„E timpul să normalizăm alegerea de a nu bea și de a substitui alcoolul ca liant social cu orice care să nu producă dependență”, spune scriitorul Andrei Gogu, 31 ani, autorul romanului premiat „Tatăl meu care ești pe pământ”, într-un interviu pentru publicul HotNews.
Scriitorul vorbește în cartea sa cu sinceritate despre temele sensibile ale societății românești: relația cu tații, alcoolismul, traumele moștenite, vulnerabilitatea masculină sau rasismul.
„Tatăl devine un model de la care așteptăm iubire și valorizare. Din păcate, mulți din societatea noastră nu sunt capabili să și le ofere lor înșiși mai întâi”, explică Andrei Gogu titlul romanului său de debut, „Tatăl meu care ești pe pământ.”
PRO TV urmează să facă un serial după romanul său.
Andrei Gogu a pornit acest roman de la propria experiență biografică, cu un tată alcoolic, care a murit când scriitorul avea 21 de ani.
„Jumătate din riscul de a deveni alcoolic provine din factori genetici, iar unul din zece oameni are un număr redus de beta-endorfine în sistemul opioid al creierului, ceea ce înseamnă că alcoolul chiar îi umple „golul din suflet”. Nu sunt naiv să cred că putem scăpa ușor de alcool”, spune el în discuția cu HotNews.
Complexitatea romanului a fost apreciată, atât național, cât și internațional. Andrei Gogu a fost premiat cu Tânărul Prozator al anului 2025, cu Premiul „Ovidiu Verdeș” pentru Debut acordat de Observator Cultural, cu Premiul Festivalului Primului Roman de la Chambéry, Franța, cât și cu Premiul Book to screen.
Alcoolismul își face simțite consecințele asupra personajelor din carta „Tatăl meu care ești pe pământ”, însă absența taților, neputințele sau judecățile acestora formează firul roșu care leagă acțiunea. Andrei Gogu nu doar își pune cititorii față în față cu adevăruri incomode, care-i pot răscoli sau chiar enerva, deși nu sunt lipsite de umor, și nu doar arată o hartă dramatică a societății românești, ci, printre rânduri, propune și soluții, sau cel puțin lasă la iveală un sentiment de speranță care încă nu a fost abandonat pe deplin de oameni.
„Nu cred să existe familii extinse în România care să n-aibă măcar un membru alcoolic”
– Romanul face o analiză lucidă a societății românești și bifează punctele lacunare sau problematice ale acesteia. Urmărim viețile celor doi protagoniști care par că țin în brațe România cu necazurile și lucrurile nespuse din ea, iar dacă cineva vrea să ne înțeleagă mai bine țara, o poate face prin paginile cărții. E romanul o înșiruire de semnale de alarmă la care ar fi bine să deschidem ochii, cum priviți lucrurile? – Andrei Gogu: Am căutat să arăt firele invizibile ale narativelor false care domină mentalitatea colectivă și ne divizează, iar pentru a reuși, nu am cenzurat niciun subiect polarizant. Sigur că aș fi putut diseca o singură temă, dar sunt viețile noastre monotematice? Nici cele ale protagoniștilor mei. Ar fi distopic ca la naștere să ni se atribuie o singură temă care să ne marcheze viața: „Tu, copile, vei interacționa doar cu alcoolismul. Tu, fato, doar cu feminismul. Tu, rasismul. Tu, sănătatea mintală. Tu, traumele transgeneraționale. Tu, avortul. Tu, educația sexuală. Tu, pseudospiritualitatea.”
Sigur că pentru unii cititori poate fi copleșitor să le întâlnească pe toate țesute în aceeași poveste, dar nu e viața copleșitoare în sine? Am căutat s-o redau în toată complexitatea ei ostensibilă, prin doi tineri care aleg să verbalizeze tot ceea ce generațiile dinaintea lor au ales să tabuizeze.
– Deși povestea este ficțiune, experiența dumneavoastră biografică a stat la baza construcției romanului. Alcoolismul este una dintre tematicile puternice ale acestuia. Pornind de la asta, cum vedeți impactul alcoolului în societatea noastră și cât de important este să vorbim despre asta în spațiul public și de ce? – Nu cred să existe familii extinse în România care să n-aibă măcar un membru alcoolic. Se râde despre acest subiect, alcoolicul e comic relief sau abuzator în sute de cărți, piese de teatru, filme și seriale de la noi.
Prea puțin se scrie sau se vorbește despre cauzele sistemice din spate, despre cum societatea încurajează consumul de alcool la mai toate evenimentele publice, private sau momentele importante din viața unui om, ca apoi să te condamne dacă ajungi dependent de un drog care e făcut să dea dependență.
Majoritatea trăim într-o ipocrizie colectivă în care ungem fiecare interacțiune socială cu alcool, pentru ca apoi să-i judecăm pe cei care ajung dependenți, întrebându-ne de ce nu pot fi și ei „normali”, „ca tot omul” care bea puțin și nu devine alcoolic.
Ei bine, jumătate din riscul de a deveni alcoolic provine din factori genetici, iar unul din zece oameni are un număr redus de beta-endorfine în sistemul opioid al creierului, ceea ce înseamnă că alcoolul chiar îi umple „golul din suflet”.
Nu sunt naiv să cred că putem scăpa ușor de alcool. E îmbibat în cultură, în cântece, în mituri, în povești din folclor, în reclamele care ne mint că băutura îi ține pe oameni aproape, că elimină plictiseala, stresul, durerea și anxietatea. Dar asta nu înseamnă că nu ar trebui să vorbim despre traumele cauzate de acesta. E timpul să normalizăm alegerea de a nu bea și de a substitui alcoolul ca liant social cu orice care să nu producă dependență, iar pe dependenți să-i privim ca pe responsabilitatea noastră colectivă și nu ca pe o tragedie cauzată de o alegere individuală. De ce? Pentru că tăcerea și negarea perpetuează ciclul de suferință.
– Este statul complice la alcoolismul prezent în România, cum vedeți lucrurile și cum v-ar plăcea să stea, de fapt? – Da, este! Statul nu are interes în a reduce consumul tocmai fiindcă câștigă din accize și TVA, dar, paradoxal, România are unele dintre cele mai mici prețuri la alcool din UE, deși ne-a fost recomandat din nou și din nou să creștem prețurile ca instrument de sănătate publică, în special asupra produselor mai ieftine și cu unități de alcool mai mari, cumpărate disproporționat de consumatorii cu venituri mici, cei mai predispuși dependenței.
Mai mult, numărul de puncte de vânzare este enorm, fără o politică de densitate a licențelor. Până și Rusia a interzis vânzarea online a alcoolului. Apoi, spre deosebire de tutun, publicitatea la alcool este permisă în mai toate spațiile publice, la TV, pe social media, la evenimentele sportive. Cei mai mulți români se nasc și mor fără să fi auzit în viața lor de sintagma „clinică de dezintoxicare”. Cum ar fi ca în locul bannerelor enorme cu băuturi distrugătoare de vieți să vedem mesaje de sprijin instituțional în combaterea dependenței, alături de numerele de telefon ale unor clinici unde statul decontează tratamentul? Tratamentul adicțiilor este subfinanțat cronic.
Cartea „Tatăl meu care ești pe pământ”. FOTO: Arhiva personală
„Sclavia romilor în Țările Române a fost una din cele mai lungi forme de servitute umană din lume”
– O altă temă la care vreau să ne oprim, prezentă în romanul dumneavoastră este cea a romilor și a rasismului și judecăților românilor cu privire la această cultură. Ce v-ați propus prin explorarea istoriei lor și ce ați vrut să arătați cititorilor prin asta? – Am vrut să oblig cititorul la un exercițiu de empatie: ai 26 de ani și ești o femeie albă, majoritară, privilegiată, educată și cu o situație financiară relativ stabilă, apoi ți se mărturisește că tatăl tău e rom și că tu ești pe jumătate romă. Ce faci? Ignori complet și-ți continui viața ca până acum sau alegi să afli istoria romilor și particularitățile identității lor?
Sclavia romilor în Țările Române a fost una din cele mai lungi forme de servitute umană din lume: 500 de ani. Tratarea lor ca obiecte timp de jumătate de mileniu, deportarea lor în timpul regimului antonescian, Samudaripen (Holocaustul romilor) și integrarea forțată din 1977 au efecte radicale și în prezent. Tăcerea și uitarea acestor realități este politică publică. Lipsesc comemorările, monumentele, muzeele, teatrele și lecțiile de la ora de istorie dedicate sclaviei și culturii rome, care ar dărâma stereotipurile vechi de secole. E timpul să ne asumăm un trecut în care nu am fost doar victime, ci și opresori.
– Ateismul este o altă temă care predomină paginile cărții, dacă ne raportăm la o societate profund religioasă. Ce ați vrut să subliniați prin această temă, tocmai vizavi de modul în care am fost crescuți, „cu frica de Dumnezeu”? E o formă de revoltă la adresa bisericii? – Aș fi un ipocrit să nu recunosc că și eu m-am ancorat într-o anumită formă metafizică de credință după moartea tatei. Eram în facultate, iar vizitele la mormântul său s-au petrecut un timp sub un acoperiș de norișori solizi pe care tata se odihnea și de pe care privea spre mine cu blândețe și afecțiune.
N-am avut nevoie să cred că Dumnezeu există, dar psihicul meu a avut nevoie să creadă că tatăl meu încă există, că mă poate auzi, că mă poate vedea, că nu a revenit la materia dintr-o stea. Azi sunt împăcat cu faptul că tata mai trăiește doar în trandafirii și în liliacul de pe mormânt, dar acel an m-a ajutat să conștientizez că în anumite momente traumatizante, iraționalul e cea mai rațională alegere.
Așa că sunt tolerant și înțelegător, chiar dacă, de cele mai multe ori, nu-mi sunt întoarse aceste daruri. Mi-ar plăcea ca societatea să admită că eu, ateul, exist, că merit reprezentare politică și de orice alt fel, că virtutea de a fi uman sau etic nu este condiționată de calitatea de a fi creștin, că vina, pedeapsa și răsplata veșnică nu sunt singurele repere care ne pot menține buni și decenți, că orice faptă reprobabilă ar trebui să-și aibă contextul interogat, că biblia este o colecție de texte istorice distorsionate de numeroase traduceri, texte care au servit interesele de putere ale unor oameni îndepărtați de cerințele prezentului și cu o înțelegere insuficientă a psihologiei umane, care azi sunt instrumentalizate selectiv pentru a discrimina.
Pentru mine nu există adevăr în ceea ce cred oamenii, dar există adevăr în actul lor de a crede. Formele credinței lor sunt condiționate istoric și cultural, dar faptul că o fac este o predispoziție psihologică de care nu putem scăpa. Eu nu-mi doresc ca oamenii să nu mai creadă, ci ca dogmele lor să-și piardă caracterul absolut.
„Capitalismului nu-i pasă de sănătatea noastră psihică”
– Facem o scurtă oprire la tema capitalismului. Cum simțiți că ne-a transformat, ca indivizi, traiul din prezent într-o societate capitalistă și ce v-ar plăcea să se schimbe la nivel de stat, din punctul acesta de vedere? – Capitalismului nu-i pasă de sănătatea noastră psihică. Îi pasă de obligația de a produce și de a cheltui, investind în evadări din ce în ce mai bune (droguri și tehnologie) dintr-o realitate din ce în ce mai rea. Dacă te simți rău, trebuie să consumi mai mult ca să uiți că te simți rău.
Trauma colectivă a capitalismului e transformată în înțelepciunea pragmatică din sfaturile de a fi realist și de a face bani. Oamenii au slujbe pe care le urăsc și care îi consumă, iar ei transformă trauma într-un triumf al rezistenței, în timp ce lorzii infrastructurii digitale, proprietarii de media, cei de capital pasiv și politicienii neoliberali cresc inegalitățile dintre săraci și bogați prin măsuri și legi care ne erodează drepturile sociale.
Soluții, pe scurt: săptămâna de lucru de 4 zile, venit de bază universal, servicii de sănătate mintală (săptămânale!) decontate de stat, locuințe subvenționate, venit de bază pentru artiști pe model irlandez, naționalizarea companiilor tech pe model nordic.
„Întâlnirea cu tatăl este dureroasă”
– Dacă ne întoarcem la titlu, cu „tatăl” ca element central, e relația cu tatăl una dintre cele mai complicate și greu de vindecat relații din societatea noastră? De ce tatăl și nu mama? – Psihologic vorbind, tatăl rupe iluzia copilului că este una cu mama, tocmai pentru a-i permite individualitatea și crearea propriei identități. Întâlnirea cu tatăl este dureroasă pentru că îl obligă pe copil să treacă de la o relație duală, în care el crede că reprezintă totul pentru mamă, la o relație în trei, unde trebuie inclus și acest terț. În timp, tatăl devine un model de la care așteptăm iubire și valorizare. Din păcate, mulți din societatea noastră nu sunt capabili să și le ofere lor înșiși mai întâi. De ce? Să ne uităm la istoria masculinității ultimului secol: cultura patriarhală rurală, laolaltă cu ideea ortodoxă de suferință, apoi comunismul, apoi șomajul masiv din anii `90 și migrația economică a taților în anii 2000, iar azi manosfera. Toate au amplificat perceperea vulnerabilității ca slăbiciune („bărbații nu plâng”), autoritatea în familie ca substitut pentru intimitate și simpla contribuție economică ca formă principală de iubire. Dacă nu îi vom învăța pe bărbații noștri că este ok să ceară ajutor psihologic, vom continua să avem printre cele mai mari rate de suicid masculin și cele mai ridicate nivele de stigmă față de problemele de sănătate mintală din UE. Nu putem avea pretenția unor tați vindecători până nu-i învățăm să se vindece înainte de a deveni tați.
