
– Dacă nu va putea să mă aștepte la final, îmi voi suna copilul să-i spun că merg acasă. Finalul meu nu va fi la Putna, de la Putna voi merge la Viscri, iar finalul meu va fi la Bran, încă nu știu data exactă.