INTERVIU Până la 45% dintre adolescenți cunosc consumatori de droguri. „Îi lăsăm pe tineri să devină dependenți, apoi lăsăm boala să se agraveze”

„Criza drogurilor este o criză care nu va trece”, spune psihiatrul Eugen Hriscu. Într-un interviu pentru publicul HotNews, el descrie România drept o țară care îi lasă pe tineri să devină dependenți, prin lipsa programelor de prevenție, apoi lasă boala să se agraveze, prin lipsa accesului la tratament. Până în urmă cu doi ani, în România nu a existat  niciun centru de tratament pentru minorii cu adicții. Acum, există unul singur, creat de un ONG, cu acces gratuit la tratament. 

• El spune că un sondaj făcut în licee arată că până la 40-45% dintre adolescenți cunosc consumatori de droguri: „Cu cât ești mai aproape de o sursă, cu atât riscul este mai mare”.
• Hriscu critică în termeni duri modul în care acționează autoritățile statului în privința gestionării consumului de droguri și le acuză de „violență împotriva propriilor cetățeni”.
• „Lăsăm dependența să evolueze, oamenii nu sunt ajutați să acceseze tratamentul și, practic, îi vedem în momentul în care sunt într-o stare foarte gravă. Apoi, încercăm să-i internăm, să-i băgăm la pușcărie și tragem concluzia: „N-ai ce să faci cu dependenții, sunt ai dracului, sunt răi, nu vor să se lase”. 
• Prima parte a interviului cu Eugen Hrișcu, despre cea mai mare problema a adolescenților români, poate fi citita aici.

„Accesibilitatea adolescenților la droguri a crescut foarte mult”

– Cât de ieftine, cât de accesibile sunt aceste substanțe nocive pentru un copil?
– Nu e niciodată o problemă de bani, mai ales că în momentul de față aceste droguri de sinteză noi sunt extrem de ieftine. Poate să ajungă și la 10-20 de lei o doză.

Deci nu cred că problema este din punct de vedere financiar. Problema este din punctul de vedere al accesului. De exemplu, în studiul pe care l-am făcut pentru proiectul „Prevenția începe în relație”, implementat de Asociația Zi de Bine cu sprijinul Organizației Mondiale a Sănătății și al Ministerului Sănătății, am întrebat adolescenții câți consumatori cunosc. Pentru că acesta este un element de gravitate: cu cât ești mai aproape de o sursă, cu atât riscul este mai mare. Și am avut surpriza să vedem procente foarte mari, până la 40-45% dintre adolescenți, și vorbim de clasele IX-XII, care cunosc consumatori.

Acum, „cunosc” în 2026 este cu totul altceva decât „cunosc” în 2006. Practic, aceste rețele sociale, TikTok, Snapchat, grupurile din jurul jocurilor video creează comunități și este foarte ușor să cunoști pe cineva în online care consumă. Deci accesibilitatea a crescut foarte mult.

„România a rămas în zona în care vrea să scape de droguri prin creșterea pedepselor” 

Fenomenul drogurilor s-a schimbat enorm în ultimii 20 de ani. 

Din păcate, politicienii români și România au rămas într-o zonă care este, să zicem, America anilor ’80 și România anilor ’90, în care încă ne gândim că vom scăpa de droguri dacă creștem pedepsele.

 Și, în general, există această atitudine care favorizează pedeapsa și dă la o parte intervenția psihologică și psihiatrică.

„În legea română totul este dealing”

– Ceea ce spuneți dumneavoastră, faptul că mulți elevi cunosc un consumator de droguri, mă duce cu gândul la altceva: că unii dintre consumatorii de droguri pot deveni, la rândul lor, distribuitori pentru ceilalți. Cât de frecvent este acest fenomen?
– Cred că e destul de frecvent. Acum, la nivelul acesta de mic consum, granița dintre consumator și, să zicem, mic traficant uneori poate să nu fie foarte clară. 

Dacă cineva face o chetă într-un grup, se duce și cumpără și apoi aduce pentru toată lumea, conform legii, este un dealer. Dacă doi tineri consumă împreună și unul îi dă celuilalt, cel care dă este dealer.

Nu e același lucru să împarți un gram de substanță cu un prieten și să ai un kilogram în casă. Dar, practic, pentru legea română totul este dealing. Practic, în momentul de față, un tânăr care este prins într-o asemenea situație și căruia i se atașează eticheta de dealer în instanță ia cu executare, automat. Și poate să fie o cantitate de substanță foarte mică. 

Să te gândești că pentru genul ăsta de situații, de fapt, bagi un tânăr, începând de la 18 ani, în pușcărie pentru minimum un an, un an și jumătate, cu executare, alături de interlopi, de violatori. Părerea mea este că și din punct de vedere umanitar această criză nerezolvată a drogurilor creează niște efecte extrem, extrem de destructive.

„În timp ce domnii procurori aleargă după copiii din parcuri care fumează un joint, prosperă marele trafic”

– În octombrie, a fost depus la Senat un proiect pentru dezincriminarea consumului, care este foarte controversat și atacat acum în spațiul public. Ce ar schimba un astfel de proiect?
– Eu nu aș vrea să vorbesc despre proiectul în sine. Mai degrabă, cred că aș vrea să vorbesc un pic despre principiul dezincriminării. Ideea de a face dosare penale oricărei persoane, indiferent de cantitate, e absurdă și complet nefuncțională. Și vedem ce se întâmplă în momentul de față. Practic, instanțele sunt blocate cu zeci de mii de dosare de consum. Avem dosare pentru 0,2 grame, pentru 0,3 grame. Sunt dosare înaintate pentru că legea, în primul rând, nu permite să fie altfel: orice cantitate trebuie să intre într-un proces legal.

Din punct de vedere juridic, este o problemă și se vede în numărul de dosare. DIICOT a raportat 32.000 de dosare în zona drogurilor, din care 80% sunt pentru sub 5 grame de substanță. Este și o problemă care afectează siguranța națională. 

În timp ce domnii procurori aleargă după copiii din parcuri care fumează un joint, prosperă marele trafic, marea evaziune fiscală și marea corupție. Cred că falsificarea de monedă, traficul ilegal de migranți, toate acestea sunt lucruri care se găsesc în sarcina DIICOT și care există, dar sunt efectiv strivite, ca număr de dosare, sub această cifră de 32.000.

„Violența statului împotriva propriilor cetățeni”

Și apoi, vorbim despre această problemă de sănătate. Drogurile continuă să crească, deși pedepsele au tot crescut. Centre nu avem, prevenție nu avem.

Nu știu exact ce trebuie să se întâmple ca să ne oprim din această spirală a violenței, pentru că vorbim de violența copiilor, dar cred că ar trebui să vorbim și despre violența statului împotriva propriilor cetățeni. 

Violență care se manifestă prin trecerea unor legi care îi criminalizează, absența ajutorului psihiatric și psihologic în școli și în societate. Toată această agresiune continuă este legată de condițiile de trai. Am fost, de exemplu, într-un liceu la marginea Bucureștiului, în sectorul 4. Copiii ăia, de ani de zile, cred că de vreo trei-patru ani de zile, învață în containere. Iar alături de ei literalmente se aud picamere, pentru că se ridică un superbloc de birouri și locuințe.

Felul în care tratăm adolescenții în cadrul sistemului de educație și în cadrul sistemului de sănătate mie mi se pare că este la același nivel cu orfelinatele din vremea lui Ceaușescu. Poporul român cred că are o problemă de cruzime și de lipsă de empatie. La nivel de populație, ne pasă doar de mica noastră grupă de familie, de cunoscuți, dar ce se întâmplă în afară este complet ignorat.

„E nevoie să ascultăm ce spun specialiștii”

– De unde ar trebui să înceapă o strategie funcțională, umană, eficientă?
– Mă refer la domeniul în care activez: în 20 și ceva de ani de când activez în acest domeniu, niciun politician nu a venit să ceară opinia, nu a mea, a asociațiilor profesionale din psihiatrie, din psihologie. Mi se pare cumva că problema este factorul politic. 

În România, practic, după uciderea dictatorului, mi se pare că imaginea lui s-a spart în mii de bucăți și fiecare politician este un mic Ceaușescu. Asta înseamnă că el știe mai bine, el nu trebuie să se consulte cu niciun specialist și trebuie să se facă cum spune el.

Mi se pare că e nevoie să începem de la acest principiu: în domenii extrem de specializate, cum este sănătatea publică, cum este educația, e nevoie să ascultăm ce spun specialiștii. Dacă te îmbolnăvești, te duci la doctor. Sigur că poți să te duci la baba vrăjitoare sau poți să te duci la biserică sau poți să-ți faci farmece. Noi nu facem nici măcar asta. 

„Criza drogurilor este o criză care nu va trece”

Mi se pare că mai degrabă ignorăm și așteptăm cumva să treacă. Când apare o criză, încercăm să rezolvăm criza, facem declarații, după care lucrurile continuă.

Din păcate, criza drogurilor e o criză care nu va trece. Nu vom putea să băgăm aceste lucruri sub preș. 

Ne vom confrunta în continuare cu ele până vom reuși să găsim o soluție și până când societatea românească și politicienii români se vor decide să apeleze la doctori. 

Ce să nu faci ca părinte atunci când lucrurile scapă de sub control

– Dacă lucrurile scapă de sub control, pentru că acesta e un element foarte important, ce poți să faci, ca părinte? Ce resurse ai la îndemână? Cui te adresezi?
– Cred că cel mai important este ce să nu faci: să nu reacționezi agresiv, violent. Nu orice consum de droguri este un consum problematic de droguri. Deși, sigur, contactul cu substanțele la vârstă mică este mult mai periculos decât un contact cu o substanță adictogenă la o vârstă mai mare. Dar, în orice caz, reacțiile din panică, din furie, reacțiile violente nu ajută cu absolut nimic.

E foarte important ca părintele să înțeleagă ce se întâmplă, de fapt. Vorbim de un consum experimental? Vorbim de un consum regulat? Vorbim de consumul unei substanțe? Vorbim de mai multe substanțe? Mai sunt și alte probleme în afară de consumul de substanță? Ce se întâmplă cu rezultatele școlare, cu participarea la ore, ce fel de prieteni are, dacă a scăzut implicarea în activități extrașcolare, un sport sau alte lucruri de genul ăsta. Deci e important cumva să înțelegi ce se întâmplă.

Psihoza indusă de droguri la adolescenți: „Interacțiunea cu o substanță poate crea foarte mari probleme”

Apoi, nu dependența e cel mai rău lucru care se poate întâmpla unui adolescent care consumă substanțe. În acest moment extrem de vulnerabil din punctul de vedere al dezvoltării creierului, interacțiunea cu o substanță poate crea foarte mari probleme.

De exemplu, episodul psihotic. Este o tulburare cauzată de substanțe, iar canabisul este una dintre ele, dar pot să fie și aceste substanțe noi, așa-numitele etnobotanice, care au apărut în ultima perioadă. 

Practic, persoana nu mai știe cine este, vorbește singură, aude voci, se simte urmărită, se simte persecutată, are tot felul de idei bizare, vorbește cu Dumnezeu sau cu extratereștrii. Este o dezagregare profundă a minții. 

Aproape întotdeauna e nevoie de internare și tratament psihiatric pentru a restabili contactul cu realitatea. 

Problema este că undeva în jur de 30% din cazurile de episod psihotic acut indus de consumul de substanță se cronicizează și evoluează spre schizofrenie. Dependența o mai tratezi, și schizofrenia o tratezi, dar este o boală cronică și nu mai ești acolo.

Deci asta este unul din elementele prin care o persoană tânără poate să aibă o problemă cu drogurile fără să fie dependentă. Alta este această intrare în zona de abandon școlar, infracționalitatea, intrarea în tot felul de cercuri extrem de bizare. 

Practic, destinul lui este deraiat înspre o zonă extrem de problematică din punct de vedere social, poate să fie și din punctul de vedere al sănătății, și la un moment dat poate să apară și dependența, dar și aceste lucruri sunt extrem de grave. Și relația cu familia, iarăși, are foarte mult de suferit.

Doar un singur centru pentru tratarea copiilor cu dependență de droguri

– Care sunt totuși acele resurse care sunt, chiar și în România, la îndemână? Asociația Zi de Bine, de exemplu, a creat două programe de tratament, unul la Spitalul de Psihiatrie Voila, din Câmpina, și unul la București, la spitalul „Sfântul Stelian”.
– Este un parteneriat, de fapt, între Asociația Zi de Bine și cele două spitale de psihiatrie, cel din Voila și cel din București s-au creat programe terapeutice care se întind pe 30 de zile, cu specialiști formați să abordeze genul acesta de problematică. Spitalul Sfântul Stelian se ocupă de dependențe de la începutul deschiderii lui, deci deja acolo sunt profesioniști foarte bine antrenați.

Dar e o diferență enormă între cineva care intră într-un spital, stă o săptămână și iese, și apoi în peste 90% din cazuri se reapucă, și un program de tratament în care intri la data X, poate să fie peste o săptămână, peste o lună, când se găsește un loc, și ai un program de 30 de zile în care în fiecare zi ai activități pe care le știi dinainte. Acesta este, practic, un tratament.

Și cel de la Voila este pentru minori, pentru copii și adolescenți. A fost și în continuare este singurul centru de tratament cu paturi și program terapeutic specific pentru copiii care consumă droguri în România. S-a deschis în 2024. 

Până în 2024, dacă aveai un copil cu probleme cu drogurile și voiai să-l duci într-un centru specializat, deci nu la spitalul de psihiatrie, unde să stea șase zile, șapte zile, zece zile, ci într-un centru specializat, ți se spunea: „Așteptați să facă 18 ani, ca să-l putem primi în centrul nostru”. Și în continuare nu există.

„Când aud un politician că vorbește despre binele copiilor, îmi dau seama că ceva rău urmează să se întâmple”

Vedeți, aici e, pe de o parte problema cu lozincile cu iz comunist „să facem totul pentru copii”, lozincile cu iz comunist, pe de altă parte. Eu deja, când aud un politician că vorbește despre binele copiilor, îmi dau seama că ceva rău urmează să se întâmple, pentru că până acum niciun politician nu mi s-a părut că urmărește binele copiilor. În practică, este mai degrabă propriul său bine, și se ridică pe această problemă a copiilor pentru propriul său beneficiu. 

Dacă vrei să faci ceva ca politician pentru binele copiilor, du-te și întreabă un pediatru ce să faci, du-te și întreabă un psihiatru ce să faci, mergi și întreabă un educator, un specialist în științele educației ce trebuie să faci.

Centrul de la Sfântul Stelian este un centru foarte important, pentru că, fiind în cadrul Spitalului Sfântul Stelian, intrarea este pe bază de asigurare. Deci, practic, avem singurul centru din România care oferă un program terapeutic specializat de 30 de zile, cu paturi, deci pacienții sunt cazați acolo, gratis pentru persoanele cu asigurare, ceea ce este enorm de important, pentru că în centrele private costă în jur de 5-6.000 de euro pe lună. 

Pot să înțeleg că nu e neapărat o sumă foarte mare ca să ții un adult pe mâncare, cazare, plus tratament, dar foarte mulți dependenți nu au acești bani. Deși aveam centre pentru adulți, accesul la ele era extrem de limitat prin costuri. 

Deci, în momentul de față, acest centru de la Sfântul Stelian este singurul care oferă un program terapeutic de 30 de zile, rezidențial, gratuit, în cadrul programului de asigurări de sănătate.

– Dar locurile sunt limitate la ambele centre.
– Da. La Sfântul Stelian sunt cinci locuri, ai un grup de cinci oameni care parcurge un program de 30 de zile, după care vine alt grup de cinci oameni care parcurge un program de 30 de zile. Este complet diferit de sistemul de spital, în care intri și ieși. Știți acest fenomen de ușă turnantă? Pacientul vine, primește un tratament, iese, stă un pic acasă, după aia iarăși începe să consume, iarăși se duce la spital. Doctorii care lucrează, de exemplu, în psihiatrie, în camerele de gardă, știu foarte bine acest fenomen. Pentru că sunt pacienți care intră și ies pe această ușă turnantă de zeci de ori într-un an de zile. Și asta consumă resurse, nu doar financiare, dar și umane, pentru că, cât îl vezi pe omul ăla la camera de gardă, nu îl poți vedea pe altul. Și nu face oamenii bine.

Aproape 50% dintre adolescenți au fumat sau au vapat măcar o dată. „O incapacitate a statului român”

– Am vorbit foarte mult despre consumul de droguri, dar mulți adolescenți vapează, fumează, consumă alcool sau joacă jocuri de noroc.
– 25% dintre adolescenții români au încercat cel puțin o dată un joc de noroc. Este peste media europeană. Și aproape 50% au fumat sau au vapat cel puțin o dată, iar în jur de 35% fumează sau vapează constant. N-am avut niciodată 50%. 

Fetele fumează mai mult decât băieții, pentru prima oară. Practic, apropo de cruzimea statului român față de copii, este clar că această creștere se datorează incapacității statului român, odată, de a opri vapatul în spațiile publice închise. 

Deci asta este o încurajare perpetuă a tânărului să vapeze, pentru că îi vede pe ceilalți în mall, în baruri, în cluburi, în cafenele, absolut peste tot se fumează și se vapează. Faptul că parlamentarii români nu pot să treacă un articol de lege care să includă în legea care interzice fumatul în spațiile publice închise și vapatul este una dintre principalele surse care ne-au adus aici.

„Orice tânăr care comandă pizza de pe telefonul părintelui își poate cumpăra țigări și vape”

Apoi este accesul enorm de ușor. Orice tânăr care își poate comanda de pe telefonul părintelui pizza își poate cumpăra țigări și vape. 

Iar al treilea element este publicitatea fără margini care se face la aceste produse. Sunt standuri futuriste pe principalele bulevarde ale orașelor, în mall-uri, domnișoare și domnișori îmbrăcați atrăgător care vin și oferă la mese, festivalurile în care ai scena X și scena Y, în așa fel încât copiii sunt efectiv bombardați din toate părțile de mesaje de marketing extraordinar de eficiente. 

Aceste corporații au perfecționat în decenii arta marketingului și a neuromarketingului. Chiar dacă lor li se pare că sunt extrem de independenți și nimeni nu le spune lor ce să facă, de fapt, realitatea este că adolescenții sunt extrem de permeabili la mesajele industriei.

Ca să nu mai vorbim că am avut, de exemplu, în școlile din România programe (n.r. – de prevenție) finanțate de Asociația Importatorilor de Spirtoase sau programe finanțate de asociația firmelor (n.r. – de jocuri de noroc) care promovează mesajul „Joc responsabil”. Deci este o combinație de incapacitate de a face programe de prevenție serioase, dar și, practic, o permisivitate care probabil este alimentată de firmele care au un interes să mențină acest acces la jocuri de noroc, la alcool și la tutun.

Rate de recuperare de 30-50% când tratamentul e administrat corect și pe termen lung

– Se poate vindeca dependența?
– Aș spune că da. Mă lupt un pic cu termenul de vindecare, pentru că, atunci când spunem „a vindeca”, în general vorbim de o boală. În psihiatrie nu vorbim de boli, vorbim de tulburări. Și atunci există această dilemă: dacă cineva care a avut o dependență și a ieșit din ea s-a vindecat sau dependența este în continuare acolo, ca un bau-bau care stă la pândă, și, cum ai scăpat un pic controlul, poate să reapară.

E clar, în schimb, că există extrem de multe cazuri de ceea ce numim recuperare: oameni care reușesc să iasă din consumul problematic de substanță.  De asemenea, tratamentul administrat corect și pe un timp îndelungat asigură niște rate foarte bune de vindecare, 30-50%.

„Lăsăm dependența să evolueze, oamenii nu sunt ajutați să acceseze tratamentul” 

Problema în România este că noi nu avem prevenție și îi lăsăm pe oameni să se îmbolnăvească, după care nu avem tratament și lăsăm boala lor să se agraveze. 

Și îi vedem când ajung la finalul acestei evoluții, când sunt practic complet destabilizați, cu foarte multe probleme de sănătate, sociale, fără familie, fără sursă de venit, fără un cerc de prieteni. Devin vizibili și ne fixăm pe ei și aruncăm cu resurse în ei.

De obicei, e ca un cancer în stadiul 4, nu? Dacă te-ai fi ocupat de el în stadiul 1, ar fi fost poate chiar vindecabil, în stadiul 2 sau 3 ți-ar fi asigurat o supraviețuire decentă. Dacă îl surprinzi în stadiul 4, cu metastaze, șansele tale de a te recupera sunt foarte mici. Și asta este locul unde ne aflăm în momentul de față. 

Lăsăm dependența să evolueze, oamenii nu sunt ajutați să acceseze tratamentul și, practic, îi vedem în momentul în care sunt într-o stare foarte gravă. Încercăm să-i internăm, încercăm să-i băgăm la pușcărie, lucrurile nu funcționează și tragem concluzia: „N-ai ce să faci cu dependenții, sunt ai dracului, sunt răi, nu vor să se lase”. Dar, practic, vorbim de un om care este la finalul bolii lui.