„În 20 de minute, mi-am pierdut soția și cel mai bun prieten”

„Nu puteam să fac mai puțin”

– „Hearts Legs Minds” pare în primul rând o carte foarte sinceră. Cum ați decis ce scoateți și ce păstrați? Și ce a rămas pe dinafară în mod deliberat?
– Când lucram la Esquire, le ceream oamenilor să-și împărtășească viața cu mine, apoi plecam și scriam despre asta. Le ceream era să fie sinceri, să fie deschiși, să fie vulnerabili. Așa că, atunci când a venit momentul să-mi scriu propria poveste, m-am gândit că ar fi ipocrit să fac mai puțin de atât.

Editorul meu, Andy, cel care m-a angajat la Esquire, mi-a explicat regulile jocului încă dinainte să mă apuc de scris. Mi-a zis cam așa: dacă scrii o asemenea carte, cititorii vor simți dacă nu ești sincer, mai ales în privința emoțiilor. Dacă aș fi făcut pe durul, dacă aș fi mimat curajul, oamenii și-ar fi dat seama: „Tipul ăsta se preface că e ceva ce nu este”. Iar eu sunt un om care simte foarte intens. Uneori, în timp ce scriam cartea, mă temeam că va fi prea greu de citit, că va fi inconfortabil de citit sau că i-ar putea răscoli pe unii oameni. Dar mă tot gândeam la ce spusese Andy: mergi până la capăt. De zeci de ani le cer oamenilor să meargă cu mine până la capăt. Nu puteam să fac mai puțin.

„Eram turbat de furie”

– În cartea pe care ați publicat-o recent există un moment foarte intens, în care descrieți cum soția dvs., împreună cu cei doi copii, lua parte la o petrecere în casa bărbatului cu care vă înșelase. Erați foarte furios. Care credeți că erau riscurile în acel moment?
– „Furios” nu descrie ce simțeam. Eram turbat de furie și, categoric, aveam o problemă cu furia. Cred că oamenii care mă văd în România ar fi surprinși să afle că am asta în mine. Nu se întâmpla foarte des, dar când se întâmpla, era destul de grav. Mă supăra în special faptul că viața lui nu se schimba: că el putea să facă așa ceva, iar viața mea explodează și a lui e în regulă. Nu-i voiam pe copiii mei în casa aceea. Copiii mei sunt totul pentru mine și îi pierdeam. Și simțeam că, în momentul acela, nu greșisem cu nimic.

Și când m-am dus la casa lor, la casa lui Brad și a soției lui, eram în stare de orice. E un loc foarte periculos în care să te afli, când nu mai ai controlul asupra propriilor acțiuni și emoții. Eram aproape orb de furie. Auzeam ciudat. Inima îmi bătea cu 200 de bătăi pe minut. Unul dintre lucrurile pentru care sunt ușurat, privind în urmă, e că a ieșit soția lui Brad. Dacă ar fi ieșit el, mi-aș fi pierdut mințile. Dar a ieșit soția lui, iar ei nu aveam de gând să-i fac nimic. Ea nu greșise cu nimic, trecea prin asta în felul ei.

A fost o noapte foarte grea, o noapte foarte neplăcută pentru toată familia mea. Dar putea fi mult mai rău. Sper ca oamenii care ar putea fi într-o situație asemănătoare să citească această carte și să-și spună: „Pot ieși din asta altfel”. Cartea prezintă o alternativă. Există o altă cale. Și sper ca oamenii aflați într-o situație asemănătoare s-o găsească.

„Străinii au uneori 15 minute în viața ta și schimbă totul”

– O persoană importantă în acea seară a fost polițistul Steve, la care ați ajuns pentru a cere ca copiii să fie scoși din casa în care era petrecerea. Ce rol a avut Steve în a pune lucrurile pe calea cea bună?
– Unul dintre lucrurile pe care le arăt în carte e că străinii au uneori 15 minute în viața ta și schimbă totul. Probabil am petrecut o oră cu Steve. A schimbat totul. Steve m-a ajutat enorm, fără niciun motiv. Nu mă cunoștea. A văzut doar un om care avea necazuri și a reușit să mă liniștească. Și îi sunt nespus de recunoscător. La fel și lui Gary (n.r. psihoterapeutul la care a ajuns). La fel și doctorului Carr, pe care l-am întâlnit când am ajuns la urgențe (n.r. într-o noapte din timpul divorțului în care se simțea lipsit de orice speranță). Sunt oameni care au intervenit în viața mea exact când aveam nevoie de ei. Și, într-un fel, cartea e și o cale de a le spune: „Mulțumesc!”.

„E important să îți amintești că nu suntem cu toții mereu plini de grație”

– Ce au născut în dumneavoastră aceste gesturi de bunătate?
– Cred că m-au făcut mai atent la ce pot face eu pentru oameni. Putem face asta cu toții, fiind pur și simplu buni într-un anumit moment. Nu știi prin ce trec oamenii. Poate dai peste cineva pe stradă și aveți un moment neplăcut, în trafic sau oriunde, iar omul acela vine de la spital fiindcă are copilul bolnav. Poate tocmai i-a murit mama. E important să îți amintești că nu suntem cu toții mereu plini de grație și că pot exista momente în care nu suntem noi înșine. Altădată, eu aș fi fost genul de om care se înfuria într-o asemenea situație. Acum încerc să fiu genul de om care își spune: „Poate ai o zi foarte proastă. Poate găsim altă ieșire din asta”.

– În carte, descrieți că soția v-a înșelat cu vecinul dvs., iar prietenul dvs. cel mai bun era de partea ei. Teoretic, multă lume ar spune că ați fi îndreptățit să vă simțiți victimă, să aveți resentimente.
– Când te simți victimă, ai cumva senzația că ești pedepsit și te simți aproape neajutorat. În cazul meu, cred că era de înțeles în momentul acela, dar adevărul e că nu eram o victimă adevărată. Am jucat un rol în tot ce s-a întâmplat. Și cred că, dacă decizi că ești victimă, nu vei învăța nimic din asta: „Am fost victima. N-aveam ce face. Eram nevinovat”. Ei bine, dacă asta e perspectiva ta, nu se schimbă nimic în viața ta.

Prin terapie și prin multă reflecție asupra mea, mi-am spus: „Am făcut niște greșeli. Trebuie să fiu un om mai bun. Trebuie să fiu mai blând, mai bun cu ceilalți, mai atent”.

„Controlează ce poți controla”

– Arătați că responsabilitatea joacă un rol important.
– Da, iar asta pot s-o controlez. Pot să-mi asum responsabilitatea. Asta depinde de mine. Și apoi pot face ceva. Unul dintre motivele pentru care lui Gary i-a plăcut abordarea „Legs Hearts Minds” e că toate trei sunt în puterea ta. Pot să muncesc mai mult, pot să cred mai mult, pot să gândesc altfel. Toate depind de mine. Nimic din toate astea nu se bazează pe alți oameni care să te salveze sau să te repare. Acesta e încă un sfat pe care l-aș da cuiva aflat într-o asemenea situație: controlează ce poți controla.

– Ați vorbit despre oamenii care v-au ajutat. Dar nu întotdeauna ești dispus să primești ajutorul de care ai nevoie. Cum au stat lucrurile în cazul dvs.?
– Eram atât de disperat încât oricine putea să-mi spună orice și l-aș fi crezut. Cred că, dacă mi s-ar fi întâmplat ceva mai puțin grav, mi-aș fi spus: „Pot să mă descurc singur. N-am nevoie de ajutor. Mă descurc. Sunt dur”. Nu eram dur. Eram distrus. Și cred că era aproape ca și cum aveam niște fisuri, deschise spre lume, iar asta le-a permis oamenilor să intre. Eram prea distrus ca să mai am vreun zid. Așa că, dacă cineva îmi oferea orice semăna a ajutor, îl luam. N-a fost o decizie conștientă: dacă ești fără adăpost și cineva îți dă 20 de dolari, îi iei și îi ești foarte recunoscător. Eram într-un loc atât de rău încât, dacă cineva îmi oferea ceva ce semăna a bunătate, luam.

„Îmi era frică de consecințe. Nu mi-era frică de niciuna dintre soluții”

– V-a fost teamă uneori să fiți vulnerabil?
– Nu cred că mi-a fost vreodată teamă de asta. Îmi era frică de un deznodământ rău pentru copiii mei. Unul dintre lucrurile pe care le făceam când chiar nu aveam nicio certitudine era că, dacă aveam de luat o decizie, mă întrebam: „Ce e cel mai bine pentru Charley și Sammy, fiii mei? Asta fac”. Ei erau farul meu.

– Ce rol a avut România în procesul de recuperare?
– Mă bucur atât de mult că a apărut cartea în română. Timpul petrecut în România a fost o parte atât de importantă a vieții mele și aproape întâmplătoare. În primul an în care am venit la conferința „The Power of Storytelling”, mi-am spus: „Merg doar la o conferință”. Apoi am cunoscut niște oameni minunați, m-am simțit foarte bine. Am fost invitat din nou în anul următor, și în anul următor. În fiecare an veneam, mă încărcam cu energie și simțeam căldură.

Apoi, în 2016, când totul s-a prăbușit, m-am întors. M-am făcut de râs pe scenă, dar am ajuns să am o iubită româncă, pe care am cunoscut-o la conferință. Nu ne potriveam perfect, dar a fost atât de importantă pentru revenirea mea. Unul dintre lucrurile pe care ți le spui când divorțezi la vreo 42 de ani e: „O să rămân singur. Cine o să vrea un tată cu doi copii?”. Ca să nu mai vorbesc de o româncă amuzantă, plină de viață. Nu mă gândeam că mi se poate întâmpla așa ceva. Așa că ea a avut un rol uriaș în revenirea mea, chiar dacă relația n-a mers.

Am spus că această carte e un mic mulțumesc pentru oameni ca Steve polițistul sau Gary terapeutul. Această ediție, cea românească, e mulțumirea mea pentru România. De fiecare dată când vin aici, mă simt mai bine. A fost o parte uriașă a vieții mele. România e locul în care vin ca să simt speranță și iubire.

„Viața nu va fi mereu Premier League”

– Care e versiunea dumneavoastră de happy-end?
– Unul dintre lucrurile grele la o carte de memorii e că alegi un final, iar apoi viața ta continuă. Și cred că mereu îți dorești să mai poți adăuga ceva. Voiam ca această carte să aibă un final plin de speranță și cred că are. Prietena mea, Jenny, și cu mine ne-am cumpărat o casă. Ne-am logodit recent în Norvegia. Ne adorăm. Cei doi copii ai mei și cei doi copii ai ei sunt foarte fericiți și sănătoși. Se iubesc toți între ei. Avem un câine minunat. Locuim împreună într-o casă frumoasă. Jenny și cu mine ne tot spunem unul altuia că trebuie să recunoaștem momentele în care lucrurile merg foarte bine. Trebuie să te oprești o secundă și să spui: „Omule, lucrurile merg foarte bine acum. Hai să fim recunoscători, să înțelegem asta și să încercăm să păstrăm lucrurile așa, ca pe o grădină. Hai să avem mereu grijă unul de celălalt”. Așa că versiunea mea de happy-end e locul în care am ajuns acum, dar nu e finalul. Viața continuă și sunt sigur că vor mai fi și momente grele.

– Tot spre finalul cărții e o altă replică: „Încercăm din nou”, care face referire la mama dumneavoastră și echipa de fotbal Burnley, care se luptă mereu să ajungă în Premier League, apoi retrogradează în a doua divizie. Mi se pare o metaforă foarte bună pentru viață.
– E o recunoaștere a faptului că viața nu va fi mereu Premier League. Uneori o să cobori, iar apoi te reconstruiești. Uneori, când eram mai tânăr, credeam că ajungi într-un anumit punct și gata, asta e viața. Ai reușit. Ești în vârful muntelui și nimic nu te mai poate da jos. Dar viața nu funcționează așa. Acum înțeleg asta mai bine.

Semne bune: Expoziție Brâncuși la New York

The Museum of Modern Art (MoMA) din New York găzduiește, în perioada 25 octombrie 2026 – 27 februarie 2027, expoziția retrospectivă Brancusi: The Artist and His Studio, căreia The New York Times îi dedică un amplu articol, „Dacă crezi că cunoști sculpturile lui Brâncuși, intră în atelierul lui”. „Închiderea Centrului Pompidou pentru renovare a oferit MoMA o ocazie rară de a aduce atelierul lui Brâncuși la New York”, scrie autoarea articolului, Deborah Solomon, care face și o mărturisire. Tatăl ei s-a născut în România și a vrut la rândul lui să devină sculptor.

Muzeul Viu al Bucureștiului

De luna aceasta, Bucureștiul are un muzeu viu, fără vitrine și fără bilet. Proiectul Fundației Comunitare București propune o perspectivă diferită asupra Capitalei și transformă orașul însuși într-un spațiu expozițional în aer liber. Colecția permanentă cuprinde 68 de „exponate vii”, locuri răspândite în toate zonele orașului, care pot fi identificate pe această hartă și vizitate gratuit. În octombrie și noiembrie se vor organiza săptămânal evenimente în aceste locuri. Unul din acestea are loc pe 24 octombrie, între orele 11:00 și 18:00, pe Calea Șerban Vodă nr. 217 E. Printre activitățile la dispoziție participanților se numără Escape Garden și mai multe ateliere de toamnă. Înscrierile se pot face aici.

Îmbrăcat cu demnitate

Să-ți cumperi o haină e pentru mulți dintre noi un gest banal, iar să te îmbraci e o activitate de câteva minute pe pilot automat. Însă pentru multe dintre persoanele cu dizabilități, aceste lucruri nu sunt atât de simple, iar designul unei haine nu are doar o funcție estetică. El face diferența dintre un gest pe care îl pot face singuri și unul pentru care au nevoie de ajutor. Nu mi-am dat seama de toate astea până când nu am văzut inițiativa de modă incluzivă a celor de la Ateliere Fără Frontiere. Proiectul „Îmbrăcat cu demnitate” a pornit de la o întrebare: cum ar arăta hainele dacă ar fi gândite pornind de la nevoile reale ale oamenilor care le poartă? Au cerut părerea celor direct afectați în cadrul unei cercetări și au transpus ideile într-o colecție-pilot de haine și accesorii de marochinărie realizate din materiale reutilizate, îmbinând accesibilitatea, stilul personal și economia circulară. Colecția, creată de designerul Antoaneta Tică și croitoresele de la Ateliere Fără Frontiere, a fost prezentată pe podium săptămâna aceasta la Centrul Național al Dansului București. Priviți această imagine: este din lumea în care îmi doresc să trăiesc.

Rămâneți cu binele! O lume invizibilă

Vă mai amintiți filmul „Dragă, am micșorat copiii”? La el m-am gândit când am văzut imaginile premiate la concursul de fotomicrografie Nikon Small World, care se concentrează pe fotografii realizate prin microscop. Mi s-a părut fascinant să am acces la aceste fragmente din textura invizibilă a realității, care altfel mi-ar fi rămas și acum străine. Mai jos, imaginea care s-a clasat pe locul 1, care prezintă stropii de cerneală dintr-o imprimantă.

Primii doi ani de viață

Și încă ceva! Sâmbăta viitoare, are loc un eveniment care mi-ar fi prins foarte bine pe vremea când eram la început de drum ca mamă. Nu mai știu cine spunea că nu afli cu adevărat ce e frica până nu ajungi părinte, când ființa pe care o iubești cel mai mult depinde în totalitate de tine. Am simțit-o din plin și m-ar fi ajutat atunci să știu mai mult. Pe 31 octombrie, la ARCUB București, Totul Despre Mame aduce împreună specialiști în pediatrie, neonatologie și psihologie care le oferă părinților informații validate științific și soluții practice, ușor de aplicat în viața de zi cu zi. Conferința este construită în jurul primilor doi ani cu copilul, când părinții învață, pas cu pas, să aibă grijă de un copil și de ei înșiși. Aici puteți afla toate detaliile despre programul evenimentului și despre cum vă puteți rezerva un loc la el. 

Pe vineri,

Raluca