„În momentul în care nu mai dăm atenție copilului, o va căuta în altă parte. Dacă nu îi vine validarea din familie, sunt șanse mari să o găsească într-un mediu total nepotrivit”, spune actorul Adrian Văncică, cunoscut publicul larg pentru personajul Celentano, într-o discuție cu HotNews.
- În cel mai recent film al său, „Nu e locul tău aici”, Adrian Văncică joacă rolul unui tată al cărui fiu este atras de o organizație de extremă-dreapta.
- A fost un rol pentru care „a trecut un iad”, a spus regizorul Florin Șerban. Pelicula a câștigat Leopardul de Aur și a devenit primul lungmetraj românesc care obține marele trofeu al competiției internaționale.
- În interviul HotNews, Adrian Văncică, tatăl a două fete, vorbește despre provocările pe care le întâmpină părinții astăzi. „Mă sperie că parcă prea ușor se ajunge la anxietate și depresie”.
Adrian Văncică este unul dintre actorii pe care publicul român îi asociază cel mai des cu comedia, datorită rolului Celentano, bețivul filosof din popularul serial „Las Fierbinți”, în care joacă din 2012.
Dar Văncică are roluri excelente și în drame – în „Nu e locul tău aici” devine personaj într-o poveste care tratează una dintre cele mai neliniștitoare teme ale prezentului: cât de ușor își pot pierde părinții copiii într-o lume în care rețelele sociale și algoritmii le oferă acestora răspunsuri, validare și comunități la doar câteva atingeri de ecran distanță.
În „Nu e locul tău aici”, filmul regizat de Florin Șerban, care a câștigat patru premii la Festivalul de Film de la Locarno, inclusiv Leopardul de Aur, Văncică îl interpretează pe Marius Călimănescu, tatăl unui adolescent atras de o organizație de extremă dreapta.
Actorul este el însuși tatăl a două fete ajunse la vârsta adolescenței, iar discuția despre personajul din film, Marius Călimănescu, a migrat spre omul care îl interpretează.
„Cinemaul românesc e de multă vreme unde trebuie”
HotNews: – „Nu e locul tău aici” a câștigat patru premii la Locarno, inclusiv Leopardul de Aur. Ce a însemnat pentru dumneavoastră momentul în care ați aflat că pelicula a câștigat marele premiu? A fost mai degrabă o bucurie personală sau sentimentul că, în sfârșit, un anumit tip de cinema românesc ajunge acolo unde trebuie?
Adrian Văncică: – A însemnat o explozie, asta a însemnat. Bucurie, lacrimi, sărituri, îmbrățișări… De când am văzut la Locarno filmul, căci atunci l-am văzut și eu prima dată în această variantă, până în momentul în care s-au anunțat câștigătorii, am fost ca într-un cazan cu aburi: presiune maximă. Și când am aflat că am luat Pardo d’Oro, a fost ca o eliberare. Pentru că, de ce să vă mint, m-am uitat la cum au reacționat spectatorii din Elveția, spectatori, cei mai mulți dintre ei, profesioniști de festival, și, după reacția lor, am avut mari așteptări. Care s-au împlinit.
Cinemaul românesc e de multă vreme unde trebuie. Și locul lui e exact acolo unde e acum. Uitați-vă la premiile din ultimii ani: suntem în top!
– Ați spus, după premieră, că, uneori, nu mai sunt necesare argumente sau vorbe și că în acest proiect s-au întâlnit „niște energii greu de explicat”. Ce a avut atât de special întâlnirea dintre dumneavoastră, Florin Șerban și această poveste?
– Încrederea a fost, de fapt, secretul. Când primești încredere, o vezi? Nu. O auzi? Nu. Pur și simplu o simți. Și, într-un mediu creativ, când simți că regizorul îți dă această încredere, cum a făcut Florin Șerban cu mine, e ceva ce greu poți exprima în cuvinte. La așa ceva eu vin înapoi cu același tip de energie, dar înzecit. Despre tipul ăsta de colaborare și de „energii” vorbeam că a fost la filmare.
– Florin Șerban a spus despre dumneavoastră că „ați trecut prin iad” pentru acest rol. Ce a însemnat, concret, acest „iad”?
– Acum, după atâta timp și cu așa rezultat… cine mai stă să își aducă aminte?
„Mă sperie că parcă prea ușor se ajunge la anxietate și depresie”
– Filmul vorbește despre un adolescent atras de o organizație de extremă dreapta. Dumneavoastră aveți două fiice care au ajuns la vârsta adolescenței. Cât de diferit priviți un astfel de subiect când îl întâlniți nu doar ca actor, ci și ca părinte, căci online-ul și societatea românească sunt pline de extremism?
– Am mai jucat tați și fiecare personaj a fost interesant și diferit. Aici m-a atras foarte mult la scenariu intensitatea relației tată-fiu, dar și actualitatea acestei relații.
Noi, ca părinți, ar trebui să învățăm să ne ascultăm copiii, lucru pe care Marius, personajul meu din film, nu îl face. În momentul în care nu mai dăm atenție copilului, o va căuta în altă parte.
Dacă nu îi vine validarea din familie, sunt șanse mari să o găsească într-un mediu total nepotrivit. Hai să învățăm să ne ascultăm copiii mai bine. Și să depistăm din timp semnalele de acest tip de care spuneți. M-aș bucura dacă măcar o parte dintre spectatori vor pleca din sală cu acest gând și își vor îmbrățișa copiii. Sau adolescenții, părinții, de ce nu?
„Adulții nu înțeleg stresul în care trăiesc cei tineri”
– Ați spus într-un interviu anterior că adolescența, în esență, este aceeași, perioada în care nu știi cine ești și te cauți , dar că lumea în care cresc copiii s-a schimbat radical prin ecrane și internet. Ce vă sperie cel mai mult, ca părinte, la lumea în care cresc astăzi copiii?
– Mă sperie că parcă prea ușor se ajunge la anxietate și depresie. Și de aici e ușor să faci un gest nepotrivit și tragic. Asta mă sperie. Și o mare vină o au ecranele care te țin prizonier în fața lor și îți prezintă ca adevărată o lume dată cu sclipici. Mi-e teamă că tinerii vor mai degrabă amintirile altora văzute pe net decât amintirile lor reale.
– Și invers: ce credeți că nu înțeleg adulții despre generația tânără și despre felul în care aceasta își construiește identitatea online?
– Adulții nu înțeleg stresul în care trăiesc cei tineri. Pentru că sunt bombardați și manipulați de softuri făcute special să îi domine și să-i manipuleze intelectual și emoțional. Au șanse foarte mici în această luptă cu platformele algoritmice pe care părinții nu le înțeleg. Și părinții îi fac vinovați pe cei mici, fără ca măcar să fie 100% vina lor, ei fiind, de fapt, victime.
„Părinții au pierdut un tip de autoritate și e foarte bine”
– Credeți că părinții de astăzi au pierdut o parte din autoritate sau că trebuie, pur și simplu, să inventeze o altă formă de autoritate? Sau poate nu de autoritate este vorba, ci de apropiere?
– Părinții au pierdut un tip de autoritate și e foarte bine, mă refer aici la ușurința cu care făceau din bătaie un mijloc de corecție sau chiar educație. Nu e bună sub nicio formă. Și nici nu mai e 100% valabilă orice prostie pe care părinții o spun, pentru că imediat sunt verificați de cei mici pe telefon. Nu mai poți să spui „asta e verde” și să fie, de fapt, roz. Și nici argumentele de tipul „așa zic eu” nu mai țin în multe cazuri.
Trebuie să facem și noi eforturi să fim părinți. Să învățăm să facem asta. Iar apropierea de care spuneți e o cale excelentă.
– Celentano este, într-un fel, o caricatură a unor oameni și a unor reflexe foarte românești. Marius Călimănescu este un om cu totul diferit. Dacă îi puneți unul lângă altul, ce vedeți în ei? Au ceva în comun?
– Celentano și Marius Călimănescu au în comun aceleași mâini, aceleași picioare și aceeași față, adică mă au pe mine în comun și atât. În rest, absolut nimic. Sunt ca apa și uleiul. Nu cred că s-ar suporta unul pe altul dacă i-ai pune la aceeași masă, ar ieși cu scântei.
„România are nevoie să scape de sărăcie”
– Ați spus la un moment dat că, atunci când scrieți pentru „Las Fierbinți”, cu cât o „tâmpenie” este mai mare, cu atât vi se pare mai spectaculoasă pentru personaj. După atâția ani în care ați observat și construit astfel de personaje, cât de mult simțiți că „Las Fierbinți” a ajuns să funcționeze ca un barometru al societății românești?
– „Las Fierbinți” este în primul rând un serial de ficțiune. Și o comedie. Așadar, se folosește de exagerări, de satiră și caricaturizează cumva personajele. Prin urmare, cred că serialul nostru poate fi văzut ca un barometru al societății, însă într-o măsură mai mică decât v-ar plăcea să spun eu acum. Prezintă mentalități, tensiuni și metehne foarte românești, dacă pot să zic așa. Și asta e un lucru bun. Nu toți din țara asta sunt hoți, curvari și puturoși. Dar cei care sunt… se recunosc acolo sau măcar îi recunosc alții pe ei.
– Vă întreb și din perspectiva celui care joacă atât în comedie, cât și în filme cu teme foarte grave: mai putem râde de România în același fel în care râdeam acum zece sau cincisprezece ani? S-a schimbat materia primă a umorului?
– Mereu apar lucruri noi de care putem râde. Oameni, situații sau obiceiuri. Îmi place să râd mai ales de cei care cred că de ei nu se poate râde. Și de cei care se enervează că râdem de unii ca ei. Sunt prea puține lucrurile de care nu poți râde, numai să găsești echilibrul potrivit, să nu treci granița către nesimțire. Obrăznicia e bună în comedie. Și să nu uităm de caracteristica esențială a românului… hazul de necaz. La asta nu ne întrece nimeni.
– Ați ajuns, în ultimii ani, să aveți roluri în filme românești care circulă în festivaluri internaționale, în timp ce rămâneți unul dintre cei mai populari actori de televiziune din România. Vă interesează această despărțire dintre cinemaul „pentru festival” și cinemaul care ajunge la publicul larg sau credeți că România are nevoie să le apropie?
– România are nevoie să scape de sărăcie. Asta ar însemna un tineret mai deștept, oameni mai educați și, implicit, un public mai elevat și cu gusturi mai sofisticate. Cu timpul se va ajunge și la asta, sper. Zeci de ani, sute… cine știe cât va dura… și dacă mai prindem noi astfel de vremuri.
