Fragment din cartea Natascha Kampusch 3096 de zile. O poveste despre forță lăuntrică, curaj si luptă

​În dimineața zilei de 2 martie 1998, o fetiță de zece ani este urcată cu forța într-o furgonetă albă. Câteva ore mai târziu, zace înfășurată într-o pătură pe podeaua rece a unei pivnițe. În jur e beznă, iar aerul are un iz stătut. În această temniță, de nici cinci metri pătrați, nu departe de Viena, Natascha Kampusch va trăi în următorii opt ani și jumătate, ruptă de lume. Răpitorul ei este singura persoană cu care are contact. O va supune unor chinuri greu de închipuit. În vara anului 2006 Natascha reușește să fugă și să-și împlinească promisiunea pe care și-o făcuse încă din prima zi a captivității.

Această carte este prima mărturisire completă despre experiența teribilă căreia a trebuit să-i facă față un copil. Natascha Kampusch vorbește cu curaj și demnitate despre copilăria ei dificilă, despre prizonierat, despre torturile fizice și psihice. Totodată, ne dezvăluie și cum a reușit să-l împiedice pe făptaș s-o distrugă, într-o situație fără speranță. Este povestea unei luptătoare, care a îndurat un coșmar de neimaginat, dar care nu s-a lăsat învinsă.

„Profundă, onestă și absolut lipsită de autocompătimire… Natascha Kampusch este remarcabilă nu doar pentru curajul cu care povestește chinurile prin care a trecut, ci și, mai ales, pentru forța lăuntrică ce răzbate din mărturia ei și care s-a dovedit în final de neînvins.“

—Sunday Times

„O analiză extraordinar de complexă a celor opt ani de captivitate.“

—The Guardian

„Am reușit să supraviețuiesc îndepărtându-mă în mod subconștient de oroare și separându-mă de ea. Și am învățat, trecând prin aceste experiențe teribile pe care le-am trăit în timpul captivității, să fiu puternică. Da, poate chiar am acumulat o forță de care, în libertate, n-aș fi fost vreodată capabilă…

Prin această carte am încercat să închei cel mai lung și mai întunecat capitol din viața mea de până acum. Sunt profund ușurată că am găsit cuvinte pentru tot ceea ce era contradictoriu și de nerostit. Văzând această mărturisire tipărită mă ajută să privesc cu încredere înainte. Căci ceea ce am trăit mi-a dat totodată și forță: am supraviețuit captivității din temniță, m-am eliberat de una singură și am rămas în picioare. Abia acum, după aceste rânduri scrise, pot trage linie și pot spune cu adevărat: sunt liberă.“ – Natascha Kampusch

Natascha Kampusch (n. 17 februarie 1988, Viena) este victima uneia dintre cele mai îndelungate și mediatizate răpiri din istoria recentă. Natascha Kampusch a dispărut pe 2 martie 1998, când se afla în drum spre școală, și a fost ținută captivă vreme de opt ani, până pe 23 august 2006, când a reușit să scape. De atunci încearcă să ducă o viață normală. Și-a finalizat studiile în 2010 și în același an a publicat volumul 3096 de zile, în care spune pentru prima dată întreaga poveste a coșmarului prin care a trecut. Memoriile ei au fost ecranizate în 2013, în Germania. În 2016 a publicat cartea 10 Jahre Freiheit (10 ani de libertate), tradusă deja în peste 12 limbi.

Heike Gronemeier este redactor de non-ficțiune, specializată în biografii. A lucrat vreme de cinci ani la una dintre cele mai mari edituri austriece și a colaborat cu Natascha Kampusch la cele două cărți ale acesteia.

Corinna Milborn este o bine-cunoscută jurnalistă austriacă, specialist în științe politice. Lucrează atât în presa scrisă, cât și în televiziune și militează pentru drepturile omului.

Fragment

Lumea în care trăiam acum se reducea la cinci metri pătrați. Dacă voiam să nu înnebunesc în ea, trebuia să încerc să o cuceresc. Nu ca poporul oamenilor-cărți-de-joc din Alice în Țara Minunilor, care doar aștepta tremurând strigătul îngrozitor „Tăiați-le capul!“; nu supunându-mă unei realități nefirești, ca toate acele creaturi mitice. Ci încercând să-mi creez, în acel loc întunecos, un refugiu în care, chiar dacă făptașul putea pătrunde oricând, voiam totuși să mă protejez, țesând în jurul meu și al vechii mele lumi, pe cât era posibil, un fel de cocon protector.

Am început să mă instalez în celulă și să transform închisoarea unde mă aruncase făptașul într-un spațiu al meu, în camera mea. În primul rând mi-am dorit un calendar și un ceas deșteptător. Eram prizonieră într-o gaură a timpului în care făptașul era singurul stăpân. Orele și minutele se amestecau într-un terci gros, care se așeza ca un strat de plictiseală peste tot. Prˇiklopil stăpânea ca un dumnezeu asupra luminii și întunericului din lumea mea. „Și a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Și a fost lumină! Și Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte.“ Un bec chior îmi dicta când să dorm și când să fiu trează.

Îl întrebam pe făptaș mereu în ce zi suntem și în ce dată. Nu știam dacă mă minte sau nu, dar asta nu conta. Cel mai important lucru pentru mine era să simt că încă mai am o relație cu lumea mea de dinainte, cea de deasupra. Dacă era zi de școală sau sfârșit de săptămână. Dacă se apropia vreo sărbătoare sau vreo aniversare pe care voiam s-o petrec cu familia. Să măsori timpul, asta am învățat atunci că este poate cea mai importantă ancoră, mai ales într-o lume în care altminteri ești amenințat să dispari. Calendarul mi-a redat o părticică din orientarea în trecut – imagini la care făptașul nu avea nici un acces. Știam acum dacă copiii se trezesc devreme sau au voie să doarmă până mai târziu. În închipuire urmam programul zilnic al mamei. Azi trebuie să meargă la magazin. Poimâine poate își va vizita o prietenă. Iar la sfârșit de săptămână va face o excursie cu prietenul ei. Și așa, doar din cifre și denumiri ale zilelor săptămânii, îmi construiam o viață personală pe care mă sprijineam.

Și mai important a fost ceasul deșteptător. Mi-am dorit să am unul de modă veche, care însoțea trecerea secundelor cu un ticăit zgomotos și monoton. Iubita mea bunică avea un asemenea ceas deșteptător. Când eram mică detestam ticăitul care mă deranja când voiam să adorm și se furișa chiar și în visele mele. Acum mă agățam atât de tare de acest ticăit, asemenea celui care, prins sub apă, se agață de un ultim pai prin care plămânii lui mai pot primi ceva aer de la suprafață. Ceasul îmi dovedea că timpul nu s-a oprit și că pământul se învârtește în continuare. În starea de amețeală în care eram, fără să mai am sentimentul timpului și al spațiului, ticăitul lui era legătura mea cu lumea reală de afară.

Când eram stresată mă concentram aşa de intens asupra zgomotului său, încât, măcar pentru câteva minute, puteam face să dispară vâjâitul înnebunitor al ventilatorului, care îmi umplea camera până la limita insuportabilului. Seara, când stăteam întinsă pe pat și nu puteam adormi, ticăitul ceasului era ca o frânghie lungă de salvare pe care mă cățăram ieșind din celulă, furișându-mă în pătuțul meu de copil din casa bunicii. Acolo puteam adormi liniștită, știind că ea mă veghează din camera alăturată. În astfel de seri mă ungeam pe mâini cu puțin Franzbranntwein. Când îmi acopeream fața cu ele și mirosul acela caracteristic îmi pătrundea în nări, mă năpădea o senzație de intimitate. Așa cum pe vremuri, copil fiind, îmi îngropam fața în șorțul bunicii. Și astfel puteam să adorm.

În timpul zilei eram ocupată sa-mi aranjez minuscula cameră cât mai familiar cu putință. I-am cerut făptașului detergenți ca să elimin mirosul umed de pivniță și de moarte care plutea peste tot. Pe podeaua celulei mele se depusese un strat subțire și negru de mucegai cauzat, pe deasupra, și de umezeala pe care doar simpla mea prezență o producea și care făcea aerul prăfuit și mai greu de respirat. Într-un loc parchetul laminat se înmuiase de la umezeala care urca din pământul de dedesubt. Pata aceea era o permanentă, dureroasă reamintire a faptului că într-adevăr mă aflu sub pământ, în adânc. Făptașul mi-a adus un set cu o mătură și un făraș roșu, o sticlă cu soluție de curățat Pril, un spray de cameră și niște lavete cu aromă de cimbru, exact ca cele pe care înainte le vedeam mereu în reclame.

Măturam, cu mare grijă, în fiecare dimineață toate colțurile celulei și apoi spălam podeaua până o făceam lună. Începeam cu curățatul ușii. Acolo peretele era un pic mai gros decât blatul subțire al ușii. Apoi mă îndreptam către stânga, spre colțul oblic al camerei, în zona unde erau așezate toaleta și chiuveta dublă. Puteam să-mi petrec ore întregi în acel loc, curățând cu detartrant stropii de apă de pe metalul chiuvetei, până când totul strălucea perfect, iar toaleta o spălam atât de bine, încât părea o floare rară de porțelan crescută din podea. Apoi lucram cu grijă, pornind dinspre ușă către restul camerei: mai întâi de-a lungul și apoi de-a latul pereților, până ajungeam la cel mai îngust dintre ei, aflat în partea opusă a ușii. La sfârșit împingeam la o parte patul și curățam mijlocul camerei. Eram foarte atentă să nu folosesc prea multe lavete ca să nu se facă și mai multă umezeală.

Când eram gata, împrospătam aerul pulverizând dintr-un odorizant de cameră din gama aromelor naturale pe care le inspiram cu lăcomie. Atunci când simțeam în nări mirosul odorizantului, mă lăsam pentru o clipă purtată de el. Mirosul de lavandă nu era neapărat plăcut, dar el îmi mijlocea iluzia unui câmp înflorit. Și când închideam ochii, imaginea desenată pe tubul de spray devenea culisele din spatele pereților celulei mele. În mintea mea alergam printre șirurile albastru-violete de lavandă, simțeam pământul sub tălpile mele și inspiram aroma intensă a florilor. Aerul cald era plin de zumzăitul albinelor, simțeam în ceafă razele fierbinți ale soarelui. Deasupra mea, cât vedeai cu ochii, se întindea nesfârșită bolta albastră a cerului. Câmpurile se întindeau până la orizont, fără ziduri și fără nici o opreliște. Alergam atât de repede, încât aveam senzația că parcă zburam. Și nimic nu mă oprea în acest nesfârșit albastru-violet.

Când deschideam ochii, pereții reci mă aduceau brusc înapoi din călătoriile mele imaginare.

Imagini. Aveam nevoie de cât mai multe imagini din lumea mea, pe care să le pot aduce eu la lumină. Imagini care să nu fie rodul fanteziei bolnave a făptașului și care să țâșnească din orice colț al camerei. Încet, am început să colorez lambriurile cu care erau îmbrăcați pereții cu creioanele pastelate pe care le aveam în ghiozdan. Voiam să las ceva în urma mea, asemenea deținuților care zgârie pereții celulelor – cu imagini, cu ziceri, cu scrijelituri pentru fiecare zi în parte. Acum înțelegeam că nu fac asta din plictiseală: desenatul este o metodă prin care scapi de sentimentul de slăbiciune și de senzație că te afli cu totul în mâna altora. Ei fac asta pentru a-și demonstra lor și altora, care vor mai trece vreodată prin acea celulă, că există, sau, cel puțin, că au existat cândva.

Mâzgălelile mele de pe pereți aveau și un al doilea scop: îmi cream astfel un decor în care îmi închipuiam că aș fi acasă. În primul rând am încercat să desenez pe perete intrarea din apartamentul nostru: pe ușa celulei am desenat o clanță, pe peretele de lângă – o comodă mică, care e și azi în holul din casa mamei. Am desenat cu acribie conturul și mânerele sertarelor, nu-mi ajungeau creioanele pentru tot, dar a fost de ajuns pentru a-mi crea o iluzie. Acum, când stăteam întinsă pe pat și priveam în direcția ușii, îmi puteam închipui că mama tocmai a venit, a intrat înăuntru, m-a salutat și a pus cheile pe comodă.

Mai apoi, am desenat pe perete un arbore genea\u001Flogic. Numele meu era scris jos de tot, sub cele ale surorilor mele, ale soților și copiilor lor, al mamei și al prietenului ei, al tatei și al prietenei lui și în cele din urmă ale bunicilor. Mi-a luat mult timp elaborarea acestui arbore genealogic. El îmi oferea un loc pe lume și mă asigura că eram o parte a unei familii, o parte a unui întreg, și nu un atom plutind în afara lumii reale, așa cum mă simțeam adesea.

Pe peretele opus am desenat o mașină mare. Trebuia să fie un Mercedes SL argintiu – mașina mea preferată, din care aveam un model acasă și pe care voiam să mi-o cumpăr cândva, când voi fi mare. În loc de pneuri avea niște sâni grăsuți. Asta văzusem eu odată într-un graffiti de pe un perete de beton din apropierea cartierului nostru. Nu mai știu acum exact de ce am ales acel motiv. În mod cert voiam ceva puternic, ceva ce presu\u001Fpunea o imagine de adult. Chiar în ultimele luni din școala primară o enervasem pe învățătoare cu tot felul de provocări. Înainte să înceapă orele aveam voie să desenăm cu creta pe tablă, dacă apoi ștergeam totul la timp. Pe când ceilalți copii desenau flori și figuri din desene animate, eu scriam „Protest!“, „Revoluție!“, „Afară cu profesorii!“. Nu era o atitudine potrivită pentru o clasă mică, cu douăzeci de copii care învățau protejați ca într-o grădiniță prelungită. Nu știu dacă pe atunci eram mai avansată pe drumul pubertății decât colegii mei de clasă, sau dacă doar voiam să mă dau mare în fața celor care mă șicanau. În orice caz, în captivitate, aceste mici accese de rebeliune, care se vedeau în acel desen, îmi dădeau putere. La fel ca înjurătura pe care o scrijelisem cu litere mici, pe perete, într-un loc ascuns: „F…“ Voiam astfel să opun rezis\u001Ftență, făcând ceva interzis. Făptașul nu a părut să fie impresionat de asta, în orice caz nu a comentat nimic cu privire la desen.

*

Cea mai importantă schimbare s-a produs atunci când am avut în celulă un televizor și un video. Îl rugasem pe Prˇiklopil de nenumărate ori, iar într-o zi chiar mi-a adus ambele aparate jos și le-a așezat lângă computer, pe comodă. După săptămâni întregi în care întâlnisem „viața“ redusă doar la o singură formă, anume cea a per\u001Fsoanei făptașului, puteam acum, cu ajutorul ecranului, să am în celulă o copie colorată a societății umane.