Am crezut că așa sunt tații: muncesc, aduc bani în casă și nu întreabă ce ai pe suflet. Fiica mea m-a făcut să văd altfel lucrurile
Am 51 de ani și încă nu știu cum să vorbesc cu tata. Nu suntem certați, doar că nu prea avem ce să ne spunem. Fiica mea are aceeași problemă cu tatăl ei. Când încerca să-i povestească că se simțea exclusă la liceu și că suferea din cauza asta, el nu o întreba ce se întâmplase sau ce o făcea să simtă asta. Îi povestea, în schimb, cât de frumoși fuseseră pentru el anii de liceu. Ascultând-o, mi-am dat seama că eu nici măcar nu încercasem vreodată să-i povestesc tatălui meu asemenea lucruri.
Tata a fost un părinte responsabil. A muncit, ne-a crescut, ne-a ajutat și ne-a oferit tot ce a putut. A crescut la țară, într-o familie cu mulți copii, a făcut puțină școală și a plecat devreme de acasă. În familia lui nu se vorbea despre sentimente și nici el nu a învățat să o facă. Pentru el, să fii un tată bun însemna să muncești și să ai grijă ca familiei să nu-i lipsească nimic.
Fiica mea are o relație asemănătoare cu tatăl ei, deși cei doi bărbați sunt foarte diferiți. Spre deosebire de tatăl meu, tatăl ei este un om educat, obișnuit să poarte conversații și să fie atent la cei din jur. O ajută financiar cu tot ce are nevoie și mult peste.
Cu toate acestea, nici ea nu poate vorbi cu adevărat cu tatăl ei. Îi lipsește, spune ea, interesul lui pentru ceea ce simte și pentru problemele ei. Când încearcă să-i povestească ceva important pentru ea, tatăl ei mută discuția la propriile experiențe. Până la urmă, ajunge să vorbească despre el, iar ea nu mai apucă să-și spună povestea.