„Este o generație mai tolerantă decât am fost noi, iar asta mă liniștește”, spune Doru Căstăian, profesor de liceu în Galați și de filozofie la universitate, într-un interviu pentru HotNews, după ce a mers la festivalul de trap „Beach, please!”, de la Costinești, împreună cu fiul său de 15 ani.
Profesorul Doru Căstăian a vrut să vadă și să înțeleagă de ce ascultă adolescenții această muzică atât de blamată, pentru vulgaritatea și simplitatea ei.
Inevitabil, profesorul a făcut și o comparație cu generația sa: „Dacă pe vremuri artistul devenea, poate, un model pentru cel care-l asculta, nu cred că acum se mai întâmplă asta”.
O frază pe care un adolescent i-a spus-o la festival l-a făcut, spune el, să înțeleagă de ce nu trebuie părinții să fie îngrijorați de muzica pe care o ascultă copiii lor.
– Domnule profesor, în primul rând v-aș întreba de ce ați fost la festivalul „Beach, please!”? – Doru Căstăian: Am fost acolo cu băiatul meu de 15 ani, care și-a dorit foarte mult să meargă la festival, mai exact să vadă câțiva artiști pe care îi ascultă și care îi plac.
Motivația lui s-a legat cumva de a mea, pentru că de mult îmi doream să ajung la acest festival și să încerc să văd și să înțeleg, de la fața locului, ce se întâmplă acolo.
Am fost cu el la câteva dintre serile festivalului, nu la toate, dar am fost la fața locului. Cred că mi-am făcut o idee cumva.
– Presupun că sunteți familiarizat cu muzica trap, fiindcă sunteți profesor de liceu, iar elevii o ascultă. Vă place? – Nu mă dau în vânt, asta e adevărul. Nici nu îmi displace profund, depinde și de artiști. De exemplu, Travis Scott sună interesant. Alți artiști mai puțin, în opinia mea. Dar line-up-ul nu a fost unul omogen, au fost de la trapperi cunoscuți, până la rapperi precum Playboi Carti, dar și trapaneliști autohtoni (n.r- un gen de muzică care combină trap cu manele), ca Albert Nbn și chiar interpreți de R&B, precum Tyla. Nu au fost artiști extrem de asemănători.
„E doar caterincă domnu, nu ne luați prea în serios”
– În articolul pe care l-ați publicat pe Contributors ați scris, citez: „avem de-a face cu o generaţie căreia ȋi sunt tot mai străine practicile şi convingerile culturii sensului: nu vede ȋn cultură o cale spre formare, proceselor lungi ale (trans)formării culturale ȋi preferă procesele scurte ale hedonismului consumist. E doar caterincă, domnuʼ, nu ne luaţi prea ȋn serios”. Ce înseamnă cultura sensului și de ce această generație nu o are? – Una din mizele mele a fost depășirea simplei opoziții morale și moraliste, cadrul în care, de regulă, s-au desfășurat discuțiile despre festival, dar se desfășoară, în general, discuțiile despre generația Z. Nu neapărat pentru că pozițiile moraliste ar fi false, ci pentru că ele sunt poziții de luptă, nu sunt poziții argumentative.
Vreau să apăr o idee care e străină cumva spațiului public de la noi, și anume că acele lucruri pe care noi le resimțim, fie ca fiind amenințătoare, fie ca fiind reprezentative poate pentru o generație, dar nu neapărat inteligibile pentru noi, s-ar putea să țină de mai mult decât de psihologia celor implicați.
Aproape natural discuțiile merg în zona psihologicului și eventual al minții moraliste: „Copiii ăștia nu mai gândesc, nu mai fac, nu mai sunt așa, nu mai sunt cum eram noi și așa mai departe”.
„E o savurare momentană a ceea ce se întâmplă pe scenă”
– Dar până la urmă cel mai mare reproș care se aduce acestei muzici este mesajul transmis de melodii. Sunt mesaje, unele misogine, violente, nu sunt pozitive. Cam acestea sunt criticile. – Sunt îndreptățite, într-o oarecare măsură. Am avut curiozitatea să mă uit și să compar versurile de la mai mulți artiști și, ele, pot fi privite în cheia asta. Dar ce cred că izbește este faptul că au o simplitate aproape minimalistă. Nu găsești idei, ci mai degrabă interjecții și imprecații de tot felul. Afirmațiile despre cum există căi rapide către succes, o existență îmbibată de plăceri, mai mult sau mai puțin legale, și așa mai departe, sunt puse, în general, pe niște structuri extrem de simpliste. Cel puțin pentru cineva din generația mea, învățat poate cu versuri mai complexe care uneori pot rivaliza cu cea mai bună poezie a lumii.
Pe de altă parte, dacă pe vremuri artistul devenea, poate, un model pentru cel care-l asculta, nu cred că acum se mai întâmplă asta.
Ceea ce se întâmplă acum e mai degrabă un soi de savurare momentană a ceea ce se întâmplă pe scenă, cu o mult mai mică propensiune către urmarea artistului, în vederea lui ca un model și așa mai departe. E o obiecție destul de puternică.
În același timp, în muzica de la începutul anilor 90-2000, este vizibil legată de marile teme și marile obsesii culturale, pe care le mestecăm de la începutul modernității.
„Această generație nu ia lucrurile în serios. O spun ei, nu eu”
– Adică vreți să spuneți că generațiile trecute foloseau muzica și versurile pentru a crește din punct de vedere cultural, pentru a învăța lucruri despre lumea din jurul nostru, în timp ce această generație nu ia lucrurile chiar în serios? – Fără discuție această generație nu ia lucrurile chiar atât de în serios și nu o spun eu, o spun ei. Am avut zeci de discuții cu elevii și vreau să spun că atunci când tinerii simt că pui întrebările pe bune, nu cu intenția ascunsă de a le ține predici, îți răspund pe bune. Unul dintre tinerii pe care l-am dus cu mașina la festival mi-a dat replica aceea: „profu, nu e așa deep, e caterincă”.
Mai e și chestie de vârstă, la 15, 16, 17 ani nu ești într-o căutare activă a sensului și nu ești neapărat foarte dispus să cauți înțelesuri foarte adânci sau semnificația vieții. Ce e tipic adolescentin, rămâne tipic adolescentin, indiferent de generații.
Teza mea spune însă altceva și anume că muzica pe vremea aceea rămânea legată de marile teme ale culturii europene, dragoste, putere, protest social, protest împotriva războiului și așa mai departe.
Muzica de la „Beach, please” nu are nicio pretenție de genul acesta. Asta chiar dacă trap-ul are o oarecare filiație cu rap-ul. Dar în trap-ul tipic nu regăsim marile teme de protest social, exprimarea culturii stradale, a subculturilor de nișă. Nu.
E pur și simplu o producere instantanee de ritm pe versuri minimale care se traduce într-o experiență estetică consumată pur și simplu în momentul ăla.
„Mereu a existat o tendință de a blasfemia, de a scuipa pe simbolurile sfinte”
– Există totuși această vulgaritate, care a fost reclamată de către cei care au exprimat opinii ultragiate legat de trap. Este un artist care cânta ceva despre „o țigancă care dă din găoază”. A fost un episod când artistul a cântat la Brașov și foarte mulți copii s-au dus acolo și au cântat cu el. Cum vedeți această vulgaritate? – Glumind puțin, pare ceva din zona Albert Nbn (n.r.- în realitate este vorba despre traperul Gheboasă). Apropo de Albert Nbn l-am ascultat acum vreo trei ani pentru că era ascultat de unii dintre elevii mei care mi-au zis: „găsiți acolo un fel de rasism pe invers, un rasism la adresa românilor”.
Vulgaritatea în artă și potențialul ei de a ofensa bunul-simț și manierele burgheze este o poveste care se întinde în toată epoca modernă. Mereu a existat o tendință de a blasfemia, de a scuipa pe simbolurile sfinte și oameni care să fie ultragiați de asta.
Sigur, referințele care-mi vin în minte, de la Ulise a lui James Joyce, până la Lolita a lui Nabokov, nu sunt de aceeași factură cu versurile de care spuneți.
Limbajul vulgar a existat și va exista. Dar dacă în cultura sensului, cum i-am spus eu, ultragierea are rolul de a deschide o discuție, a a ataca o vacă sacră, teme și marote, nu cred că se întâmplă așa ceva acum.
Este o simplă emitere de vulgaritate, care are cel mult un rol de curățire, dacă vreți. Mulți dintre copiii ăștia vin din medii extrem de aseptice. Nu vă imaginați că sunt doar tineri din zonele limitrofe ale orașelor. Nu sunt. Veți întâlni acolo tineri care au o existență extrem de reglementată, au o existență extrem de curată și ținută mereu sub spectrul unei corectitudini duse la extrem câteodată.
În momentul ăsta, spațiul festivalului devine un loc în care, dintr-o dată, poți să asculți și să emiți tipul ăsta de invectivă. Nu mi se pare că vulgaritatea asta este subsumată unor scopuri mai înalte. Ea pur și simplu se produce.
„Aproape nu există petrecere de școală bună fără manele”
– Ce vârstă au tinerii din această generație pe care dumneavoastră o numiți „Beach, please!” Din ce ați văzut la festival. – Suntem undeva în zona 15-19 ani, cel puțin nucleul dur, deși știu și oameni de 25 sau de 30 de ani care au mers la festival cu aceeași plăcere. Dar nu am pretenția că ce am observat eu empiric are rigoarea și exactitatea unui studiu sociologic.
Dacă acum 20 de ani când am intrat în profesie, ascultam în proporție de 99% aceeași muzică cu elevii mei, schimbările s-au petrecut semnificativ și repede.
Dar nu e doar trapul, mai sunt și manelele. Aproape că nu există petrecere, banchet de școală bună, colegiu național, la care o parte a noastră, a profesorilor, să nu rămânem vexați de cât de bine sunt cunoscute manelele de viitoarea elită a țării. Bine în sensul că vers cu vers și melodie cu melodie. Nu de puține ori am văzut reacții scandalizate și profesori și părinți care pleacă din mijlocul petrecerii.
Copiii aceia nu sunt mai puțin buni decât îi vedem noi, ci doar s-ar putea să se raporteze cu totul altfel decât o făceam noi la tipul acesta de evenimente.
– Din experiența dumneavoastră de profesor, există și opoziție din rândul unor elevi față de această cultură muzicală? Adică elevi cărora să le displacă profund această muzică? – Da, fără discuție, pentru că nu vorbim despre o generație omogenă. Sunt tineri care ascultă rock clasic, au tricouri cu Pink Floyd, Metallica sau Slipknot.
Ce înseamnă o experiență memorabilă?
– În timpul festivalului am văzut un reportaj la tv, iar reporterul a întrebat o tânără, participantă la festivalul „Beach, please” cum i s-a părut experiența. Răspunsul a fost ceva de genul: „a fost o seară memorabilă, cred că o s-o țin minte câteva luni”. Eu credeam că o experiență memorabilă se ține minte o bună parte din viață. Sau toată viața. Cum vi se pare genul acesta de raportare? – Mi se pare foarte grăitoare pentru ce am încercat să spun în articol: cultura sensului e o cultură a memoriei.
Noi, în hipermodernitatea în care trăim, definită de viteză, în care nu mai avem câteva procese majore pe care să le urmărim și avem mai degrabă o mișunare de procese mici, evident că temporalitatea este percepută și codificată altfel.
Deci dacă durează câteva luni e o chestie importantă. Asta spune ceva despre configurația minții postmoderne pe care o vedem la tineri. Iar aceste procese nu încep cu ei, ci încep cu noi toți, nici măcar membrii generației mele nu puteau urmări cu ușurință „Odiseea Spațială” a lui Kubrick, pentru că e acolo un travaliu al atenției și gândirii de care noi nu mai eram în stare. Acum, ceea ce făceam noi ni se pare lung și stabil în comparație cu toleranța pe care o arată ei. Nu e bine sau rău, ci pur și simplu se întâmplă.
„Nu există concedii fără Instagram”
– Această generație este acuzată că nu se mai poate concentra, că atenția este furată repede de alte lucruri. Vi se pare că este adevărat? – Cred că este adevărat într-o bună măsură.
– Este un lucru care să ne îngrijorăm? Sau e ceva firesc. – E o întrebare grea. Vă spun sincer pentru că există tentația foarte puternică de a te duce în zona „Da, e un lucru rău, o să ne ducem naibii” sau „e ok, fiecare generație le-a avut pe ale ei”.
Această capacitate redusă în medie de a te concentra pe sarcini, pe observarea unor procese, nu mai e deja o părere, există destule studii care o confirmă în foarte multe feluri.
Empiric vă spun și eu că o observ în fiecare zi aproape la clasă. O oră la care încerci să folosești strategii pur expozitive este o oră pierdută. Nu poate să aibă succes.
În medie, se vede o reducere a spectrului atenției, a capacității de concentrare. De ce cred că acesta este un lucru mai puțin bun?
E simplu. Pentru că, din punct de vedere cognitiv și psihocognitiv, capacitatea redusă de atenție se corelează cu foarte multe lucruri care nu sunt ok: impulsivitatea mai mare, incapacitatea de a urmări anumite planuri pe termen mai lung, capacitatea scăzută de planificare. Lucrurile astea pot să aibă efecte negative, fără discuție.
Pe de altă parte, e foarte posibil ca asta să fie și o reacție adaptativă la o lume care solicită tipul ăsta de reacție. De aceea nu m-aș grăbi să pun alb sau negru în dreptul acestei evoluții.
Imaginea cere mai puțin efort de analiză, cere mai mult simț de observație sau reacție la stimuli vizuali, pe când procesele gândirii, pe care noi le-am valorificat vreme de milenii, sunt mai degrabă procese abstracte.
Gândești mai bine când te sustragi stimulilor. Cel mai bine gândești singur în camera ta, departe de stimuli. Gânditorii se retrăgeau undeva în medii rupte de lume, tocmai pentru a gândi. Noi acum suntem într-o imersiune totală, în care nu prea mai avem opțiunea ruperii de stimuli și de stimulare.
Nu există concedii fără Instagram, nu există concedii fără să pui poze cu ceea ce faci, fără să urmărești în continuare ceea ce se întâmplă departe de tine prin intermediul rețelelor de socializare.
Din punctul meu de vedere, astea sunt semne clare ale faptului că, într-un fel sau altul, mizele și mecanismele unei civilizații a sensului încep să slăbească.
„De multe ori, liceenii citesc lucruri mai interesante decât adulții”
– Generația noastră pune mare preț pe citit și pe călătorii, ca fiind acele lucruri care ne formează. Cum se raportează tinerii la aceste lucruri? – Nici aici nu e foarte ușor de dat un răspuns, pentru că, după părerea mea, cititul, care e o practică premium a civilizației sensului, e pus în dificultate de noile practici, noile tehnici culturale.
Dar nu e ca și cum generația noastră a rămas în continuare la fel de atașată de citit, cum poate era acum câțiva ani sau câteva decenii. Mie mi se pare că avem de-a face cu un declin al cititului la toate vârstele. Să știți că de multe ori liceenii citesc mai mult și lucruri mai interesante decât am văzut printre adulți.
O să ne plătească generația „Beach, please” pensia?
– Aș vrea să ajungem la o concluzie după experiența dumneavoastră la „Beach, please”. Știți care e temerea cea mai mare a românului: cine o să ne plătească nouă pensia?. Credeți că generația „Beach, please!” o să ne-o plătească? – Absolut, nu au altă șansă.
– Este o generație pe care ne putem baza? – Da. Dacă în multe alte privințe am dubii și vedeți că nu mi-e teamă să îmi exprim dubiile sau lucrurile care nu sunt încă clare, aici sunt convins că e o generație responsabilă.
Este o generație care internalizează extrem de bine anumite lucruri și este în medie mai tolerantă. Există studii care s-au tot făcut și o carte, Generația Z, apărută la Polirom, care strânge cumva principalele cercetări în privința acestei generații.
Și faptul că este o generație mai tolerantă decât am fost noi mă liniștește.
Apoi, nu v-ar veni să credeți cât de ordonate și de civilizate sunt lucrurile în interiorul festivalului. Sigur, mai găsești poate un pet aruncat pe aici pe acolo, dar în general mi s-au părut tinerii foarte așezați și foarte politicoși.
Asta chiar dacă școala a devenit irelevantă și nu o spun cu plăcere, pentru formarea lor.
Ei știu asta, nici măcar nu pretind că ar fi altfel Și de aici poate și aparentul cinismul al anumitor comportamente de tipul „spune-mi ce trebuie să fac pentru nota 10, am nevoie de asta, ce trebuie să fac aia fac”.
Dar ei știu să compenseze carența asta formatoare și formativă a școlii din România prin alte tipuri de experiență.
În general, dacă veți discuta cu adolescentul tipic mediu, o să vedeți o ființă mai realistă și mai conectată la lume decât vă puteți imagina. Că asta nu se mai întâmplă neapărat prin intermediul școlii, iarăși e un lucru care trebuie să ne facă să gândim.
