Narativul rusesc despre cel de-al Doilea Război Mondial si resetarea ordinii mondiale.

De câțiva ani, principala preocupare a marilor actori politici o constituite resetarea actualei ordini mondiale, în condițiile falimentului explicit al actualei paradigme a sistemului de relații internaționale / de drept internațional.

În pofida manifestării episodice a unor prudențe analitice rezultate mai degrabă din pudori feciorelnice ori din exces de corectitudine politică decât din lecturi critice aplicate, teza că principalele probleme ale funcționării actualului sistem de relații internaționale sunt văzute în marile capitale ca având nevoie de soluții paradigmatice precum instituirea unei noi ordini mondiale, inclusiv prin mijloace tradiționale (convenirea acesteia prin negocieri și acorduri între marile puteri), câștigă teren. De câțiva ani, marile puteri își utilizează potențialul și resursele de care dispun în plan strategic pentru a se poziționa mai inspirat la viitoarele negocieri privind noua ordine mondială. Mai mult, aceste poziționări se traduc în mici lebede negre și cataclisme locale, care sunt ele însele instrumente de negociere: noua ordine mondială se negociază deja.

Jocul complicat al Rusiei în acest context se bazează din ce în ce mai mult pe elementul-surpriză și pe evitarea directă a confruntărilor cu principalii competitori, mai ales că Moscova nu mai dispune de mașinăria de război care o făcea cândva invincibilă în confruntările directe. Jocul acesteia s-a mutat în subteranele, în culisele luptei – de aici obstinația pentru războiul informațional, pentru intruziunile în mentalul colectiv, pentru fabricile de troli, pentru omuleții verzi etc., pentru tot ceea ce reprezintă o uzurpare a setului de reguli și convenții specifice unei confruntări tipice.

Unul dintre ingredientele preferate de Moscova pentru acest război de culise, care se exprimă și se trădează public mai generos decât și-ar dori, prin pusee lesne devoalabile în perioadele sale de vârf, îl reprezintă utilizarea sistemică și inventivă a ideologiei și a istoriei pentru obținerea supremației în competiția strategică a puterii la nivel global. Principalii săi competitori nu au această obsesie. Chiar dacă mizează și ele pe mituri fondatoare și narative ale solidarității și/sau excepționalității, SUA și China nu văd în ideologie ingredientul obligatoriu al formulei alchimice care le țin în topul puterii mondiale; (cel puțin nu) așa cum vede (și știe) Moscova.

Moscova utilizează ample narative și narațiuni pentru a se exprima extern. Aceste narațiuni au multiple funcții de avangardă și control și decodifică adesea mult mai precis decât toate limbajele alternative scheletul strategic al prezenței Rusiei în lume. Tematicile narativelor și narațiunilor rusești, precum și recuzita limbajelor lor, sunt extrem de generoase și constituie adevărata resursă strategică a Moscovei, mai puternică pe termen lung decât hidrocarburile sau gurile de tun. Moscova se exprimă extern prioritar prin narative și narațiuni, în combinație hibridă liberă cu operații militare în teren sau șantaje energetice.

Românii cunosc foarte bine câteva din metanarațiunile rusești care le-au populat viața timp de aproape jumătate de veac, între 1944 și 1989, iar uitarea încă nu s-a putut produce colectiv și total.

Mulți dintre noi apreciază că narativele și narațiunile Rusieiexprimate în plan extern, mai ales narativele istorice, răspund pur și simplu unor nevoi directe ale comunităților rusești din țările fostei URSS; pentru alții, ele au rolul de a menține aceste comunități, mai ales ca enclave în teritorii ce manifestă periodic tendințe rebele de a evada din viitorul controlat de Kremlin; alții apreciază că narativele și narațiunile fac parte din mașinăria de propagandă a Kremlinului, înlocuind în plan extern victoriile reale în bătăliile geopolitice, al căror gust rămâne din ce în ce mai convingător în trecut; în fine, ele ar avea rolul de a pregăti lumea pentru victoriile din bătăliile de mâine ale Rusiei.

O lectură a narativelor rusești care rămâne la explicațiile de mai sus poate rata fatal. Tuturor acestor obiective, Kremlinul le adaugă în mod constant un ingredient de tip strategic și global: Moscova utilizează narativele și narațiunile (prioritar istorice) în plan extern spre a câștiga competiția strategică pentru putere și control la nivel mondial, în noua paradigmă care se negociază în aceste momente.

Cel mai direct argument în acest sens (și ultimul din punct de vedere temporal) îl reprezintă intenția inițială a Kremlinului (ratată astăzi) de a negocia noua ordine mondială la Moscova, în mai 2020, în cadrul unui Summit informal al membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU. Inițiativa acestui Summit i-a aparținut președintelui rus Vladimir Putin și a fost devoalată public în ianuarie 2020; Vladimir Putin visa ca acest Summit să se desfășoare la Moscova, la 9 mai a.c., în zgomotul de arme din Piața Roșie produs de parada militară dedicată “Zilei Victoriei în Marele Război pentru Apărarea Patriei”; toți membrii permanenți ai CS al ONU și-au exprimat deja acordul de principiu cu derularea acestui Summit, însă desfășurarea acestuia se amână sine die în circumstanțele crizei noului coronavirus.

Vladimir Putin voia ca noua ordine mondială să se negocieze la Moscova, în ziua și în formatul care să amintească tuturor măreția, faima și puterea Rusiei.

Sunt suficienți indici în limbajul diplomatic al oficialilor ruși care deconspiră această intenție; bunăoară, recent, ministrul rus de externe Serghei Lavrov preciza că esența propunerii președintelui rus rezidă în necesitatea unei ample dezbateri privind “stabilitatea strategică și securitatea globală în toate dimensiunile, fără excepție” în cadrul Summitului informal al celor 5 membri permanenți ai CS al ONU (SUA, Federația Rusă, China, Franța, Marea Britanie; un aspect problematic îl va reprezenta absența Germaniei din acest format).

Este destul de probabil că acest Summit informal (pentru care insistă Moscova și a cărui inițiativă a fost deja agreată la Washington, Beijing, Paris și Londra) va avea totuși loc până la finele anului în curs, având în vedere că în 2020 se împlinesc 75 de ani de la crearea Organizației Națiunilor Unite. Însă el își va pierde efectul pe care Moscova îl vedea legat direct de celebrarea forței și faimei sale; la Moscova, în Piața Roșie, la 75 de ani de la Ziua Victoriei. În locul acestuia, Moscova va avea un surogat de Summit, o videoconferință a liderilor celor 5 membri permanenți ai Consiliului de Securitate pe tema combaterii coronavirusului.

În viziunea Moscovei, noua ordine mondială este conectată prioritar la istoria recentă a umanității, iar al doilea război mondial reprezenta oportunitatea ideală pentru perfectarea unui noi model funcțional al lumii, bazat pe înțelegerea dintre lideri privind actualele sfere de influență(în terminologie tradițională, terminologie care va fi însă evitată obsesiv la nivelul limbajului politic).

În 2020, Moscova a avut două mari oportunități de a genera narațiuni și narative în plan extern: oportunitatea conferită de jubileul sfârșitului celui de-al doilea război mondial (și de creare a ONU) și, respectiv, criza noului coronavirus; prima dintre acestea a încins laboratoarele rusești de producție narativă încă din anii trecuți, iar cea de-a doua a creat în primele luni ale acestui an un spațiu de manevră suplimentar.

Cu siguranță că în acest an valoarea adăugată a narativelor istorice rusești privind cel de-al doilea război mondial este dată de rolul strategic al acestora, cel de a crea un cadru favorabil Rusiei în formatele de negocieri pentru noua ordine mondială.

De această dată, narativele Rusiei privind cel de-al doilea război mondial nu au mai fost simple narative istorice, rostogolite formal peste lume. În acest an, mai mult decât oricând, narativelor istorice rusești despre cel de-al doilea război li s-au asociat componente ideologice de ordin strategic, acestea au devenit (mai mult decât oricând) narative de nișă ale unei metanarațiuni geopolitice.

La nivel strategic, aceste metanarațiuni geopolitice exprimă concepția Federației Ruse privind noua ordine globală: o lume multipolară, al cărei contur funcțional să fie decis de către Marile Puteri; o lume care să recunoască rolul dominant al Rusiei în zonele sale tradiționale de influență; o lume care să păstreze centura sanitară a fostei URSS în jurul Federației Ruse; o lume care să excludă riscuri de alterare a puterii sale la nivel global și/sau riscuri de izolare a acesteia la nivel european sau global; o lume a recunoștinței țărilor “eliberate” exprimate prin angajamente de fidelitate politică pe termen lung; o lume în care proiecția de viitor a Moscovei să prevaleze asupra unor proiecții concurențiale; o lume rusă – cu mici periferii satelitare, la Washington, Beijing, Paris, Berlin și Londra. Această lume rusă are ca fundament metanarativul istoric: Rusia este marele eliberator, care iese peren din încercuiri și reface echilibrul pierdut al lumii.

Principalul obstacol în această construcție îl reprezintă dezacordul plenar în care văd ceilalți metanarativul istoric propus de Moscova, iar aici principalul competitor este Uniunea Europeană. Nu numai că țările europene contestă din ce în ce mai clar metanarativul istoric al Moscovei – mai mult, acestea au elaborat deja un metanarativ istoric propriu, care câștigă în substanță și coeziune și care se exprimă tot mai convingător și elaborat.

În momentul de față, în Europa se confruntă două metanarative dominante – metanarativul istoric paneuropean și cel rusesc, iar în subsidiar au loc tensiuni locale (colaterale) între diferite narative naționale divergente.

Metanarativul istoric paneuropean este în evoluție accelerată încă de anul trecut, când unele țări europene au ridicat nivelul de alertă privind riscul proliferării narativului rusesc, în contextul împlinirii a 80 de ani de la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov. În acest context, narativul istoric paneuropean pare a fi reușit să se exprime fără echivoc în planul politicii istorice, în pofida uriașelor diferențe de viziune istorică ale Statelor Membre, iar unul dintre documentele esențiale ale acestuia este deja celebra Rezoluție a Parlamentului European European Parliament resolution of 19 September 2019 on the importance of European remembrance for the future of Europe, adoptată în toamna anului trecut, potrivit căruia al doilea război mondial a reprezentat o consecință a Pactului Molotov-Ribbentrop, iar Uniunea condamnă revizionismul istoric și cheamă la o cultură a memorizării care să respingă crimele regimurilor fasciste, staliniste și ale altor regimuri autoritariste ale trecutului și la o consolidare a rezilienței împotriva amenințărilor moderne la adresa democrației.

Două ingrediente ale textului acestei Rezoluții conferă plus-valoare documentului în contextul confruntării cu metanarativul geopolitic rusesc actual: trimiterea la faptul că integrarea europeană reprezintă un model al păcii și reconcilierii, o alegere liberă a popoarelor Europei, precum și îngrijorarea provocată de eforturile Rusiei de distorsionare a faptelor istorice și a crimelor comise de regimul totalitar sovietic, care reprezintă o componentă primejdioasă a unui război informațional cu scopul de a divide Europa.

Acest metanarativ (european) a crescut exponențial în ultimele luni și și-a creat deja expresii sistemice în cascadă: parlamentele a patru țări europene (Lituania, Letonia, Estonia, Polonia) au condamnat, prin rezoluții proprii, tendințele propagandistice și revizioniste istorice ale Moscovei; președinții țărilor baltice și, separat, miniștrii de externe din 10 state ale NATO (printre care România și SUA) au elaborat recent o declarație comună pe această temă etc.

În esență, metanarativul istoric paneuropean refuză imaginea edulcorată a Rusiei ca eliberator, condamnă regimul stalinist și comunist (deopotrivă cu cel nazist), precum și revizionismul istoric actual al Rusiei.

În mod particular, țările din actuala Europă Centrală și de Est nu se văd nici eliberate de intervenția rusească și nici libere și sigure cu adevărat în vecinătatea ei. Acest metanarativ se extinde treptat spre est și scade în intensitate pe măsură ce se apropie de granițele Rusiei; spre exemplu, în Ucraina și R. Moldova rămâne încă dominat de metanarativul rusesc, care se exprimă prin celebrarea ostentativă a Zilei Victoriei și a Armatei Roșii, prin parade militare, prin preluări interesate punctuale ale narativelor istorice rusești (potrivit cărora, bunăoară, România ar fi anexat teritorii în al doilea război mondial, teză vehiculată în mod sistemic de unele cercuri politice la Chișinău și Kiev și care intră în contuzie directă cu metanarativul european – care, potrivit Rezoluției menționate a Parlamentului European, stabilește fără echivoc următoarele: „ca o consecință directă a Pactului Molotov-Ribbentrop, Republica Polonă a fost invadată mai întâi de Hitler și apoi de Stalin, Uniunea Sovietică comunistă a declanșat un război agresiv împotriva Finlandei iar apoi a ocupat și anexat părți din România – teritorii care nu au fost niciodată restituite – și a anexat republicile independente Lituania, Letonia și Estonia”, conform paragrafului C al Rezoluției).

Pentru a nu fi erodat de metanarativul rusesc, metanarativul european are nevoie vitală de solidarități și coeziuni reale în interiorul său; nevoia de coeziuni este exprimată tot mai des în documentele europene (bunăoară, recent, la 6 mai a.c., s-a semnat la Zagreb o Declarație comună a liderilor UE și țărilor din Balcanii de Vest, la al cărei punct 18 se menționează fără echivoc că UE reiterează apelul la toți partenerii săi pentru a se alinia integral la pozițiile acesteia în politica externă, în special în problemele care generează interese majore comune).

În contrapartidă, metanarativul istoric rusesc și-a accelerat și el dispozitivele și limbajele; la 19 decembrie 2019, președintele rus Vladimir Putin enunța numeroase narative istorice în cadrul adresării sale către națiune și conferinței de presă televizate; în cadrul Summitului informal al liderilor Comunității Statelor Independente de la 20 decembrie 2019, președintele Vladimir Putin a prezentat în mod elaborat date și interpretări din 20 de documente și materiale de arhivă, transformând Summitul într-o oportunitate de propagandă la nivelul întregii Comunități; la reuniunea colegiului Ministerului Apărării din 24 decembrie 2019 au fost reluate narative similare ale președintelui rus; la 23 ianuarie a.c. liderul rus a formulat public inițiativa desfășurării Summitului informal al liderilor celor 5 membri permanenți ai Consiliului de Securitate, inițiativă care miza pe narațiunea istorică a unei împăcări planetare în Piața Roșie etc.

Confruntarea dintre cele două metanarative istorice, cel european și cel rusesc, pleacă de la un decalaj insurmontabil: Rusia pare că ar fi luptat în alt război, iar metanarativul acesteia se articulează pe fapte istorice interpretate diferit, chiar opus față de interpretările acelorași fapte produse în (și propuse de) Europa; pentru Moscova, al doilea război mondial este de factoMarele Război pentru Apărarea Patriei, care a început la 22 iunie 1941 și s-a sfârșit la 9 mai 1945, iar obiectivul principal al acestuia ar fi fost apărarea Patriei – care, în subsidiar, a avut nevoie de “eliberarea” de fascism a Europei. În (meta)narativul istoric rusesc, fascismul (național-socialismul) reprezintă cel mai mare inamic al Europei și lumii, iar Rusia (alături de poporul evreu) – ținta principală a agresiunii naziste în perioada 1941-1945. Soldatul Armatei Roșii este eroul și eliberatorul Europei, iar în acest context conflagrația nu are însemnele și însemnătatea unui război mondial, ci semnificația unui Mare Război Patriotic, dus de Armata Roșie pentru apărarea Patriei (1941-1945).

Acest metanarativ se bazează pe o construcție ramificată de narative suprapuse, particularizate pentru fiecare din țările-țintă.

Exemplificăm aici cu doar câteva dintre narativele istorice recurente în limbajele epico-diplomatice ale Federației Ruse:

1. Narative (oficiale și/sau publice) destinate României:

• Armata Roșie a eliberat/dezrobit România și alte țări din Europa de Est.
• Ostașii sovietici au eliberat de ocupația hitleristă și de regimurile pro-fasciste state din Europa Centrală și de Est – “eliberarea” României a reprezentat doar una dintre primele etape în eliberarea țărilor din Europa Centrală și de Est de nazism și fascismn .
• În lupta pentru “eliberarea” României de trupele hitleriste și hortiste și-au dat viața cca 70.000 de soldați sovietici.
• Rolul diviziei Tudor Vladimirescu în luptele pentru eliberarea României a fost covârșitor.
• Românii au fost “ocupanți” în Basarabia și Bucovina.
• Populațiile locale din aceste provincii au salutat “eliberarea” de sub administrația românească și fascistă/hitleristă.
• Regimul comunist din România a reprezentat o expresie ulterioară a “eliberării”.
• România și alte țări din Europa eroizează/glorifică nazismul și alte manifestări proliferarea rasismului și a discriminării rasiale, iar Federația Rusă veghează asupra limitării acestor fenomene.
• În ultimii ani, România se confruntă cu o tendință de creștere a susținătorilor mișcării naționaliste, care are ca scop, printre altele, reabilitarea formațiunilor fasciste care au operat în țară până în 1944.
• În România au loc încercări de reabilitare a politicienilor români care au participat la represaliile împotriva populației evreiești și rome, iar eforturile de a proteja memoria „victimelor comunismului” se traduce adesea în justificarea foștilor condamnați din mișcarea legionară sau a fostei administrații a lui Ion Antonescu.
• Trecerea sub tăcere sau denaturarea faptelor adevărate care mărturisesc cruzimea și anvergura Holocaustului, în special, în România unde comunitatea evreiască până acum constituie abia 1-2% din populația evreiască din România dinaintea războiului, reprezintă de fapt o indulgență pentru renașterea neonazismului, neofascismului și antisemitismului în Europa contemporană democratică.

1. Narative (oficiale și/sau publice) destinate Uniunii Europene și/sau țărilor europene:

• Democrațiile occidentale” (imperiile coloniale ale Marii Britanii și Franței) au avut un rol rușinos în renașterea militarismului și crearea regimului nazist în Germania în perioada de dinainte de război, precum și în zădărnicirea eforturilor consecutive ale conducerii URSS pentru crearea unui sistem de securitate colectivă în Europa (până în august 1939).
• Occidentul supralicitează semnificația presupus „fatală” a pactului sovietic-german de neagresiune (așa-numitul Pact Molotov-Ribbentrop); al doilea război mondial a fost declanșat de intervenția germană asupra Rusiei în iunie 1941, nu de Pactul Ribbentrop-Molotov. Acuzațiile aduse Uniunii Sovietice și lui Stalin privind declanșarea războiului sunt un non-sens; pactul Ribbentrop-Molotov nu poate fi considerat o conspirație militară și politică a celor doi dictatori sau a celor două puteri.
• Vestul a complotat împotriva Rusiei (mai ales prin Acordul de la Munchen din 1938), obligând-o să se apere semnând cu Germania Pactul Molotov-Ribbentrop. URSS a fost forțată să încheie pactul cu Germania nazistă pentru a se apăra.
• URSS a decis semnarea acestui document numai după ce au fost pierdute toate oportunitățile și au fost respinse toate propunerile URSS pentru crearea unui sistem unic de securitate în Europa. URSS a încercat până în ultima secundă să utilizeze orice șansă pentru a crea o coaliție antihitleristă, a dus negocieri cu reprezentanții militari ai Franței și Marii Britanii, a încercat să prevină izbucnirea celui de-al doilea război mondial etc., însă a rămas singură și izolată, fiind astfel obligată să semneze cu Hitler pactul de neagresiune.
• Există posibilitatea ca și în alte acorduri încheiate în epocă de statele europene cu Germania lui Hitler să existe clauze secrete privind împărțirea sferelor de influență (acest narativ a fost vehiculat chiar de către președintele Federației Ruse, în decembrie 2019, la Summitul informal al liderilor CSI).
• Rusia a manifestat deschidere publicând, recent, exemplarul în limba rusă al textului Pactului Ribbentrop-Molotov, însă alte țări europene nu răspund nu aceeași deschidere.
• Destrămarea unui stat independent democratic, Cehoslovacia, a deschis mișcarea spre est a lui Hitler și a reprezentat cauza reală a izbucnirii războiului.
• Ambițiile Germaniei (chiar și ale Poloniei) de a avea acces inclusiv la Marea Neagră au facilitat dezvoltarea operațiunilor lor militare spre est și/sau au creat un culoar favorabil acestora.
• Polonia a încheiat o înțelegere secretă cu Germania nazistă în urma căreia cele două țări urmau a-și coordona acțiunile în est.
• Regimurile comuniste din Europa de Est nu au fost regimuri criminale.
• În unele țări din Europa au loc o campanie de rescriere a istoriei celui de-al doilea război mondial și eforturi ale elitelor politice din țări aflate în vestul și estul Europei privind distrugerea memoriei istorice, iar Rusia manifestă o îngrijorare specială față de aceste procese.
• Occidentul derulează o amplă campanie de dezinformare tip fake news, bazată pe încercări de falsificare a istoriei și de ignorare a lecțiilor definitive ale celui de-al doilea război mondial, pentru a justifica demolarea arhitecturii stabilității strategice globale și a controlului armamentelor.
• Această campanie seamănă îndeaproape cu evoluția din anii 30 ai secolului XX, care a dus la declanșarea războiului.
• Principala țintă a acestui tip de falsificare a istoriei o reprezintă generația tânără, care nu are propria sa experiență și este lipsită de informații adecvate.
• În Europa a apărut o generație care nu cunoaște adevărul despre cel mai teribil război din istoria omenirii, iar Rusia este gata să ofere lecții privind “adevărul” acestui război.
• Adevărul privind cel de-al doilea război mondial (cheia de interpretare corectă a acestuia) este la Moscova.
• Occidentul distorsionează memoria războiului, iar lecțiile acestuia devin din ce în ce mai des obiectul speculațiilor politice conjuncturale. Vestul încearcă să reinterpreteze istoria celui de-al Doilea Război Mondial, să revizuiască rezultatele acestuia, să nege Holocaustul și să subdimensioneze contribuția decisivă a Uniunii Sovietice la victoria asupra Germaniei naziste.
• Adoptarea, de către Parlamentul European, a Rezoluției „Importanța rememorării istoriei europene pentru viitorul Europei” (2019/2819(RSP)), reprezintă o tentativă fățișă de a denatura adevărul istoric privind cel de-al Doilea Război Mondial prin atribuirea responsabilității egale pentru această tragedie globală atât Germaniei hitleriste, cât și URSS și chiar Rusiei contemporane.
• Acest document este complet anti-istoric și încearcă să facă „cele două regimuri totalitare” (hitlerist și stalinist) responsabile în egală măsură pentru izbucnirea celui de-al doilea război mondial și pentru unele „masacre, genocide, deportări” generalizate și depersonalizate. În același timp sunt complet ignorate rolul eliberator al armatei sovietice, contribuția decisivă a popoarelor URSS în înfrângerea coaliției regimurilor totalitare și dictatoriale care fusese creată de Germania nazistă pe cea mai mare parte a teritoriului a ceea ce era atunci Europa pe fundalul îngăduinței din partea „imperiilor coloniale democratice” – Franței și Marii Britanii.
• Documentul reprezintă o încercare nerezonabilă de a atribui o responsabilitate practic egală pentru dezlănțuirea și ororile celui de-al Doilea Război Mondial celor „două regimuri totalitare” – cel nazist și cel sovietic, ignorând complet sacrificiile uriașe și lupta eroică împotriva nazismului și fascismului ale popoarelor URSS, care au adus o contribuție decisivă la victoria definitivă a Coaliției antihitleriste.
• În context, pe fondul recrudescenței unor atitudini extremiste, naționaliste, xenofobe etc., s-a înrăutățit și situația drepturilor minorităților naționale (a se citi rusești) din țări precum țările baltice și Ucraina. Rusia vede în aceste procese o amenințare directă pentru valorile fundamentale ale democrației și drepturilor omului, precum și o provocare serioasă pentru securitatea și stabilitatea internațională și regională în general; Moscova luptă pentru combaterea acestor procese.
• Nu sunt motive pentru a se recunoaște rolul nociv al stalinismului și comunismului și/sau de a se compara, echivala sau egaliza crimele produse de acesta cu cele produse de nazism.
• Abținerea statelor europene de la susținerea adoptării Rezoluției Adunării Generale ONU “Combaterea glorificării nazismului, neonazismului și a altor practici care contribuie la escaladarea formelor contemporane de rasism, discriminare rasială, xenofobie și intoleranță, asociată acestora” (octombrie 2019) reprezintă o tendință foarte periculoasă. Corolar: Rusia dorește restabilirea “adevărului istoric”, iar țările europene se opun.
• Rusia și o serie întreagă de state care împărtășesc aceleași valori formulează în mod constant idei constructive pentru a dezvolta o nouă arhitectură a securității globale și europene / eurasiatice (sub-text: mesajul subliminal: Rusia este interesată de stabilitate, Vestul – nu).

Unele din narativele istorice rusești de mai sus fost deja identificate ca narative propagandistice de către structurile specializate ale Uniunii Europene; altele figurează în mod constant în declarațiile oficialilor ruși, în documente oficiale ale Moscovei (precum, bunăoară, în Raportul Ministerului Afacerilor Externe al Federația Rusă privind cooperarea umanitară, 2019, prezent și promovat pe site-ul MAE rus) etc.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro