INTERVIU Semnal de alarmă: Cea mai temere a adolescenților români e bullyingul, spune un psihiatru care a făcut un sondaj în licee: „Iar noi ce facem, o campanie?”

 „Și copilul care abuzează un alt copil este tot un copil în suferință și este nevoie să lucrăm cu acești copii la clasă, în societate, pentru că părinții nu pot fi lăsați singuri în această luptă”, spune psihiatrul Eugen Hriscu într-un interviu pentru publicul HotNews. Pornind de la cele două cazuri de agresiune extremă petrecute recent în școlile din România, el vorbește despre un fenomen scăpat de sub control, în lipsa  unor „intervenții la firul ierbii, acolo unde oamenii trăiesc”. 

• „Nu există un răspuns al statului român la problema bullying-ului, dincolo de bune intenții. Nu avem un răspuns la ce facem pentru sănătatea mintală a copiilor și a adolescenților”, spune psihiatrul.
• „Educăm cu instituțiile de forță si, când iese prost, facem apel tot la instituțiile de forță”. 
•  „Părintele nu poate fi lăsat singur în această luptă. Dacă la tine în casă e aer curat și copilul respiră aer curat, când iese afară, dacă aerul e poluat, va respira aerul de afară”.

În interviul pentru publicul HotNews despre violența extremă sau destinele deraiate ale adolescenților din cauza consumului de droguri, Eugen Hriscu a vorbit despre soluții aparent la îndemână. Este vorba despre căldura din interacțiunile dintre adulții relevanți și copii, relațiile de încredere, echilibrul dintre independență și supraveghere.

„Asta înseamnă să derulăm niște intervenții înainte de a se întâmpla ceva rău, fie că acest ceva rău e un act de violență, e consum de droguri, este bullying sau alte probleme, precum absenteismul școlar. Până la urmă, prevenția la această vârstă nu vizează un anumit element, precum drogurile. Prevenția aproape întotdeauna vizează sănătatea mintală a adolescentului”, a subliniat psihiatrul. 

„Nu există un răspuns al statului român, dincolo de bune intenții”

HotNews: Domnule Hriscu, vă rog să ne uităm la ce s-a întâmplat recent, la cele două atacuri din școli, la numeroasele violențe filmate și postate pe TikTok, la starea de spirit a multor adolescenți. Ce vă arată experiența dumneavoastră profesională, dar și studiile, în privința copiilor și adolescenților?
Eugen Hriscu: E clar că pandemia a afectat foarte mult tinerii și adolescenții. De fapt, foarte multe țări au anticipat această creștere a problemelor de sănătate mintală ale copiilor și adolescenților încă dinaintea finalului pandemiei. Și aceste previziuni s-au confirmat. Adolescenții din ziua de astăzi se confruntă cu niveluri extrem de mari de anxietate, de simptome depresive, raportează o presiune foarte mare legată de școală și de performanță.

Bullying-ul este extrem de prezent. Într-unul din programele de prevenție pe care le derulăm, începem prin a adresa această întrebare: „Care sunt cele mai importante cinci probleme cu care tu și prietenii tăi vă confruntați în momentul de față?”. Programul intră în al treilea an anul viitor. L-am derulat doi ani până acum. 

În primul an, pe primul loc a fost anxietatea și presiunea școlară. În al doilea an, adică anul acesta, a fost bullying-ul. Și e foarte interesant: am derulat programul în șase licee, unele mai la periferie, altele mai în centrul Bucureștiului. În toate cele șase licee, bullying-ul a fost pe primul loc.

Or, e clar că a devenit un fenomen și nu există un răspuns dincolo de bune intenții, dincolo de lucruri punctuale. Nu există un răspuns al statului român la problema bullying-ului și nu numai. Nu avem un răspuns la ce facem pentru sănătatea mintală a copiilor și a adolescenților. 

„Educăm cu instituțiile de forță”

După recentele incidente violente din școli, ministrul delegat pentru învățământ preuniversitar a spus că trebuie să întărim colaborarea cu instituțiile de forță. 

Despre asta este vorba: educăm cu instituțiile de forță (n.r. aluzie la faptul că multe campaniile antidrog sau anti-violență din școli sunt derulate de Poliție, nu de specialiști în sănătate mintală) si, când iese prost, facem apel tot la instituțiile de forță.

„În România, sănătatea mintală înseamnă spitalul de psihiatrie” 

– Ce ar putea fi făcut pentru a fi prevenit un caz extrem, precum un copil care vrea să înjunghie un alt copil sau un profesor?
– Asta înseamnă să derulăm niște intervenții înainte de a se întâmpla ceva rău, fie că acest ceva rău e un act de violență, e consum de droguri, este bullying sau alte probleme, absenteism școlar. Până la urmă, prevenția la această vârstă nu vizează un anumit element, precum drogurile. Prevenția aproape întotdeauna vizează sănătatea mintală a adolescentului.

Un adolescent cu resurse suficiente pentru a-și asigura propria sa bunăstare, pentru a se simți în siguranță în relațiile pe care le dezvoltă, pentru a-și comunica nevoile atât cu egalii, cât și cu adulți are un risc de consum mult mai mic. Dar, în același timp crește capacitatea lui de a performa la școală, crește capacitatea lui de a se bucura de viață. Deci, într-un fel, la această vârstă avem marele noroc că o intervenție de sănătate mintală atinge toate aceste obiective: și bullyingul, și infracționalitatea, și absenteismul școlar, dar și drogurile și alte probleme.

Din păcate, România are această foarte complicată relație cu sănătatea mintală. Noi nu am reușit, după 1989, să ne însușim, la nivel de stat, și vorbesc de Ministerul Sănătății, de Ministerul Educației și chiar de Ministerul Muncii și Protecției Sociale, această idee legată de a face intervenții de sănătate mintală. În România, sănătatea mintală înseamnă spitalul de psihiatrie, „spitalul de nebuni”. Care sunt aceste locuri cu ziduri înalte, unde te duci când nu mai ai încotro.

„Nu cred că a făcut nimeni o reclamă în care să spună: «Dacă nu cumperi detergentul nostru, o să mori»”

– Sunteți parte o campanie a cărei deviză este: „Prevenția începe în relație” (n.r. derulată de Asociația Zi de Bine, în colaborare cu Organizația Mondială a Sănătății, Ministerul Sănătății, Administrația Preezidențială). Ce înseamnă asta pentru părinți, dincolo de slogan?
– Nu este doar o campanie, este, de fapt, un program de prevenție care înseamnă mai multe elemente.

Înainte, campaniile în zona drogurilor erau pe amenințări. Îmi aduc aminte una care mi-a rămas în minte, cu niște adolescenți sau niște tineri care se distrează la un club de muzică și la un moment dat sunetele din boxe devin sunetele cuielor de sicriu bătute în cimitir. Genul ăsta de campanie, menită să sperie, cumva să inducă o emoție negativă, e tot ce poate fi mai rău în acest domeniu. 

Adolescenții nu sunt permeabili la genul ăsta de mesaje, cred că nici adulții nu sunt permeabili la genul ăsta de mesaje. Nu cred că a făcut nimeni o reclamă în care să spună: „Dacă nu cumperi detergentul nostru, o să mori”. Nimeni care vrea să obțină ceva de la persoana căreia i se adresează nu o face inducându-i emoții negative.

E o campanie care nu pune focusul pe adolescenți sau pe consumatori, ci pune focusul pe un element pe care noi l-am probat în niște studii pe care le-am făcut anteriori. Acestea au demonstrat, cu niște scoruri extrem de puternice din punct de vedere statistic, că au riscuri semnificativ mai reduse de a consuma toate substantele, și alcool, și droguri, adolescenții care sunt ancorați în relații puternice. De exemplu, adolescenții care spun: „Îmi face plăcere să petrec timp cu părinții mei” sau adolescenții care spun: „Îmi face plăcere să merg la școală”, sau: „Profesorului meu îi pasă de mine”. La fel ca adolescenții care au structuri de suport în colegi.

„Părintele nu poate să fie singur în această luptă”

– Dar cred că ar trebui să vorbim despre ce este în controlul nostru ca părinți, pe de-o parte, și ce este în controlul statului. Problema, și aici mă adresez din perspectiva părintelui, este că de multe ori copiii spun: „Urăsc să mă duc la școală, „Colegii sunt răi cu mine”. Ce poate face un părinte în acest context?
– Mi se pare că e o întrebare extrem de bună, pentru că de multe ori presiunea a fost pusă pe părinte. Trăim într-un sistem social în care adolescentul este înconjurat nu doar de părinți, dar și de școală, de colegi, așa-numitul anturaj, și pur și simplu de universul social în care trăim: accesibilitatea substanțelor în București, poluarea din București, modelele sociale. În momentul în care arăți cu degetul spre părinte ca singurul responsabil pentru grija și sănătatea copilului său, este o imposibilitate. 

Părintele nu poate să fie singur în această luptă. Se spune că ai nevoie de un sat ca să crești un copil. La fel, ai nevoie de o societate ca să crești un adolescent.

În primul rând, adolescentul se îndepărtează de părinte. Este funcția acestei vârste de a se răzvrăti împotriva ordinii familiale, de a-și căuta un drum propriu, de a se afirma, de a se apropia mai mult de colegi și de egali decât de părinți. De fapt, în studiul pe care l-am făcut, când am pus întrebarea: „Când ai o problemă, cui te adresezi?”, pe primul loc au fost colegii, abia pe locul doi au fost părinții, iar pe ultimul loc a fost un adult din școală.

În momentul ăsta, avem o problemă cu sistemul de educație, care, iarăși, nu are loc pentru sănătatea mintală. Mă refer la numărul de consilieri școlari. Mă refer la faptul că un copil nu poate să acceseze un consilier școlar fără acordul părintelui. Să ne gândim, de exemplu, la cei doi care au fost incluși în materiale, în știrile pe care le-am citit: dacă ar fi simțit că e ceva în neregulă cu ei, ca să meargă la consilierul școlii, ar fi trebuit să obțină înainte o cerere scrisă și semnată de părinte. Altfel, nu are cum. Există acum o lege, un proiect de lege care să permită accesul liber al adolescenților la consilier și care este, spre surprinderea mea, extrem de contestat (n.r. Între timp, proiectul a fost respins de Senat). Ca și educația sexuală, ca și alte lucruri care s-au încercat în școală. Problema este că nu avem intervenții de sănătate mintală în școală și, de asemenea, la nivelul societății nu avem această capacitate de a structura spațiul.

„Drogurile au ajuns ca gunoaiele, le găsești și în vârf de munte”

De exemplu, acum câțiva ani, Asociația Psihiatrică Română a ieșit cu un comunicat cu zece puncte și zece recomandări pentru statul român, ca să ieșim din această criză prelungită a problemelor drogurilor în România. Una dintre ele era declararea consumului de etnobotanice ca urgență națională de sănătate publică.

Avem droguri extrem de periculoase, foarte ieftine și foarte accesibile, care umplu societatea. Cum spunea un primar dintr-o comună, pe care l-am întrebat dacă sunt droguri la el în sat: „Drogurile au ajuns ca gunoaiele, le găsești și în vârf de munte”. Nu mai e ca înainte: în marile orașe, în centrele universitare. Nu, avem droguri la sat. Sunt droguri ieftine, sunt droguri de sinteză, sunt droguri noi, care nu ies la teste.

Nu poți să pui presiunea doar pe părinți când copilul iese în această lume extrem de toxică.  Dacă la tine în casă e aer curat și copilul respiră aer curat, când iese afară, dacă aerul e poluat, va respira aerul de afară. Nu poți să duci aerul din casă. Mi se pare că avem o foarte mare problemă apropo de a gândi lucrurile din punctul de vedere al sănătății mintale.

„Nu e vorba de droguri, e vorba de relație”

– Spuneți că nu ar trebui să fie toată presiunea pe familie, dar realitatea este că așa este și că părintele este primul care vede ce se întâmplă cu copilul lui și cel mai interesat să-l ajute, pentru că statul este deconectat. Care sunt semnele care ar trebui să alarmeze un părinte?
– Adolescentul nu se dezvoltă de unul singur. Adolescentul se dezvoltă în relații. Dacă relațiile lui sunt bune și sănătoase, el se dezvoltă bine și sănătos. Am dezvoltat un modul de cinci întâlniri de grup, cu manual, și am format 50 de psihologi din toată țara. Practic, sunt niște grupuri de educație parentală pentru părinții care doresc să își îmbunătățească relația. Nu atât să afle cum să depisteze consumul de droguri, sunt și niște lucruri legate de droguri acolo, dar sunt lucruri legate de cum să imprimi căldură în relație, cum să stabilești reguli și ce să faci când regulile sunt încălcate. De asemenea, cum să construiești un viitor dincolo de „Ce vrei să te faci când o să fii mare?” sau „Vine BAC-ul, bagă-ți mințile în cap, pune-te și învață, că nu știi ce vrei să faci”. E un element important: un adolescent care are o claritate cu privire la drumul său, la parcursul său în viitor are o protecție legată de consumul de droguri.

Nu e vorba despre droguri, e vorba despre relație. Cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru un fiu sau o fiică adolescentă este să te asiguri că păstrezi canalele de comunicare deschise. 

Din păcate, și generația părinților s-a dezvoltat tot în această țară, și foarte mulți părinți au lipsuri legate de cum să fie în relație, până la urmă. Noi, românii, în general, avem mari probleme legate de cum să fim în relație. Și deci primul pas ar fi poate să se informeze un pic mai mult, nu despre droguri, ci despre cum să străbați această perioadă extrem de inconfortabilă pentru toată lumea, adolescența.

Cele două extreme 

Cu copilul e oarecum simplu – poate face un tantrum, se îmbolnăvește, dar e oarecum simplu. Cu copilul poți să lucrezi. Adolescentul deja intră într-o altă zonă. Adolescentul te contestă. Adolescentul vrea să facă lucrurile singur. Practic, adolescentul are această combinație în care corpul lui este de adult și poate să facă aproape toate lucrurile pe care le poate face un adult, dar creierul lui este încă foarte mult de copil și el nu-și dă seama de asta.

Și atunci, părinții cad în aceste două extreme. Ori continuă să-l trateze ca pe un copil și ignoră faptul că el poate să facă foarte multe lucruri, ceea ce creează frustrare și acest reproș: „Nu mă lasă să fac nimic, mă tratează ca pe un copil, n-are încredere în mine” și așa mai departe. Ori trec în extrema cealaltă, îl consideră un adult, îi acordă toată libertatea și toată deschiderea, toate resursele, banii, vine acasă când vrea el, face la școală cum vrea el, adică nu există niciun fel de supraveghere. Și asta este la fel, pentru că nu poate să ducă atâta libertate.

Practic, sunt aceste două paliere. Pe de-o parte, a crea un mediu familial plăcut, sigur, confortabil, deschis, dar și un mediu familial în care există niște reguli clare, niște sarcini, oră de venit acasă, interes legat de cine sunt prietenii copilului meu, unde se duce, ce face și așa mai departe. Asta nu înseamnă „părinte-elicopter”, cum se spune. Asta nu înseamnă să te duci cu el la „Beach, Please!”, de mânuță. Asta înseamnă mai degrabă comunicarea faptului că „sunt implicat în viața ta”.

Și e foarte interesant cum părinții își reprezintă rolul pe care îl au. S-a făcut un studiu foarte frumos, care mi se pare extrem de important în a arăta rolul extrem de important pe care părintele continuă să-l aibă în viața adolescentului. Practic, au luat vreo 23 de perechi de adolescenți și părinți și i-au pus să se certe pe subiectele pe care se ceartă în general tinerii cu părinții: teme, folosirea telefonului și așa mai departe. Doar că au făcut chestia asta în timp ce și părintele, și adolescentul aveau creierul scanat în timp real.

Și ce au observat? Au observat că exista aproape o comunicare între creiere. Dacă o zonă afectivă din creierul părintelui se aprindea, aceeași zonă afectivă din creierul adolescentului se aprindea. Deci exista această corelație între diferite zone din creierele participanților la această discuție în contradictoriu. În total, au stabilit 60 de astfel de corespondențe. Din 60, 54 erau determinate de părinte și doar șase erau determinate de adolescent. 

 „Rolul părintelui în adolescență este efectiv relația”

– Deci, dacă părintele transmite blândețe, va genera blândețe. Dacă transmite furie, va genera furie.
– Unul dintre reproșurile pe care tinerii le aduc părinților lor este această incapacitate de a-i asculta. Intervin foarte repede, intervin în mod prescriptiv: „A, păi ai greșit, trebuie să faci așa. De ce ai făcut așa? Nu trebuia să faci așa. Ți-am zis să nu faci așa”. Închid cumva spațiul acesta relațional cu sfaturi, cu reproșuri, în loc să creeze această deschidere afectivă.

Practic, rolul părintelui în adolescență este efectiv relația. Să creeze acest spațiu de siguranță în care adolescentul revine. 

Adolescentul se duce, explorează lumea, are niște experiențe, după care se întoarce la cuib și are un loc în care poate să vorbească despre ce se întâmplă. Are pe cineva care să-l asculte și, eventual, să intervină în momentul în care lucrurile pot să scape de sub control.

„Adolescenții ne spun că cea mai mare problemă a lor e  bullying-ul. Și noi ce facem, o campanie antibullying?”

– Dacă ar fi un singur lucru pe care să-l rețină cineva din ceea ce ați spus până acum, care ar fi acela?
– Știți, e foarte greu să știi de ce ai nevoie când nu știi de ce ai nevoie. Mi se pare că, după ce din 1977 până în 1989 nu am avut învățământ psihologic, după care au urmat două decenii de ignorare totală, nu a problemei drogurilor, ci a problemei sănătății mintale, e foarte greu să ne imaginăm, cred, la toate nivelurile, și politicieni, și părinți, și profesori, nevoia uriașă de intervenții de sănătate mintală care există în momentul de față în România.

Avem nevoie de prevenție, avem nevoie de lucrul acesta cu bullying-ul. Adolescenții ne spun: „Cea mai mare problemă a noastră în momentul de față e bullyingul”. Și noi ce facem? Care este intervenția? Facem o campanie antibullying? Facem un mesaj antibullying? 

Nu de asta e nevoie, pentru că și copilul care abuzează un alt copil este tot un copil în suferință. E nevoie să lucrăm cu acești copii la clasă, în societate.

Și mesajul ar fi: avem nevoie de sănătate mintală, nu sub formă de spitale de psihiatrie, nici măcar sub formă de centre de tratament. Avem nevoie de intervenții la firul ierbii, acolo unde oamenii trăiesc. Și asta mi se pare că e foarte greu de înțeles. Și cred că un mesaj pe care l-aș transmite ar fi: așa cum oamenii își verifică regulat tensiunea arterială, a lor și a celor dragi greutatea, orele de somn, să-și pună și întrebările: „Cum mă simt? Cum te simți? Am nevoie de ceva? Mă sperie ceva? Pot să dorm? Am o calitate bună a somnului? Pot să mă simt bine în viața mea? Tânărul ăsta care se dezvoltă lângă mine e fericit? E bucuros? Se bucură să vină acasă?”. Practic, să iei acest puls nu doar sănătății fizice, ci și sănătății mentale.

A doua parte a interviului cu Eugen Hriscu, în zilele următoare pe HotNews.