„Au fost oameni care au donat pentru educația mea”

Jumătatea plină: Regizoarea Alina Șerban, de la Veneția, despre puterea omeniei

Săptămâna aceasta, pe covorul roșu al Festivalului Internațional de Film de la Veneția s-au aflat și 16 copii și tineri, rezidenți ai două centre de plasament. Aceștia fac parte din distribuția filmului „Eu contez”, debutul în lungmetraj al regizoarei Alina Şerban, singura cineastă română prezentă în festival.

„Să intru cu muzica live a trupei Mahala Rai Banda pe covorul roșu, alături de copii și de mulți oameni din echipă, a fost de vis. Câțiva dintre cei prezenți mi-au zis că n-au văzut în viața lor un red carpet mai cool”, îmi povestește prin telefon, de la Veneția, regizoarea.

CV-ul Alinei Șerban este impresionant: a studiat la UNATC București, la New York University – Tisch, la Royal Academy of Dramatic Art, Londra, și a fost decorată cu Ordinul Meritul Cultural în Grad de Cavaler. Știu însă că felul în care a ajuns aici este o poveste cu valoare de lecție de viață pentru o întreagă societate.

Când s-a pus problema că ar putea studia la Londra, nu avea nicio liră.

„Mama ieșise atunci din închisoare și lucra ca femeie de serviciu, iar noi stăteam într-o cămăruță, într-un subsol”, își amintește ea. Înainte de asta, a fost în sistemul de protecție socială a copilului, de la 17 până la 21 de ani. Iar înainte de asta, a locuit într-o casă de chirpici. Sunt experiențe care ar fi putut face ca toată munca și tot talentul ei să se piardă, dar a fost ceva care a ajutat-o mereu să rămână la suprafață.

„Pentru noi toți, viața are urcușuri și coborâșuri. În cazul meu, am încercat să mă țin de oamenii buni care mi-au apărut în cale. Oricât de întunecată era strada pe care eram, s-a găsit mereu un om bun care m-a ghidat, ca printr-un pasaj, către o altă potecuță, iar aceea m-a dus altundeva și așa mai departe. Desigur că există și foarte mult rău, dar povestea n-ar fi completă dacă nu i-aș menționa și pe oamenii buni”, spune Alina Șerban.

„Nu vreau să creez ideea că, dacă nu ajungi la Veneția, nu meriți ajutor”

Își amintește de cei care au ajutat-o să studieze în străinătate: „Au fost oameni care au donat pentru educația mea, prietenii lor au donat pentru mine, iar azi vreau să le spun: «Vezi? Fata pentru a cărei educație ai donat a ajuns la Festivalul de Film de la Veneția și îți mulțumește»”.

Parcursul ei este dovada importanței ajutorului oferit și primit la momentul oportun. Însă există o nuanță importantă pe care regizoarea o subliniază:

„Nu trebuie neapărat ca toată lumea să meargă la nu știu ce facultăți. Poți să ajuți pe cineva să facă un curs de calificare care să-i aducă o pâine pe masă. Nu vreau să creez ideea că, dacă nu ajungi la Veneția, nu meriți ajutor. Uneori, simplul fapt de a-i acorda atenție cuiva, de a-i face un compliment unui copil care nu crede în el sau cel puțin de a nu fi rău cu el este deja un lucru mare.”

„Fac pentru ei ceea ce aș fi vrut să facă cineva pentru mine”

Astăzi, ea este cea care le ghidează altora calea, prin munca ei de regizoare și scenaristă, dar și prin mentoratul pe care îl face cu copiii aflați într-o situație similară cu cea pe care a trăit-o ea însăși.

„M-a interesat tema instituționalizării de foarte mult timp, pentru că e o temă foarte apropiată de experiența mea. Am trecut și eu câțiva ani printr-un centru sau, mai bine zis, un apartament social din sistemul de protecție. Cumva am vrut să mă întorc la mine. E imposibil să mă întâlnesc cu versiunea mea mică, așa că am zis că pot să ajung la mine prin ei. Fac pentru ei ceea ce aș fi vrut să facă cineva pentru mine”, povestește regizoarea.

Filmul „Eu contez”, care a primit aplauze și cronici pozitive la Veneția, spune povestea Rebecăi, o adolescentă romă care se pregătește să părăsească centrul de plasament în care a crescut. Așteaptă eliberarea tatălui ei din închisoare și speră că întoarcerea lui îi va oferi familia pe care și-a dorit-o dintotdeauna. În pragul maturității, Rebeca se confruntă cu dorința de a fi salvată din lumea în care a crescut și, în același timp, cu teama de a o părăsi.

Pelicula este unul dintre cele opt titluri selectate în secțiunea Venezia Spotlight, în cadrul celei de-a 83-a ediții a Festivalului Internațional de Film de la Veneția, și urmează să aibă premiera în România în februarie 2027. Din distribuția lungmetrajului produs de Ada Solomon și Carla Fotea, fac parte Denisa Farcaș, Sorin Mihai, Angelina Pavel, Vanessa Dancea, Raisa Mihai, Juno (Alexandru Stancu), Alina Berzunțeanu și Natalia Călin.

Alina Șerban este prima regizoare de etnie romă al cărei lungmetraj e selectat la festivalul de la Veneția.

Filmul vine la capătul unui proiect pe care Alina Șerban îl derulează de câțiva ani. „Copiii știu că e muncă, dar e și distracție. Avem o relație de cinci ani deja. Încerc să-i duc la mare, pentru că nu beneficiază de tabere. În fiecare an, avem gala «Eu Contez», în care copiii fac performance-uri și scriu texte despre ei pe care tot ei le joacă. Avem și un prezentator foarte fain, Rafael, care începe gala făcând mișto de mine, iar eu aprob asta 100%. Sunt un fel de mătușă pentru ei”, spune râzând. Pare o mătușă cool.

Rușinea de a fi sărac

Regizoarea, care a realizat mai multe scurtmetraje despre tema ieșirii din centrele de plasament, descrie rușinea pe care o suportă un copil aflat într-o situație vulnerabilă, fie că e vorba despre sărăcie, despre viața trăită într-un centru sau despre amândouă.

„Înainte de a ajunge în centru, mi-am petrecut adolescența într-o curte de spoitori, cu familia tatălui meu, fără apă caldă, într-o casă de chirpici. Simțeam că am o viață foarte diferită de cea a colegilor mei de la școală. Tocmai de aceea mă ascundeam, ca lumea să nu știe unde stau. Pentru că, așa cum știi, în România parcă e o vină să fii sărac. Te simți vinovat că ești sărac, trebuie să ascunzi asta. Apoi, când eram în centru, mai eram și în centru… Când ajungi acolo, cumva simți că e din cauza ta, că nu ești demn de iubit, că poate ai meritat chestia asta. Ai zice că nu e logic ca un copil să se simtă vinovat că a ajuns în centru, dar așa se întâmplă”, mărturisește ea.

Când iese bine

Dacă ar avea-o în față pe versiunea ei mai mică, i-ar spune că totul va fi bine: „I-aș zice că, chiar dacă nu simte asta în acest moment, se va descurca. Că, deși vin peste ea toată singurătatea și toată durerea lipsurilor multiple (de familie, de acces la resurse), va veni un moment în care va primi dragoste. Și i-aș spune că trebuie să stea cu capul sus, că are multe de făcut și poate să le facă.”

Azi e la Veneția. Pe 17 septembrie, piesa ei, „Cel mai bun copil din lume”, va fi jucată la Teatrul Național București. „Acum 17 ani, nu cred că piesa asta ar fi existat la Național. Nu exista spațiu pentru o voce ca a mea nici în teatrul independent, a trebuit să creez spațiu”, spune regizoarea.

Semne bune: Locul în care te poți simți bogat chiar dacă nu ai bani

Există un efect secundar al felului în care ne profilează rețelele sociale, la care merită să ne gândim. Pe internet, ca-n viață, ce cauți aia găsești. De când sunt la vânătoare de povești pentru „Partea Bună”, algoritmii îmi servesc ceva mai mult din lucrurile care mă bucură. Nu că aceștia ar da pe dinafară de generozitate, dar în feedul meu aerul a devenit mai respirabil.

Încep mica mea colecție de știri pozitive „de acasă”, de la HotNews. Georgiana Ilie a trimis în lume o poveste frumoasă, despre un magazin social din București, care le oferă oamenilor nu doar alimente și lucruri pentru casă, ci și demnitate.

La Somaro, produsele sunt donate de producători, importatori și supermarketuri și vândute la prețuri modice. Condiția e ca fiecare să cumpere doar cât are nevoie în acel moment, ceea ce se și întâmplă. „Aici mă simt și eu bogat” este replica memorabilă a unuia dintre beneficiari.

Mamele dau o mare petrecere în cartier

Și tot în Capitală, asociația mamelor din cartierul Icoanei-Ioanid sărbătorește zona printr-un festival dedicat comunității.

Pe 19 și 20 septembrie, aici vor fi organizate tururi ghidate evenimente de gastronomie urbană, petreceri de zi, sesiuni de yoga și sport și ateliere pentru copii și adulți. Festivalul se cheamă LOC și oricine e binevenit, spun organizatorii. Inclusiv prietenii cu patru lăbuțe.

Trasee refăcute în Retezat

Din București, mergem la munte, unde 30 de voluntari au refăcut marcajele de pe un sector de 13 kilometri din Creasta Munților Retezat, între Vârful Custura și Șaua Pilugu Mare. Participanții, aduși împreună de o agenție de turism montan, Terramont, au vopsit sute de marcaje turistice și au montat zece stâlpi de orientare turistică.

Pentru realizarea lucrărilor, fiecare echipă a parcurs aproximativ 20 de kilometri cu 1.350 de metri diferență de nivel, transportând materialele necesare.

Supraviețuire după o cădere de la 3.000 de metri

Nu-mi plac neapărat poveștile încărcate de dramatism, dar există una pe care trebuie să o împărtășesc cu voi, pentru că arată că uneori se întâmplă și miracole. O femeie din Marea Britanie a supraviețuit după un accident în timpul unei sărituri cu parașuta. Aceasta a fost lovită de un coleg în timpul saltului, a rămas inconștientă în aer și a căzut în gol 3.000 de metri. A fost rănită serios, dar a scăpat cu viață după ce a aterizat peste un brad, care a amortizat impactul. Nu știu care era probabilitatea să se întâmple asta, poate că una la un milion. Dar iată că a devenit realitate.

Să urăm succes „Apartamentului 12”!

Pe lista lucrurilor care mi-au făcut săptămâna mai frumoasă se află și povestea unui tânăr scriitor din Republica Moldova, care a deschis la Chișinău singura librărie independentă din oraș, „Apartamentul 12”. „M-am apucat de librărie din ultimele două salarii și cu mulți oameni minunați”, a povestit pentru Libertatea scriitorul Victor Fală. O astfel de inițiativă aduce un plus lumii. Poate că unii nu vor da micii librării nicio șansă de supraviețuire. Însă uneori și lucrurile improbabile pot să devină realitate.🙂

Mesaj de final: Moarte perfecționismului!

Autorul american Mark Manson dedică ultimul său newsletter productivității extreme, pe care o numește „o formă de autovătămare acceptată social” și explică de ce e o nebunie să vrei să renunți dacă ratezi ce ți-ai propus, cum ar fi să te trezești la o anumită oră dimineața.

„Imaginează-ți că aplici aceeași logică în restul vieții tale: Greșești drumul la volan, așa că tragi pe dreapta și nu mai conduci niciodată. Pronunți greșit un cuvânt, așa că nu mai vorbești niciodată. Ratezi o ședință la sală și decizi să nu te mai întorci niciodată. Îți biciuiești creierul drept pedeapsă în loc să accepți că așa este pur și simplu viața. Iar lovitura de grație? Uneori, corpul tău are nevoie de odihnă. Poate că aveai nevoie de acele minute în plus de somn. La dracu’, poate chiar vei fi mai productiv datorită lor. Nu tu decizi cât de obosit ești”.

Pe vineri,

Raluca