Iron Maiden și lecția oferită de Bruce Dickinson. Cu ce am rămas după concertul la care au participat zeci de mii de oameni

La câteva minute după ce Iron Maiden a urcat pe scenă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să scot telefonul și să caut pe Google: „Câți ani are Bruce Dickinson?” 

Una dintre expresiile care m-a contrariat mereu este „te iubesc ca în prima zi” și, mai în glumă, mai în serios, singura replică potrivită pentru ea mi s-a părut tot timpul: „Cum adică? Așa de puțin?!” Cel mai valoros lucru la o relație cu un om drag este istoria comună, șirul lung de întâlniri, experiențe și alegeri repetate care v-au adus în punctul în care sunteți astăzi. 

Este valabil pentru locuri, cărți și, desigur, muzici. Iron Maiden nu este doar o trupă care a făcut istorie, ci o trupă cu care mulți dintre noi au o istorie. Pentru acest trecut, am fost joi la concertul pe care Iron Maiden l-a ținut la București, în cadrul turneului mondial „Run for your Lives” și am descoperit niște muzicieni cu un prezent pe care îl trăiesc din plin.

La aproape 68 de ani, Bruce Dickinson are o energie incredibilă. Îl mai văzusem în concert mai demult, dar nu îndrăznisem să sper că și-a păstrat-o peste ani. 

Nu doar că „îl ține vocea” – și l-a ținut două ore întregi – dar are încă o prezență capabilă să însuflețească zeci de mii de oameni. Străbate scena în forță de la un capăt la altul în timp ce cântă fără greșeală, joacă roluri, schimbă costumații, comunică mereu cu publicul. Ca un dirijor, ridică mâinile în aer și energia crește, iar spectatorii strigă, cântă și țin ritmul bătând din palme. 

La un nivel înalt de energie (deși e greu să-l bați pe Dickinson la asta) sunt și colegii săi de trupă, Adrian Smith, Dave Murray, Janick Gers, Steve Harris și bateristul Simon Dawson, care l-a înlocuit pe Nicko McBrain. Pentru că tot am vorbit de vârstă, chitaristul Adrian Smith, care a avut o prestație senzațională, are 69 de ani. Nu se vede și nu se aude asta în concert. 

Bruce Dickinson: „Viața e mai bună decât toate celelalte opțiuni”

Dacă ar fi să rezum printr-o expresie concertul Iron Maiden aceea ar fi „plin de viață”. Iar asta mă duce cu gândul la un interviu pe care Bruce Dickinson l-a dat în urmă cu doi ani revistei Rolling Stone. 

Diagnosticat cu cancer la gât în 2014, vocalul trupei Iron Maiden le-a povestit jurnaliștilor cum lupta cu boala căreia a reușit să-i supraviețuiască i-a schimbat perspectiva. „Apreciez cu adevărat fiecare zi, dar asta înseamnă că în fiecare zi trebuie să fac ceva (…). Când am avut seria de spectacole de tip one-man show prin Statele Unite am creat un tricou pe care scria: „Viața este mai bună decât toate celelalte opțiuni”. Iar dacă ar fi să am o mantră după care să mă ghidez în viață, aceea ar fi”, a spus el. Felul în care s-a prezentat în fața spectatorilor români arată că asta face.

32.000 de spectatori pe Arena Națională și steagul României pe scenă

M-am simțit foarte norocoasă să pot vedea Metallica și Iron Maiden la București, la două săptămâni distanță una de cealaltă. „Împletirea generațiilor” pe care am văzut-o la concertul Metallica a existat și aici, ba chiar mi s-a părut că am văzut la Iron Maiden chiar mai mulți copii.

În fața mea stătea un puști nu mai mare de opt ani care a trăit muzica la maximum: ținea energic ritmul cu mâinile în aer și sărea pur și simplu de pe scaun la unele piese. „A apărut din nou Eddie!”, a exclamat un alt copil, văzând mascota uriașă care îi urmărește cu toporul în mână pe membri trupei în concerte. Și, pentru că de la o vreme, mă uit și la show-urile rock cu ochii unei mame, mi-am dat seama că scenografia pe care Iron Maiden o aduce și lumea animată – foarte bine făcută – de pe ecran seamănă cu universul jocurilor video, atât de familiar copiilor și adolescenților. 

32.000 de oameni au fost joi pe Arena Națională, iar publicul a trăit experiența de concert fără rezerve. În timpul bisului, tot stadionul a cântat „Fear of the Dark”, în timpul piesei „Hallowed Be Thy Name” mii de oameni au ținut lanternele telefoanelor aprinse. La „Trooper”, Bruce Dickinson a adus steagul României pe scenă, un alt moment extrem de apreciat. Dar ce a avut special acest show este publicul și-a păstrat energia pe tot parcursul lui. 

După terminarea concertului, în timp ce ne îndreptam spre ieșirea din stadion, un grup de adolescenți cântau din toate puterile „Andri Popa”.

Îmi aminteam, zâmbind, cum era când aveam eu vârsta lor și i-aș fi numit pe toți cei de peste 40 de ani din preajmă „rockeri bătrâni”. Acum am ajuns eu unul dintre rockerii bătrâni. Și mă simt foarte bine cu asta.