INTERVIU Povestea artistului care a creat „ochiometric” o instalație uriașă la Ploiești

În nouă zile, artistul american Spenser Little a construit într-o hală a fabricii UZUC din Ploiești o instalație cu o figură feminină de trei metri înălțime și muncitori din sârmă, folosind piese vechi din uzină. A lucrat fără schiță și fără un plan stabilit înainte de sosire. „Am venit aici fără să am habar ce urma să fac”, povestește el, într-un interviu pentru HotNews.

• Americanul Spenser Little „desenează” cu sârmă, o îndoaie și o modelează manual, folosind un clește cu vârf lung și subțire, până când obține contururi de chipuri, siluete, obiecte sau litere. La multe dintre lucrări, imaginea este construită dintr-un singur fir continuu. A fost prezent la expoziții internaționale din mai multe țări și este cunoscut în circuitul internațional de artă urbană.
• Sculptura din sârmă dintr-o hală a fabricii ploieștene UZUC are trei metri înălțime și întreaga instalație se întinde pe o suprafață comparabilă cu cea a unui apartament cu patru camere. Spenser Little a descris figura centrală ca pe un fel de „Zeiță-Mamă” și s-a referit la ea ca fiind „Mama Natură”. În panoul explicativ de lângă instalație este descrisă ca fiind „Maica Domnului”.
• Festivalul de artă urbană Artown Now este la a cincea ediție și se ține în incinta fabricii UZUC (Uzina de Utilaj Chimic) din Ploiești, la 10 minute de mers pe jos de gara Ploiești Sud. Sculptura este expusă până pe 4 octombrie.

Figura feminină are o coroană ornamentală mare, iar pieptul și îmbrăcămintea sunt făcute din bucăți de tablă ruginită, discuri, plăci și alte resturi metalice. În fața ei, muncitorii sunt reprezentați prin siluete din tije subțiri de metal și lângă ei sunt așezate cărți tehnice, căști albastre, mănuși de protecție și veste ponosite folosite în trecut în uzină.

Spenser Little a povestit cum a ajuns să fie invitat să bea noaptea palincă într-o casă din Ploiești, dar și cum a reușit, cu sârma pe care o avea la el pentru sculpturi, să repare mașina care se stricase în deșertul Valea Morții din California.

„Vizitatorii pot învârti o manivelă, cam ca la un automobil Ford Model T vechi”

– HotNews.ro: Ce reprezintă această instalație de artă, ar putea fi România?
-Spenser Little: Este un fel de Zeiță Mamă. Nu vreau să îi dau însă o identitate atât de precisă. M-am gândit intuitiv la o reprezentare a acelei forțe care generează și controlează viața, un fel de „Mother Nature (Mama Natură).

– Care este ideea cu cei doi bărbați din sârmă de lângă personajul feminin?
– Cei doi bărbați mai în vârstă de lângă ea pot reprezenta politicieni sau oameni de afaceri, niște indivizi care încearcă să o transforme în ceva comercial și să profite de pe urma ei. Ar putea fi unii care încearcă să-i transmită punctul lor de vedere, îi șoptesc la ureche. Dar, indiferent de ce îi spun aceștia, ea continuă să se miște și continuă să controleze totul.

Apoi, muncitorii pe care i-am creat au în mâini manualele tehnice și acestea îi învață cum să transforme elementele naturii în produse, după măsurători precise. Zeița generează totul pentru omenire: mișcarea, munca, producția, valoarea, iar acei doi bărbați cred că o influențează…Muncitorii își mișcă mâinile, aproape ca într-un amestec de entuziasm și rugăciune. Este și un fel de omagiu adus Zeiței.

– Sunt și componente care se mișcă?
– Da. Vizitatorii pot învârti o manivelă, cam ca la un automobil Ford Model T vechi. Ea pune în mișcare mecanismul din spate, este un sistem foarte simplu și am folosit șuruburi vechi și piese pe care le-am găsit pe podeaua fabricii.

Am vrut ca muncitorii să fie precum niște spirite. Toată energia care a existat aici, toată munca, tot timpul petrecut aici…toate nemulțumirile oamenilor care n-au primit întotdeauna ceea ce și-ar fi dorit în schimbul muncii lor. Dar ei erau și recunoscători fiindcă slujba aceasta le permitea să pună mâncare pe masă pentru ei și familiile lor.

– Aveați un plan clar să faceți instalația aceasta când ați venit la Ploiești?
– Nu. Am venit aici fără să am habar ce urma să fac. Totul a fost design intuitiv. Organizatorii de la Artown Now mi-au cerut o propunere, iar eu le-am arătat exemple din lucrările mele. Le-am spus că dacă vin aici, văd materialele, intru fără un plan și lucrez cu ceea ce găsesc. Și le-am garantat două lucruri: voi munci al naibii de mult și voi crea ceva care se potrivește cel mai bine spațiului de aici.

„Nu gândi. Lucrează”

–  Nu a existat nici măcar o schiță pe hârtie?
– Nimic. Totul este făcut prin coordonarea ochi-mână.

– Și nu este nevoie să măsurați la centimetru, la milimetru?
– Nu. Folosesc ceea ce eu numesc „eye-crometer”, măsurarea cu ochiul.

– Noi îi spunem în română „ochiometru”.
– Ochiometru? Exact asta spun și eu! E foarte tare! Totul este analogic și lucrez pe loc, intuitiv. Mantra mea de lucru este „Don’t think. Work.”  („Nu gândi. Lucrează)  Adică încerc să mă gândesc cât mai puțin, ascult muzică, nu vreau să analizez excesiv și să mă gândesc mult prea mult. 

– Bănuiesc că hala industrială de aici este un loc ideal pentru o astfel de sculptură metalică mare, nu?
– Spațiul a dictat complet ceea ce trebuia să se întâmple. Materialele din hală au dictat lucrarea. Și este, de departe, proiectul meu preferat pe 2026. Cu greu ar putea găsi un atelier mai bun orice om care lucrează cu metalul. Mi-au pus la dispoziție un aparat de sudură foarte bun, iar instalația electrică asigură curentul stabil de care ai nevoie pentru suduri rezistente și o sculptură sigură. A fost un mare avantaj să lucrez într-un spațiu industrial conceput pentru utilaje uriașe

Nouă zile de muncă, prietenia cu sudorii și o palincă în miez de noapte

– Cum a fost în România și ce ați mai făcut în afară de această sculptură uriașă?

– După trei săptămâni aici, mă simt precum unul dintre muncitori, fiindcă am muncit tot timpul. M-am împrietenit cu un grup de sudori din fabrică și unul dintre manageri a venit să vadă sculptura și apoi a adus un șef mai mare. Acel om, când a văzut sculptura a devenit foarte interesat, pentru că a recunoscut materialele și a văzut că felul în care le lucrasem arăta pricepere tehnică. Fac sculptură de vreo 40 de ani.

Apoi, acel șef a adus aici un grup de sudori care lucrau în hala de alături și au venit în pauza de masă și am povestit vreo 20 de minute despre prelucrarea metalului. A fost fantastic. Acești muncitori de la UZUC îmi amintesc de mine, când eram mai tânăr, fiindcă înainte să pot trăi din artă am lucrat în construcții și în alte locuri unde făceam muncă fizică. Sculptura mea înseamnă sudură și tehnici care au și aplicații industriale, între noi apare imediat un fel de camaraderie. Suntem muncitori și înțelegem cum se transformă materialele, iar ei văd că eu stăpânesc tehnicile și își dau seama că am muncit multe ore.

Nouă zile am lucrat la sculptură, dar am făcut și alte lucruri, alte sculpturi mai mici. Fac și `street art~. Las sculpturi din sârmă în spațiul public. Am lăsat cam 40 de lucrări în trei săptămâni prin Ploiești, le pun și pe stâlpi să nu fie ușor de luat. Am mai făcut vreo 30 de perechi de cercei și am oferit vreo zece cadouri. Toată ziua fac artă.

Îmi place să fac lucruri mai mici, iar cele mai mari lucrări le fac mai ales la festivaluri de artă, pentru că oamenilor le plac lucrurile de mari dimensiuni. Eu concurez cu picturile murale, așa că trebuie să atrag atenția și să creez un impact vizual. Lucrările acestea mai mici sunt distractive, dar, dacă vreau să am un impact vizual real, trebuie să fac și lucrări mai mari.

– Aș vrea să-mi mai povestiți o întâmplare din România.
– Mi-a plăcut și că am vorbit cu oameni care știau bine și istoria Americii și geopolitică. Din ce am văzut, educația în Europa este concentrată mai mult decât în SUA pe istorie și geografie.

Străzile mi s-au părut foarte sigure, am mers pe jos cam doi kilometri spre casă în fiecare seară, chiar și la ora 1 noaptea. Într-o sâmbătă lucrasem aici până târziu în noapte, după ce sudasem la sculptură. Am trecut pe lângă casa unor oameni care nu vorbeau deloc engleză. Eu folosesc uneori lanterne puternice ca să proiectez pentru câteva clipe umbrele sculpturilor mele pe clădiri, iar acei oameni m-au văzut și m-au invitat în casă la o palincă. Am intrat la ei, am mâncat niște cârnăciori cu ei, cu bunica, cu nepoții. Le-am făcut tuturor sculpturi din sârmă, iar ei ascultau muzică populară românească. A fost una dintre serile mele preferate de aici. A fost atât de frumos!. Acea seară m-a făcut să iubesc România.

„Am câștigat loteria părinților pentru a putea face ceea ce fac astăzi”

– Ați avut o viață neobișnuită..Am citit că ați renunțat la școală la 15 ani și nu aveți vreo pregătire artistică teoretică…
– Da. Am fost crescut de doi profesori. Mama era profesoară de engleză și mă punea să citesc literatură clasică, mai ales autori irlandezi. Tata era inginer, fierar și un fel de inventator. Am câștigat „loteria părinților” pentru a putea face ceea ce fac astăzi. Am abandonat școala după ce tata a murit din cauza unui infarct.

Sunt complet autodidact, un artist multidisciplinar. Pictez, desenez, lucrez cu sticlă, sudez, lucrez cu sârmă. Îmi plac toate formele de creație. Dar sculptura este lucrul la care mă pricep cel mai bine.

– Cum ați început să faceți sculpturi din sârmă?
– Pe la 15–16 ani făceam marionete din lemn, le coseam haine, făceam mobilier în miniatură și alte mici decoruri. Într-o zi am avut nevoie foarte rapid de un scaun pentru una dintre păpuși și am făcut unul tridimensional, din sârmă. Mi-a luat numai zece minute, în timp ce la restul lucrurilor lucram câte o săptămână. Acela a fost momentul când mi-am spus că ar trebui pur și simplu să îndoi sârmă.

Nu aveam însă nicio pregătire artistică și nici nu văzusem alți artiști făcând asta. Am început pur și simplu să o fac obsesiv, dar la început nu eram prea bun, oamenii râdeau de mine, mi-a luat ceva timp să învăț. 

Am lucrat mulți ani în paza barurilor, ocupându-mă atât de ordine, cât și de accesul la intrare. Pe atunci aveam o iubită și făceam întruna sculpturi din sârmă. Chiar și la serviciu, la intrarea în bar, eu stăteam și îndoiam sârmă, în timp ce oamenii se îmbătau sau își vedeau de ale lor. Ajunsesem să adun o mulțime de lucrări, pentru că îmi plăcea enorm să le fac. Eram precum o bunică ce stă și tricotează și asta îmi liniștea mintea și mă bucuram mult când aveam mâinile în mișcare. În ritmul acela am ajuns să adun în casă tot mai multe sculpturi din sârmă, erau deja grămezi, iar prietena mea de atunci mi-a spus că sunt prea multe și că trebuie să scap de ele. Așa am ajuns să pun sculpturile pe indicatoare stradale din San Diego, prin 1995 sau 1996.

Nici măcar nu auzisem atunci expresia „street art”, cunoșteam doar conceptul de graffiti. Nu știam ce fac, fiindcă încercam doar să scap de acele sculpturi.

Sârma bună la reparat mașina în Valea Morții

– Apropo de sârmă, noi românii, mai în glumă mai în serios, spunem că putem repara cam orice cu o sârmă…
– Eram într-o vară în Death Valley, în California, un deșert înfricoșător, unul dintre cele mai fierbinți locuri de pe Pământ. Conduceam o rablă veche și prăpădită. Motorul s-a supraîncălzit fiindcă a plesnit un furtun de apă. Când furtunurile acelea de radiator plesnesc, de obicei se rup în spirală, pentru că au sârmă în interiorul materialului din care sunt făcute. Așa că, după ce s-a răcit motorul, am luat sârma pe care o folosesc în mod obișnuit pentru sculpturile mele, am pus furtunul la loc și l-am înfășurat foarte strâns cu sârmă. Apoi am pus din nou apă în radiator și am reușit să mai merg încă vreo 160 de kilometri. Cred că erau 45-46 de grade afară.

– Toate lucrările pe care le-ați făcut sunt dintr-o bucată de sârmă continuă?

– Fiecare sculptură pe care o fac, dacă nu are componente mobile, este realizată dintr-o singură bucată continuă de sârmă. Am făcut și lucrări de patru metri pe trei metri, dintr-un singur fir de sârmă extrem de lung.Totul dintr-o singură bucată, un fir uriaș. Și folosesc doar unealta asta, un clește simplu pe care l-am modificat cu un polizor unghiular și i-am șlefuit vârful ca să fie ascuțit și cu el îmi fac sculpturile din sârmă.