„Românul resimte cea mai grea povară din UE”
– Care ar fi avantajele României dacă s-ar apropia mai degrabă de „electrostatul european”?
– În primul rand costuri și stabilitate. În a doua jumătate a lui 2025, prețul nominal al energiei electrice pentru gospodăriile din România a fost de 29 euro la 100 kWh, aproape media Uniunii Europene, care era 28,96 euro. Dar dacă ajustăm prin puterea de cumpărare, adică prin PPS, ceea ce arată efectiv cât de greu simte un cetățean facturile în raport cu venitul lui, România sare pe primul loc în Uniune, cu 49,52 EUR la 100 kWh, urmată de Cehia și Polonia. Practic românul plătește nominal cam cât media europeană, dar resimte cea mai grea povară din UE.
Și acum să luăm un stat care a mizat pe direcția electrostat, după ce odată era printre cele mai murdare sisteme energetice europene.
Exemplele diferite ale Spaniei și Poloniei în ceea ce privește prețul energiei
– Care este acest stat?
– În prima jumătate a lui 2025, prețul spaniol a fost 26,1 euro la 100 kWh, sub media europeană, iar Spania și-a dublat capacitatea eoliană și solară din 2019 până acum. Efectul măsurat de Ember e o reducere de 75% a influenței centralelor pe gaz asupra formării prețului de pe piața angro, comparativ cu nivelul din 2019.
Aici regenerabilele au translatat direct în preț mai mic pentru consumator. Procentul de regenerabile în mix nu garantează singur un preț mic și contează foarte mult cum e proiectată piața, cât de mari sunt taxele suprapuse peste costul de producție și cât de bine funcționează mecanismul prin care prețul se formează pe piața angro.
Spre deosebire de Spania, România are un sistem cu interconectare slabă și capacitate de stocare aproape inexistentă. Fără investiții în rețea și în mecanismul de formare a prețului, procentul de regenerabile poate crește în continuare fără ca factura românilor să scadă.
Polonia, idealul AUR, oferă contrastul complet opus, și explică de ce cărbunele e o soluție structural scumpă, nu doar poluantă. Polonia concentrează împreună peste 74% din toată producția de electricitate pe cărbune din UE, dar rezervele poloneze de cărbune sunt printre cele mai scumpe din lume, iar statul cheltuiește miliarde de zloți anual în subvenții pentru mine neprofitabile.
Rezultatul se vede exact acolo unde ne uităm și la România, în clasamentul PPS. Polonia ocupă locul trei în UE la prețul ajustat prin puterea de cumpărare, 37,15 euro la 100 kWh, în ciuda faptului că e o economie mai săracă decât Germania sau Irlanda.
Practic polonezii plătesc un preț mare pentru o sursă de energie care ar trebui, teoretic, să fie ieftină pentru că e produsă intern, dar care în realitate e scumpă la extracție, subvenționată masiv și taxată suplimentar din cauza certificatelor de emisii CO2, a doua cea mai mare pondere a taxelor din UE, după Danemarca.
– De ce se întâmplă acest lucru?
– Sunt patru motive mari si late: eficiență, suveranitate și flexibilitate industrială.
Primo, tehnologiile electrice folosesc energia mult mai eficient. O mașină electrică transformă cea mai mare parte a energiei în mișcare, în timp ce motorul pe benzină pierde enorm prin căldură. Departamentul american al Energiei estimează eficiența unei mașini electrice tipice la 87–91%, față de aproximativ 30% pentru o mașină convențională pe benzină.
Pompele de căldură sunt, la rândul lor, de trei până la cinci ori mai eficiente decât centralele pe gaz. Asta înseamnă că ai nevoie de mai puțină energie primară pentru același confort, aceeași mobilitate sau aceeași producție.
În al doilea rând, electricitatea poate fi produsă din multe surse: solar, eolian, nuclear, hidro, biomasă, geotermal, chiar și gaz într-o perioadă de tranziție. Gazul și petrolul, în schimb, te leagă de zăcăminte, conducte, terminale LNG, contracte externe și piețe volatile.
Cu cât electrifici mai mult economia, cu atât reduci expunerea la șocuri de preț, șantaj geopolitic și deficite comerciale cauzate de importuri de combustibili fosili. IEA spune explicit că electrificarea poate reduce cererea finală de energie tocmai pentru că tehnologiile electrice sunt mai eficiente decât alternativele fosile.
În al treilea rând, electricitatea este infrastructură de viitor. În jurul ei se construiesc industrii: rețele inteligente, baterii, software energetic, mașini electrice, pompe de căldură, electrolizoare, fabrici de componente, sisteme de stocare. Gazul aduce redevențe și unele investiții, dar rareori construiește un ecosistem tehnologic profund. Electrificarea, dacă e făcută bine, poate crea capacitate industrială, locuri de muncă mai sofisticate și exporturi.
În fine, gazul și petrolul sunt combustibili pe care îi arzi o singură dată, după care trebuie să cumperi sau să extragi alții. Eolienele și solarele sunt alt tip de economie: le construiești o dată, apoi produc electricitate timp de 20–30 de ani, cu costuri de operare relativ mici și fără factură permanentă la combustibil.
Sigur, trebuie plătite investiția inițială, rețeaua, mentenanța, echilibrarea și stocarea. Dar diferența fundamentală rămâne: gazul este o cheltuială recurentă și vulnerabilă la prețuri internaționale, războaie și șantaj geopolitic; regenerabilele sunt active productive care rămân în economie și pot genera industrie în jurul lor.
Banii din Neptun Deep ar trebui puși într-un fond după modelul norvegian
Nu înseamnă că gazul nu are niciun rol. Poate avea rol de rezervă, de tranziție sau în anumite procese industriale. Dar e o diferență între a folosi gazul pragmatic, temporar, și a construi o strategie națională în jurul lui. Riști sa blochezi România într-o economie a combustibililor fosili exact când marile câștiguri industriale se mută spre economia electrică.
Comparația cu Neptun Deep mă enervează profund. Legea eolianului offshore a fost adoptată abia în 2024, iar apelul pentru studiul de identificare a perimetrelor concesionabile a avut termen limită în iunie 2025, cu prima turbină încă departe de a fi instalată. Neptun Deep, în schimb, a trecut de la decizia finală de investiție, în 2023, la foraj activ, în 2025, și la producție comercială programată pentru 2027. Practic un decalaj de aproape un deceniu de execuție între cele două proiecte, deși vorbim despre resurse identificate în paralel de aceleași instituții internaționale.
O mișcare specifică pentru România, țară care a ales deliberat calea precaritatii fiscale în baza unui populism fiscal de dreapta, ar fi crearea unui fond dedicat, alimentat direct din veniturile fiscale aduse de Neptun Deep, cu destinație legală exclusivă pentru rețea, stocare și interconectare, după modelul fondurilor suverane norvegiene din petrol, dar la scară mică și cu obiectiv electric, nu de investiții financiare generale. Asta ar rezolva exact problema pe care am identificat-o mai devreme, lipsa unei strategii publice clare pentru banii din gaz, transformând-o dintr-o promisiune politică într-o obligație legală greu de ocolit de guvernele viitoare.
– O mare parte din tehnologia folosită de „electrostatul european” este chinezească. Nu este aceasta o vulnerabilitate strategică?
– Conform OECD, China a cheltuit sub 18 miliarde de dolari în sprijin de stat, cumulat pe 15 ani, deci puțin sub un miliard de euro pe an, pentru a construi o industrie solară capabilă să producă mai multă energie curată decât poate lumea să absoarbă.
Un miliard de euro pe an, pentru România, echivalează fie cu creșterea anuală a bugetului agriculturii, fie cu creșterea anuală a bugetului apărării, fie cu investiția unui singur an într-un singur zăcământ de gaz din Marea Neagră.
Pentru China, aceeași sumă a însemnat, în medie, motorul financiar prin care a construit o industrie capabilă să scadă prețul global al panourilor solare cu 90% și să asigure regenerabile ieftine pentru toată lumea, inclusiv pentru România. Ce e rău în ce a făcut China? Dacă politica industrială occidentală ar fi obținut un asemenea randament, ar fi fost sărbătorită ca un succes uriaș.
Cum arată Adam Tooze, panourile solare nu sunt o marfă oarecare, gen oțel sau ciment, unde supraproducția chineză creează dezechilibre comerciale clasice și justifică bariere defensive. Sunt, cum spune autorul, „o minune tehnologică” rezultată din jumătate de secol de cercetare și subvenționare a scalarii ei de către Beijing.
Instituții respectabile spun că există riscuri de întrerupere a lanțurilor de aprovizionare, de folosire politică a exporturilor de componente critice, de vulnerabilităti cibernetice în invertoare și software de rețea, de presiune americană asupra Europei pentru eliminarea echipamentelor chinezești și de pierdere pe termen lung a bazei industriale europene.
Nu am abilitatea să mă pronunț pe fond însă personal sunt rezervat fata de ipoteza ca această vulnerabilitate este strategică sau cu probabilitate înaltă. În globalizare orice e vulnerabil, de la Mac-ul meu pana la invertorul care îmi reglează sistemul solar la casa sau masina BYD.
„Până la Trump nimeni nu s-a gândit că eolienele sau soluțiile solare din China sunt sisteme spion”
Și e interesant că până la Trump nimeni nu s-a gândit că eolienele sau soluțiile solare din China sunt sisteme spion sau pot fi închise de Beijing după ce dependența devine completă dacă Europa nu se conformează cu Beijingul. Până ce Trump nu a ajuns in Casa Albă, nici uzina chinezească de centrale eoliene din Scoția nu era văzută ca o problema (n.r.- este vorba despre un proiect chinezesc de 1,5 miliarde de lire sterline care, în cele din urmă, a fost blocat de Marea Britanie).
Iar la analiza cost beneficiu aș spune că beneficiul energetic al acestei supraproducții de solare depășește cu mult prejudiciul comercial pe care l-ar suferi producătorii europeni care nu pot concura la preț sau sistemele energetice europene care își pot pune invertoare „made in the EU” și care sunt 2-6% din prețul final al sistemului solar, și să se folosească de această tehnologie fabricată azi cu predilecție în China la prețuri competitive.
Da, invertoarele de sisteme energetice solare reprezintă de obicei 10-15% din costul total al unui sistem solar rezidențial. Cele produse în UE costă cu 20-40% mai mult decât cele chinezești, dar pentru că sunt doar o felie mică din cost, diferența se traduce în doar aproximativ 2% creștere a costului total al instalației.
Efectul mai serios nu e prețul, ci întârzierea, proiectele UE finanțate public au fost amânate cu 6-12 luni cât timp producătorii europeni (SMA, Fronius, Fimer, Victron) își extind capacitatea, pentru că momentan acoperă doar o mică parte din piață față de cei 80% deținuți de furnizorii chinezi.
Și atunci întreb: realitatea este amenințarea chineză, ușor de eliminat prin ancorarea rețelelor digitale aferente regenerabilelor în UE, sau eșecul european de coordonare?
Problema e China și „supraproductia” de invertoare-spion substituibile lejer în Europa, cu ceva întârziere, sau faptul ca noi, europenii, nu am accelerat absorbția regenerabilelor?
„Eolianul e probabil singura tehnologie majoră de decarbonizare unde Europa are șanse reale să rămână competitivă”
Iar ideea că Europa e irelevantă în tehnologiile verzi e exagerată, suntem totuși principalii exportatori de eoliene.
Piața e încă dominată de trei producători occidentali, Vestas, Siemens Gamesa și GE Vernova, iar Europa are experiență tehnică profundă în integrarea rețelelor marine, fundații complexe și proiecte de tip PPA legate direct de industrii precum siderurgia. Însă eolianul e probabil singura tehnologie majoră de decarbonizare unde Europa mai are șanse reale să rămână competitivă, ceea ce spune multe și despre restul sectoarelor.
Ideea centrală e că există o diferență fundamentală de natură între cele două tipuri de risc. Dacă relațiile cu China s-ar deteriora după ce echipamentele regenerabile sunt deja instalate, economia nu se prăbușește în câteva zile, așa cum s-ar întâmpla în cazul unei întreruperi bruște de gaz sau petrol.
Chiar dacă am accepta ca riscul legat de China e real la nivel de reziliență a lanțului de aprovizionare și de securitate cibernetică a componentelor conectate, el e mult mai mic ca gravitate imediată cu riscul de a depinde de un flux continuu de combustibil fosil importat, fie el gaz rusesc sau american. E exact distincția pe care am făcut-o mai devreme între dependența de flux și dependența de bunuri de capital, doar spusă mai direct.
Raportul Meidan-Collins (n.r.- raportul se numește „Riscurile la adresa securității naționale legate de rolul Chinei în tranziția energetică a Europei”) le pune pe masă în mod util și tocmai de aceea trebuie citit, nu caricaturizat.
Dar trebuie citit și sociologic: o parte importantă a acestei expertize vine din lumea energiei convenționale, unde gazul, LNG-ul și petrolul au fost mult timp definite ca realism strategic, iar electrificarea rapidă este tratată ca risc geopolitic. În cazul de față, unul dintre autori conduce programul China Energy la Oxford Institute for Energy Studies, un institut ai cărui sponsori și beneficiari includ companii majore din petrol, gaz și LNG precum Aramco Europe, BP, Cheniere, Chevron, Shell și Total Energies. Asta nu face raportul fals, dar contează pentru felul în care sunt ierarhizate riscurile.
„Cifrele arată că potențialul României e uriaș”
– Ce-i lipsește României pentru a fi un „electrostat”?
– Cred că explicația se împarte în câteva paliere, de la structural la politic, și niciunul nu ține de lipsa de potențial tehnic. Dimpotrivă, cifrele arată că potențialul e uriaș și practic neatins.
Cel mai clar exemplu e eolianul offshore din Marea Neagră. Un studiu al Băncii Mondiale, „Offshore Wind Roadmap for Romania”, lansat în 2024 după doi ani de lucru finanțat de Comisia Europeană, estimează un potențial teoretic total de 76 GW în zona economică exclusivă românească, din care 22 GW pe platforme fixe și 54 GW pe platforme plutitoare, cu viteze ale vântului de 7,5-8 metri pe secundă, comparabile cu zonele bune din Marea Nordului. Pentru context, capacitatea eoliană onshore instalată în toată România în prezent e de puțin peste 3.000 MW, adică sub 4% din acest potențial offshore teoretic.
Ce înseamnă 76 GW de eolian offshore la Marea Neagră? De peste trei ori toată capacitatea electrică instalată actuală a României, din toate sursele. Consumul anual al țării e de aproximativ 52 TWh, iar chiar și scenariul oficial cel mai ambițios pentru 2035, doar 7 GW instalați, ar acoperi 37% din necesar.
Extrapolat la întregul potențial teoretic, 76 GW ar putea produce de aproximativ patru ori mai multă energie decât consumă azi toată România, o cifră care arată cât de mult din avantajul verde al țării rămâne neexploatat.
„Stocarea rămâne aproape inexistentă la scară mare”
Stocarea rămâne aproape inexistentă la scară mare, ceea ce înseamnă că surplusul de producție din orele cu vânt puternic nu poate fi păstrat pentru orele de vârf de consum. Strategia publică lipsește și aici. Nu există încă o decizie clară privind concesionarea perimetrelor, deși studiul Băncii Mondiale a identificat deja zonele cele mai atractive și a semnalat explicit nevoia unei evaluări strategice de mediu, inclusiv legată de rutele de migrație a păsărilor din Delta Dunării, un aspect pe care raportul inițial nu l-a acoperit.
Nu e doar o problemă românească. Agenția Internațională pentru Energie estimează că investițiile anuale în rețea ar trebui să se dubleze până în 2030 față de nivelul actual de 400 de miliarde de dolari pe an, iar consumul de electricitate e proiectat să crească de cel puțin 2,5 ori mai repede decât cererea totală de energie în următorii cinci ani, condus de industrie, vehicule electrice, aer condiționat și centre de date. Statul american de altfel își vede limitate visele în IA din cauza ca nu se poate mobiliza să investească în rețea la scara, prin comparație cu sutele de miliarde de dolari investite de China. Un raport recent din Foreign Affairs insista foarte mult pe acest aspect.
