„Anumite opțiuni și discursuri din România converg obiectiv cu interesele unui petrostat american”
– Ați pus criza politică din România într-un context mai larg, cel al „petrostatelor versus electrostate”. Am înțeles că textul dumneavoastră de pe Facebook este doar o ipoteză, dar v-aș ruga s-o detaliem. Unde anume ați simțit că președintele și o parte din clasa politică (AUR) „ar juca în favoarea petrostatului american lăsând în ofsaid proiectul unui electrostat european”?
– Cornel Ban: Aș începe cu o precizare importantă: nu susțin că există o comandă externă sau că președintele, AUR ori alte forțe politice „lucrează pentru” industria americană de gaz.
Nu am un asemenea probatoriu și nu aș transforma o ipoteză de economie politică într-o acuzație conspiraționistă. Ce spun este altceva: anumite opțiuni materiale și discursuri din România converg obiectiv cu interesele unui petrostat american, adică ale unei Americi care a devenit o superputere a petrolului și gazului și care are un interes economic foarte clar în menținerea Europei drept piață mare pentru GNL-ul american, piață care ar scădea dacă Europa ar mări ponderea electricității în mixul energetic de la 24%, cât e în prezent, la 34%, unde a urcat China.
„Criza economică și geopolitică e tradusă la București aproape automat în limbajul gazului și petrolului”
– Unde se vede această convergență?
– În primul rând, în felul în care criza economică și geopolitică este tradusă la București aproape automat în limbajul gazului, petrolului, securității energetice clasice și infrastructurii fosile.
Gazul din Marea Neagră poate avea un rol legitim în tranziția energetică, ca sursă de echilibrare, mai ales după șocul abandonării gazului rusesc. Problema apare când această agendă devine centrul imaginarului de dezvoltare și împinge în plan secund ceea ce ar însemna cu adevărat o suveranitate energetică europeană: rețele electrice, interconectări, stocare, baterii, pompe de căldură, electrificare industrială, solar, eolian, transport electric în masa și capacitate de producție locală în aceste lanțuri de valoare.
AUR e relevant aici pentru că este cel mai ostil față de electrificare rapidă, cel mai atașat de gaz și pozițiile anti-electrificare ale MAGA. AUR folosește un limbaj de suveranitate, dar adesea această suveranitate e imaginată în termeni care nu sunt doar foarte vechi, ci și foarte vulnerabili la crizele de nervi care afectează zonele care trăiesc din combustibili fosili.
– Dar la nivelul partidelor așa-numite pro-occidentale?
– În zona mainstream, inclusiv la nivel prezidențial și PSD, lucrurile sunt mai sofisticate, dar rămâne tentația de a defini rolul strategic al României prin gazul din Marea Neagră, huburi regionale, Coridorul Vertical împins de SUA.
Repet: nu spun că acestea sunt irelevante. Spun doar că ele pot produce o dependență de traiectorie: odată ce investești politic, financiar și diplomatic în gaz pe termen lung, e mai greu să construiești rapid economia electrificată.
Cea mai frustrantă poziție este a „pro-europenilor” care critică Pactul Verde European și se raliază în Parlamentul European cu cele mai regresive poziții.
Colegul Andrei Sterescu a făcut, pe Substack, o analiză a studiilor bazate pe date. Un argument frecvent invocat împotriva schemei europene de comercializare a certificatelor de emisii, ETS, e riscul de „relocare a carbonului”, adică teama că firmele expuse costurilor de emisii și-ar muta producția în afara UE, unde poluarea rămâne netaxată.
Studiile care au analizat efectiv acest fenomen, pe date la nivel de firmă, nu confirmă un asemenea tipar la scară largă. Un studiu recent, bazat pe date administrative din industria prelucrătoare franceză, arată că firmele reglementate și-au redus emisiile de CO₂ cu 14-16%, fără efecte negative detectabile asupra producției sau ocupării forței de muncă, iar reducerea s-a produs prin investiții în eficiență, nu prin larg imaginata relocare a activității.
Practic, ideea că schema de carbon e principalul obstacol pentru competitivitatea europeană ignoră o diferență de ordin de mărime: dependența de combustibili fosili importați costă Europa de câteva ori mai mult, în fiecare an, decât tot ce a costat vreodată decarbonizarea prin ETS.
„75% dintre firmele europene consideră costurile cu energia un obstacol pentru investiții”
Prețurile industriale la electricitate din UE rămân de aproximativ două-trei ori mai mari decât cele din SUA, iar la gaz de patru-cinci ori mai mari. Un sondaj recent al Băncii Europene de Investiții arată că 75% dintre firmele europene consideră costurile cu energia un obstacol pentru investiții.
De aici nu rezultă însă automat că ETS sau politicile climatice sunt sursa principală a acestei probleme. Problema este ca Europa rămâne puternic dependentă de combustibili fosili importați, operează piețe de electricitate fragmentate și există o temere autodistructivă față de soluții intervenționiste mai clare ale UE și statelor membre în producția de energie, în transmisie și în decuplarea prețului energiei de volatilitatea prețurilor de GNL care seteaza prețul marginal pentru regenerabile, hidro. O parte din reacția critică anti-„verde” actuală riscă să confunde costul decarbonizării cu costul decarbonizării întârziate.
„Inerția instituțională favorizează gazul”
– România are o strategie mai degrabă de „petrostat”, înclinată către „petrostate”, decât de „electrostat”. De exemplu, se bazează foarte mult pe resursele din Marea Neagră, pe exploatarea Neptun Deep, care ar urma să înceapă să livreze gaze naturale de anul viitor. Se vorbește, de asemenea, despre această presiune americană pentru cumpărarea de gaze naturale lichefiate, de care a scris și HotNews și pe care a recunoscut-o și fostul ministru al Energiei Bogdan Ivan. De ce credeți că avem această strategie?
– Inerția instituțională favorizează gazul. Romgaz și OMV Petrom sunt jucători mari, cu capital deja mobilizat și cu un proiect care oferă momente politice ușor de comunicat public. Eolianul offshore, în schimb, cere consorții noi, autorizări complexe și un cadru investițional abia format prin Legea 121/2024.
Presiunea externă merge tot spre gaz, nu spre eolian. SUA au un interes economic direct și documentat ca România să cumpere LNG (n.r.- gaz natural lichefiat) american, în timp ce eolianul offshore sau solarul, deși susținute tehnic de Banca Mondială și Comisia Europeană, nu beneficiază de același tip de lobby politic activ.
Este apoi Coridorul Vertical, împins de americani, dar chestionat de Comisie după ce l-a susținut la început. Comisia insistă pe eliminarea treptată a finanțării pentru infrastructură nouă de gaze, contestată de România și Grecia, iar comisarul pentru energie Dan Jorgensen a avertizat, în ianuarie 2026, că dependența UE de LNG american, 60% din importurile de LNG și 27% din totalul importurilor de gaz, o face vulnerabilă la fluctuațiile politice americane.
Coridorul rămâne, potrivit ICIS, cea mai scumpă rută de transport de gaze din Europa, chiar și după discounturile românești și bulgare, iar construcția lui nu e sincronizată între țări, unele etape întinzându-se până în 2028-2029. Proiectul are susținători puternici, prin contrast cu lobby-ul pe eolian și solar.
Pentru cititori, Coridorul Vertical a fost promovat din 2016 de directorul general al Transgaz, Ion Sterian, care rămâne motorul tehnic al proiectului. Președintele Nicușor Dan a găzduit personal o reuniune la nivel înalt pe această temă la Erevan, în mai 2026, iar vicepremierul Cătălin Predoiu a semnat, în noiembrie 2025 la Atena, memorandumul de înțelegere România-SUA pentru cooperarea în domeniul LNG.
Fostul ministru al Energiei, Bogdan Ivan, a fost susținătorul politic cel mai activ, inclusiv prin presiuni documentate de presă asupra Romgaz și Transgaz pentru achiziții de gaz american. Din partea SUA, foștii secretari ai Energiei și Internelor, Chris Wright și Doug Burgum, plus ambasadorii Kimberly Guilfoyle și Darryl Nirenberg, au promovat constant proiectul.
„SUA au un interes economic direct în Neptun Deep”
Apoi, gazul din Marea Neagră e un proiect care există deja de peste un deceniu. Prima descoperire a fost în 2012, iar decizia finală de investiție a venit în 2023. Operatorii sunt doi jucători mari și bine capitalizați (două companii de stat, OMV Petrom și Romgaz operează Neptun Deep în parteneriat egal), finanțarea e deja angajată, iar data de livrare e fixă, 2027. E practic un tren care mergea deja pe șine.
Orice guvern ar fi continuat proiectul, indiferent de orientarea sa energetică declarată, pentru că oprirea lui acum ar fi costisitoare și fără sens economic. Nu spun ca Neptune Deep nu trebuia făcut, deoarece și „electrostatul” chinez mizează pe cărbune și gaz pentru echilibrare până și în scenariile cele mai optimiste ale decarbonizarii sale.
Spun doar că discursul „gazar” evacuează din imaginarul public și bugetele de investiții o electrificare accelerată. Și, deși investiția e austro-română, execuția e legată ombilical de SUA.
Doi din cei trei mari contractori ai Neptun Deep au legături americane directe. Halliburton e o multinațională cu sediul în Houston, Texas, una dintre cele mai mari companii de servicii petroliere din lume, iar Transocean, deși reînregistrată fiscal în Elveția din 2008, a fost fondată în New Orleans și rămâne listată la bursa din New York. SUA au deci un interes economic direct în Neptun Deep pe două canale simultane: prin execuția proiectului, ca furnizor de servicii, și prin menținerea adicției la gaz în UE.
Ideea pe care nu o văd discutată la noi e că tranziția spre electrostat e un tip de investiție fundamental diferită. Rețelele au nevoie de modernizare, stocarea de dezvoltare, iar actorii implicați sunt mult mai fragmentați: distribuitori regionali, prosumatori, Transelectrica etc.
Nu aș exclude apoi imaginea: nu există un moment de foraj spectaculos care să poată fi arătat public, iar recuperarea investiției se întinde pe termen mai lung. E genul de reformă tăcută, fără gala mediatică, care cere continuitate administrativă pe 10-15 ani, ceva ce România a avut istoric dificultăți să susțină, indiferent de domeniu.
„Interesele americane bat la uși deschise la București”
– Cum se raportează autoritățile la cumpărarea de gaz american?
– Pe partea de LNG american aș fi mai precaut în a trage concluzii ferme, deși nu este nerezonabil să speculăm că interesele americane bat la uși deschise la București.
Presa a documentat scrisori din partea fostului ministru Ivan, dar, pentru rigoare, contractele nu s-au încheiat până acum. Companiile au respins oferta din motive de preț. Varianta cea mai probabilă e că a existat o tensiune reală între o agendă geopolitică, adică dorința unor oficiali de a arăta aliniere cu Washingtonul, și o realitate comercială care, deocamdată, a respins-o.
Rămâne totuși că în jurul președinției există și un curent atlantist mainstream, ușor eurosceptic care a descris în mod repetat Pactul Verde European și decarbonizarea ca „ecologism naiv” și ca pe o vulnerabilitate geopolitică în raport cu China, ocultând argumentul că decarbonizarea energiei pe un continent care importă aproape toți combustibilii fosili de care are nevoie este o forma clară de autonomie în raport cu petrostate ostile UE.
Elita pro-occidentală de la București, pe aceeași lungime de undă cu dreapta anti-Green Deal din SUA
Aceasta poziționare nu ar demonstra vreo comandă externă, arată doar cum o parte a elitei „pro-occidentale” românești ajunge la o concluzie asemănătoare cu dreapta anti-Green Deal din SUA și unele țări europene, dar că pe alt traseu intelectual: nu „Bruxelles ne distruge”, a la AUR, ci „decarbonizarea europeană riscă să ajute China și să slăbească competitivitatea Occidentului”.
Aceasta este, după mine, piesa interesantă. Avem o convergență între trei discursuri diferite: suveranismul fosil al AUR, anxietatea mainstream față de China și reflexul strategic pro-american care vine la pachet cu rezerva fațăde regenerabile. Ele nu sunt identice.
AUR vorbește despre resurse naționale, cărbune, gaze și trădarea interesului național. Consilierii euroatlantici vorbesc despre competitivitate, realism geopolitic și pericolul dependenței tehnologice de China. Dar efectul politic poate fi similar: Pactul Verde este împins din zona politicii industriale europene în zona suspiciunii politice (anti-verzi) si geopolitice (anti-China), iar investițiile în electrificare, regenerabile, rețele și baterii devin mai ușor de amânat sau relativizat.
De aici vine ipoteza mea: există o afinitate între o președinție foarte atlantistă, filiere MAGA din AUR și PSD, pe cand facțiunile dominante din PNL și USR sunt mai rezervate, premierul Bolojan asumându-și inclusiv riscuri colaterale față de SUA pe tema soluțiilor nucleare americane.
Nu spun că România este condusă de interesele GNL-ului american, nu pot proba asa ceva. Spun că, într-un moment de criză fiscală și geopolitică, este greu de negat că există o alianță tacită și tripartizană de argumente care face ca soluția „gaz, securitate, America, Marea Neagră” să pară mai „serioasă” în termenii discursului politic românesc decât soluția „electrificare, rețele, stocare, industrie verde europeană”.
Partea a doua a interviului cu profesorul Cornel Ban va fi publicată în zilele următoare. Economistul vorbește despre avantajele pe care care le-ar avea România dacă ar investi mai mult în energia electrică.
