Sari direct la conținut

OBLIOgrafia mimetismului autosuficient

Contributors.ro
AG Weinberger, Foto: Arhiva personala
AG Weinberger, Foto: Arhiva personala

Ironia oricărei calamități cu efecte arhetipale este tocmai mesajul intrinsec al ei.

Pandemia actuală scoate la suprafață – de fapt – neajunsurile și vulnerabilitățile

sistemului statal indiferent de orînduire, sau orice formă de organizare. Statul e în

dizolvare, făcînd loc pentru ceva nou și necunoscut… Pe de o parte societatea

românească vede și experimentează eșecul atît în propria ogradă – unde după

experiența celor 30 de ani de deconstrucție planificată socială și statală nu ar mai

trebui să o mire acest fapt, iar pe de altă parte stă complet surprinsă și

deznădăjduită în fața colapsului idealurilor militante, care pînă acum i-au servit la

satisfacerea iluzorică a nevoilor sale de a-și legitima smerit și duios speranțele și

ambițiile, dar fără suportul vreunei dimensiuni istorice, demne de ‘bălăceala’ unei

populații admise în ‘piscina’ celor care – printre multe altele – cunosc prea bine

calea multimilenară spre desăvîrșirea demnității colective.

Prin urmare societatea din țara mea de baștină stă perplexă în fața prăbușirii

civilizației vestice și cu ‘adevărat democratice’, pe care – de vreo 200 sute și ceva

de ani, are talentul ieftin și ticăloșit prin excelență, de a o mima, o crede și o adula

necondiționat, pînă la negarea isterică a propriilor valori și moșteniri.

E un specatcol odios de jenant și ridicol, orchestrat și efectuat de entitatea

globalisto-financiară supra-statală, care doar își urmărește planul multisecular bine

determinat, folosindu-se în special de populațiile care de-a lungul istoriei au

demonstrat lipsa capacității de coagulare culturală și de stabilire/cultivare a

surselor de demnitate, atît de necesare în drumul anevoios în devenirea oricărei

națiuni.

Țesutul social autohton pe care se așterne pandemia asta bizară este putred și

rupt la îmbinări, iar pericolul dezintegrării este acum mai real ca niciodată. În acest

context se accentuează radical diferența între clase sociale, nivele de educație și

categorii de vîrstă, iar recent – oarecum reîncălzită după conveniențele

conjuncturale – intră din nou în joc specularea diferenței dintre minorități și

majoritari, iar ca aproape întotdeauna, conform scenariilor din sertare, va triumfa

‘dictatura majorității’. Sună cunoscut? Așa ceva se poate întîmpla numai într-o țară

impotentă, care există doar pe hîrtie și pe niște învechite hărți convenționale… în

realitate însă este vazalizată de mult și se bucură doar de bunăvoința codificată a

stăpînului globalnic. România demult nu mai este republică suverană.

Despre noi, ei și voi

Urmăresc atent, empatic și oarecum alarmat eforturile firești ale comunității mele

profesionale în legătură cu dorința justă de a-și căpăta statutul profesional cuvenit,

iar prin asta sperînd la o protecție socială garantată de Constituție pentru fiecare

cetățean… măcar de bun simț să fie… Dar în afară de susținerea mea morală,

deocamdată nu am acces la uneltele necesare pentru a ajuta efectiv și cu rost.

Da, într-adevăr, în situația actuală unii colegi chiar alunecă încet la limita

existențială… este regretabil și cît se poate de real. Probabil vor fi cîteva gesturi

sociale ‘aruncate’ din partea statului – și asta doar de dragul opiniei publice, dar

acceptarea necondiționată și aprecierea corectă a profesiei mele însă nu o prevăd

în următorii ani. Cum pot spera la așa ceva în țara, unde cei care dețin

scenotehnica cîștigă mai mult ca cei ce crează conținutul, fără de care toată

scenotehnica ar sta mut într-un depozit marginal? Cum mă pot gîndi la așa ceva în

țara, unde cei cu scenotehnica alcătuiesc lista artiștilor pentru majoritatea

evenimentelor finanțate din bani publici, fără să aibă cea mai minimă pregătire

specifică curatorială, competență și autoritate în acest sens?

Societatea românească pur și simplu nu are capacitatea de a gestiona această

problemă – există prea multe cauze și motive istorice, culturale și de civilizație în

susținerea acestui enunț. Pentru a modifica acest fapt este nevoie de o schimbare

fundamentală în discursul social și în mentalitatea generală, dar în primul rînd

trebuie să se maturizeze comunitatea mea profesională – prin educație și prin

învingerea complexelor de diferite tipuri. Este esențial să-și pună întrebările corecte

despre importanța, sau despre rolul și funcția meseriei noastre în societate.

Chiar avem vreun rost?

Da… în secolele XIX și XX am avut rost cu vîrf și îndesat, pentru că omenirea avea

nevoie de un vehicol de iluzii, de propuneri estetice, de o portavoce generațională

și de un consultant de modă… dar direcția în care se ‘dezvoltă’ societatea ne arată

un dezinteres din ce în ce mai mare pentru conținutul pe care putem noi oferi…

Ușor-ușor profesia noastră se va dilua în accesibilitatea tehnologică și în fudulia

bunăstării facile înghețată în nostalgiile improbabile ale rockerilor de week-end

ascunși sub tatuajele lor de masculi veroși… Pentru că suntem relativ puțini,

pentru că nu mai reprezentăm un interes politico-financiar, pur și simplu nu

generăm venituri importante economiei, ca avocații, notarii, sau fetele de la chat-ul

erotic.

Gîndiți-vă puțin la parcursul istoric al meseriei noastre. Principiul modelului de

funcționare a activității concertistice nu prea s-a schimbat în ultimii 200 de ani,

cînd Franz Liszt – rockstar-ul vremii, a instituit biletul de intrare și avea deja un

impresar. Ofertă și cerere… s-au creat primele elemente de marketing cultural.

Diversele perioade istorice și orînduiri sociale poate au modificat pe ici-colo

desfășurarea de facto a acțiunii, dar în principiu nu s-a schimbat nimic. Există

furnizori de talent care își oferă talentul cumpărătorilor de talent, care la rîndul lor

funcționează ca intermediari prin care ajunge talentul la consumatorul de talent…

adică Măria Sa, Publicul…

Ar fi util – oarecum pentru împăcarea sufletească cu asumare, să țineți cont de

faptul că muzicianul – the talent, este întotdeauna ultima verighă din lanțul trofic al

showbusiness-ului. Dacă comunitatea mea profesională reușește să perceapă

corect aceste lucruri, atunci va înțelege, se va împăca cu sine și se va bucura de

convențiile, regulile și prerogativele ce guvernează o asmenea activitate.

Pe lîngă acestea stimabilii colegi trebuie să înțeleagă diferența dintre forma de

exprimare artistică și prestări de servicii muzicale. Nu sunt artiști toți care cîntă.

Trebuie să-și cunoască, să accepte și să își conștientizeze locul în marele flux de

ofertă sonoră, prea mult democratizată și diluată în ultimii ani. Trebuie să-și

dezvolte un cod etic și un limbaj estetic general, formată doar prin educație cu o

curiculă cvazi unitară, care va genera la rîndul ei demnitatea profesională, respectul

și percepția socială corectă.

Asemenea, este imperativ să-și cunoască istoria meseriei noastre atît profesională,

cît și administrativă, pentru că lucrurile nu stăteau chiar așa de rău întotdeauna.

Imensa ignoranță în care se scaldă marea majoritate a comunității mele

profesionale va deschide căi facile și confortabile imposturii și oportunismului

electoral…

O breaslă (guild, în engleză) niciodată nu se poate forma din nevoi sociale, sau

disperare existențială… niciodată… Acel ceva ce se formează pe criterii

existențiale și sociale are calități sindicale și se numește masă de manevră, este

prin definiție eterogenă și va funcționa negreșit

conform spiritului legii GreshamCopernicus – potrivit căreia răul întotdeauna va împinge binele spre periferie, pînă îl va înlocui în totalitate. Iar asta se întîmplă chiar sub privirile noastre.

Oameni sunt și ei…

În privința formării unei organizații de reprezentare a muzicienilor liber-profesioniști

au fost mai multe încercări în ultimii 30 de ani. La cîteva dintre ele am luat parte în

mod foarte activ. M-am gîndit mult asupra eșecului acestor încercări și ca urmare

mi-am format o părere și am tras concluziile de rigoare.

Marea majoritate a celor care au participat la acele ședințe de inițiativă nu erau

muzicieni de vocație – unii făceau facultăți de cu totul altă factură sau aveau alte

motivații să se apuce de cîntat, iar alții veneau din zona de prestări servicii

muzicale de diferite nivele. Mulți dintre ei erau entuziaștii rătăciți prin labirintul

naivității constipate ale amatorului – bucurîndu-se de anumite conjuncturi

vremelnice din trecutul apropiat cu gustul amărui cenaclistoutecist – care nu au

avut capacitatea unui discurs pragmatic, ci mai degrabă și-au consumat momentul

istoric dizolvîndu-se emoțional în iluzia statutului de artist/vedetă/rocker proaspăt

picat peste umerii lor acoperiți cu gecile de piele țintuite și purtate cu mare mîndrie

de macho liber și dur, afișîndu-se făloși prin bufetul Caselor de Cultură Studențești

sau ale Sindicatelor din țară… Iar mulți dintre ei încîntă și în zilele noastre publicul

nevinovat, cu aceiași atitudine de hobby-ist, dar cu pretenția de formator de

opinie. Cu permisiunea ta, dragă cititorule, nu am să dau nume, tocmai ca să nu-ți

compromit eventuala plăcere catarctică pe care o poți experimenta ascultîndu-i în

concerte.

La începutul anilor ’90 era momentul cel mai prielnic pentru a pune bazele unei

structuri de reprezentare, dar tocmai lipsa pragmatismului existențial a fost – și

încă este – motivul principal al eșecului creării unei bresle funcționale…

Exploatatorii telentului – adică impresari, case de producție, trusturi media, agenții

de publicitate, etc. – fiind orientați spre buisness și spre interesele lor, și-au făcut

imediat – cum era posibil – asociații, uniuni, organisme de reprezentare și de foruri

profesionale prin care pot face lobby pentru a crea un climat social/economic/

fiscal potrivit nevoilor lor.

Noile generații de muzicieni ar avea șansa de a-și alcătui setul de principii care să

stea la bazele unei astfel de intreprinderi… dar mă tem cu nu mai au nici un interes

de a-și crea o formă de protecție compromisă, învechită și inutilă în noile condiții

social/istorice.

Cunosc mult prea bine dinamica, mecanismele și mentalitatea din lumea

muzicienilor neinstituționalizați. Am petrecut 35 de ani din cariera mea în lumea

aceasta.

Am observat tendințe ideologice, am identificat tipologii de comportament și

limbaje uzuale de comunicare, suspiciune, m-am lovit de indolență și de micime,

am văzut măreție și dimensiune internațională, am fost umilit, am fost adulat, am

fost expus ticăloșiei, am fost protejat de corectitudine, am cunoscut colegi extrem

de cultivați, dar am întîlnit și oameni proști ca talpa, am avut colegi din familii bune,

cu o educație impecabilă, dar m-am lovit și de mitocănia unora care provin din

medii familiare expuse promiscuității… și înșiruirea poate continua…

Cu toate că îmi place acest tip de existență – mi-am ales-o în mod conștient încă

de la vîrsta de 13-14 ani – trebuie să recunosc dezavantajele ei și trebuie să admit

nivelul mare de vulnerabilitate și expunere, care poate să pară injust și incorect în

anumite situații.

Observațiile și experiențele mele mi-au demonstrat că în această comunitate

profesională neinstituționalizabilă (cu excepțiile de rigoare) domnește o

mentalitate provinicală, care este modelată de atitudinea toxică de

‘descurcăreț’ potrivit celor care provin din zona prestărilor de servicii muzicale

prin diferitele conjuncturi de evenimente/alimentație publică și este guvernată

de o formă ‘infantilo-mioritică’ a sindromului Hubris. Iar acest tip de atitudine și

dorința copilărească de ‘show off’ cu orice preț subminează demnitatea vocației

noastre… mă rog, a celor care își conștientizează vocația în această activitate.

Suntem enorm de puțini…

Decăderea

Semnele decăderii demnității umane în general și a meseriei noastre în particular

au început să se arate imediat după schimbarea de regim, care a conicis din

punctul de vedere ale epocilor culturale cu trecerea din epoca modernă în cea

postmodernă, care prezenta parametri și repere de narativă în antiteză cu cea

precedentă… aspect esențial pentru a înțelege corect parcursul istoric, politic,

cultural și economic al societății. Pe vremea aceea încă se mai ținea cont ici-colo

de instituția atestatului de liber profesionist – care în efervescența descoperirii

libertăților nemijlocite a intrat în negura uitării, în condițiile în care această instituție

de calificare și garantare a unei calități profesionale nu a fost abrogată, sau retrasă

din uz. Pur și simplu cei ce au preluat gestionarea spectacolelor, ale evenimentelor

și ale concertelor la începutul anilor ’90 nu au mai ținut cont de această instituție

funcțională.

Am obținut atestatul de liber profesionist în 1985, de atunci sunt propriul meu

stăpân și artist independent. Colegii din generația mea cunosc bine condițiile și

posibilitățile existenței de muzician liber profesionist din acele vremuri. Trecînd

peste binele și relele sistemului de tristă amintire, aveam totuși un statut definit și

juridic corect și nici de bani nu ne-am plîns… trebuie să recunoaștem.

Atestatul nu este o rămășiță comunistă – așa cum cred unii ignoranți. Într-adevăr,

atestatul a fost introdus în practica profesională în 1955, dintr-un raționament

pragmatic și de taxare a unor venituri, dar vă rog rețineți, că nu a fost interzisă

practicarea profesiei noastre liber aleasă, ci a fost doar reglementată din punct de

vedere fiscal și juridic, cum se întîmplă în orice ‘țară, ca afară’…

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro

ARHIVĂ COMENTARII
INTERVIURILE HotNews.ro