ANALIZĂ. De la Ditrău la Brexit: Cum schimbă lumea narațiunile false

​Narațiunile false/toxice au fost folosite în ultimii ani pentru atingerea a trei tipuri de obiective: câștigarea unor confruntări electorale (SUA; Marea Britanie, Israel etc), consolidarea puterii unor regimuri autoritare (Turcia sau Rusia) sau schimbarea politicii externe a unui stat.

Cazul Ditrău a adus în atenția românilor forța pe care o pot avea, asupra unor comunități, anumite narațiuni. În acest caz, vinovată de ce s-a întâmplat a fost considerată propaganda anti-imigranți și anti-Soros a premierului Viktor Orban și a majorității organizațiilor media din Ungaria care i-au preluat discursul, în condițiile în care mulți dintre maghiarii din România – și, implicit, cei din Ditrău – preferă ca sursă de informare presa din Ungaria.

Genul de discurs/narațiune care se aude în ultimii ani la Budapesta nu a fost inventat de Viktor Orban, iar impactul său a fost ceva mai semnificativ decât agitarea spiritelor într-o comună. Cu anumite diferențe de la un caz la altul, în funcție de specificul local, acest tip de narațiune este prezent de la un capăt la altul al Europei, atât în interiorul UE cât și în afara acesteia.

Esența mesajelor în baza cărora se construiesc aceste discursuri/narațiuni e crearea unui pericol străin de nație, care vine sau este încurajat din afară – migranții, musulmanii, instalatorul polonez, sorosiștii, membrii comunității LGBT etc. Accentul se pune pe simplitatea mesajului și pe capacitatea acestuia de a genera emoții puternice și, mai ales, frică.

Adevărul contează prea puțin, iar discursul de tip demagogic și populist este dublat de campanii de știri false, fake news.

Narațiunile toxice ca instrumente politice interne și externe

Narațiunile false/toxice au fost folosite în ultimii ani pentru atingerea a trei tipuri de obiective. Cel folosit la scara cea mai largă, din Statele Unite până în Israel și din Marea Britanie până în țări ca Ungaria și România, privește câștigarea unor confruntări electorale.

În unele cazuri în care s-a recurs la discursuri populiste și sperietori gen Soros apare o adevărată „școală” de consultanță cu experți americani, ca George Birnbaum și Arthur Finkelstein și israelieni, dintre care, în România, s-a auzit cel mai mult de Tal Silberstein.

Un alt obiectiv urmărit prin narațiunile false/toxice privește consolidarea puterii, care poate merge până la derapajele democratice și pași în direcția unui regim autoritar. Exemplele cele mai la îndemână sunt Federația Rusă și Turcia, dar, până la un punct, putem să vorbim și de ce s-a întâmplat și, în unele cazuri, continuă să se întâmple, în țările-problemă ale UE.

În sfârșit, obiectivele din a treia categorie sunt legate de politicile externe ale unor state. Acestea recurg la narațiuni false/toxice pentru a îi slăbi pe cei pe care îi definesc drept adversari sau competitori și pentru a-și consolida propria putere/influență/imagine.

Rusia este cel mai bun exemplu, dat fiind că începând cel puțin cu războiul din Ucraina, a apelat pe scară largă la instrumente de manipulare/dezinformare/propagandă în exterior.

Brexit și triumful tabloidelor

FOTO Shutterstock via Profimedia Images

În timp ce în România se încingeau spiritele pe marginea cazului Ditrău, în Europa lua sfârșit încă o etapă a încâlcitului divorț dintre UE și Marea Britanie, iar Brexitul devenea oficial la 31 ianuarie, cu puțin înainte de miezul nopții. Partizanii ieșirii din UE au organizat petreceri pentru a marca momentul – inclusiv una în Piața Parlamentului din Londra – iar tabloidele au fost încântate să scrie despre ele și să publice fotografii care dădeau întregii povești un aer de carnaval având ca temă Union Jack-ul.

Tabloidele aveau de ce să se alăture sărbătorii așa-numiților Brexiteers: se arătaseră ostile construcției europene timp de zeci de ani și nu ezitaseră să publice chiar și știri false când acestea atacau UE; unul dintre cei care au apelat printre primii la astfel de știri false a fost, în perioada când era jurnalist și corespondent de presă la Bruxelles, chiar actualul premier Boris Johnson, care a ajuns la putere cu un mesaj agresiv (și nu întotdeauna adevărat) pro-Brexit.

În campania pentru referendum, tabloidele s-au poziționat în mod clar în tabără Leave, iar cel mai influent tabloid al momentului, The Sun, le-a cerut explicit cititorilor săi să voteze pentru Brexit. Patronul The Sun este magnatul australian Rupert Murdoch, care deține, printre altele, și Fox News și este prieten și susținător al lui Donald Trump dinainte ca acesta să devină președinte.

Ca politician, Trump a insistat deseori pe o versiune proprie a adevărului, care nu prea ține cont de fapte; victoria sa în alegerile prezidențiale a fost una controversată întrucât la aceasta ar fi contribuit și Federația Rusă, inclusiv printr-o campanie de fake-news menite să manipuleze alegătorii americani.

Brexit: „o victorie gigantică pentru politica externă a lui Putin”

Protestatar anti-Brexit sugerează că în spatele ieșirii Marii Britanii din UE ar fi Putin. FOTO via Profimedia Images

Rusia apare, de altfel, cam peste tot atunci când este vorba de marile narațiuni false/toxice ale ultimilor ani și producția de știri false: în revoluția din Ucraina și războiul care a urmat după aceasta, în retorica anti-imigrație care s-a accentuat în contextul crizei refugiaților, în discursul anti-Soros sau în cel pro-Brexit.

Fenomenul a fost studiat îndeaproape, în România, de jurnalistul Marian Voicu, care în 2018 a publicat o carte foarte bine documentată pe această temă, “Matrioșka mincinoșilor. Fake news, manipulare, populism”. Pentru a înțelege mai bine cum funcționează campaniile de promovare a narațiunilor false/toxice, am discutat cu Voicu, care a revenit recent din Marea Britanie, despre modul în care a acționat Rusia în contextul Brexitului.

Observați în carte că fostul ambasador american la Moscova, Michael McFaul, a catalogat votul pro-Brexit de la referendum drept “o victorie gigantică pentru politica externă a lui Putin”. Ce este în spatele acestui punct de vedere?

McFaul a spus ceea ce gândeau cancelariile occidentale. Un tweet ulterior a fost și mai apăsat:

„Putin câștigă de pe urma unei Europe slabe. Votul Marii Britanii slăbește UE. E simplu”.

Într-adevăr, e simplu, căci asta e filozofia Kremlinului: dacă Rusia nu se poate întări, atunci poate încerca să slăbeasca Vestul; puterea, în fond, este relativă. Vladimir Putin a fost, fără îndoială, încântat de rezultat, pentru că nu avea decât de câștigat. În primul rând, criza indusă de Brexit făcea ca UE să fie preocupată de propriu-i destin, întorcându-și privirea de la anexarea Crimeii și războiul cu Ucraina.

Apoi, Brexitul însemna nu doar divizarea UE, ci a Marii Britanii înseși, prin posibila secesiune a Scoției și Irlandei de Nord iar impactul economic ar putea fi semnificativ nu numai pentru Marea Britanie ci și pentru UE. În plus, perioada care urma ar fi angajat țara în dezbateri privind destinul european, fără a mai lăsa loc pentru altceva.

Brexitul însemna și un precedent, francezii și olandezii fiind printre primii care au cerut organizarea unui referendum similar în țările lor. Dezordinea provocată de Brexit și de celelalte mișcări centrifuge puteau mări distanța dintre UE și SUA și submina coeziunea NATO.

În fine, Brexitul le arată rușilor că, deși supusă sancțiunilor Vestului, Rusia este în expansiune teritorială (prin anexarea Crimeii), contează din nou în plan extern (în Siria, Venezuela, Libia) iar Euroasia este un proiect geopolitic mai coerent decât UE. Brexitul a încurajat și potențat mișcarea centrifugă din UE – aceasta fiind una din narațiunile fake principale ale Kremlinului, cultivate de presa rusă, media alternativă și „idioții utili”.

Putin a negat însă orice implicare în campania pentru Brexit, așa cum a făcut-o și în cazul alegerilor americane și altor scrutine. Nu putem credita Moscova nici cu inițierea referendumului și nici cu rezultatul favorabil taberei Leave, dar dovezile implicării rușilor sunt evidente: campanii de fake news, dezinformare, propagandă, kompromat, similare celor care au însoțit mișcările secesioniste ale Cataluniei și Ligii Nord, ale mișcărilor de extremă dreapta, inclusiv financiar (finanțarea Frontului Național francez de către bănci rusești).

Tiparele intervenției sunt aceleași.

Armatele de boți ale Kremlinului și noul război informațional

Sursa FOTO: Mikhail Metzel/TASS/Sipa USA via Profimedia Images

În ce a constat, efectiv, implicarea Rusiei în campania Leave? Cât de mari sunt costurile și eforturile logistice ale unui asemenea demers?

Theresa May a acuzat Rusia de amestec în alegeri și propagare de fake news, spunând că prin acțiunile sale Rusia „amenință ordinea internațională de care depindem cu toții”, “transformând informațiile în arme” pentru „a dezbina Occidentul”.

Rusia este acuzată de liderii statelor occidentale că folosește „fabrici de troli”, boți, propagandă prin posturile Russia Today și Sputnik precum și alte media locale, pentru a genera dezinformare și fake news. Acuzațiile doamnei May urmau celor lansate de Emmanuel Macron, Angela Merkel, Mariano Rajoy și Mark Rutte. Armatele de boti din undergroundul rus au caracter permanent, în spatele cărora stau până la o mie de oameni și un buget de 10 milioane de dolari. (Fabrica de troli de la Sankt Petersburg este cea mai cunoscută.)

Jumătate din conversațiile în rusă pe Twitter din 2016 implicau conturi automatizate care generau agresiv și eficient narațiunile fake. Peste 150 mii de conturi generate de boții ruși au produs peste 45 mii de tweeturi despre #Brexit în ultimele 48 de ore ale campaniei, postări care au fost apoi viralizate, fiind citite de sute de milioane de ori.

Conturile erau înregistrate nu numai în Marea Britanie, ci și în SUA, proprietarii inventați ai acestora fiind un veteran US Navy, un republican din Tennesse, un patriot texan etc. Studii similare au vizat Facebook și YouTube. 261 de articole anti-UE publicate de RT și Sputnik au fost viralizate în rețelele sociale, atingând 134 de milioane de vizualizări, de 4 ori mai mult decât conținutul oficial distribuit de site-rile Vote Leave și Leave.eu.

O campanie plătită în rețelele sociale ar fi costat 4 milioane de lire.

Mai mult, cu câteva ore înaintea discursului premierului May, The Times publică declarația lui Ciaran Martin, șeful apărării cibernetice britanice, care acuză Rusia că a organizat atacuri cibernetice asupra presei, centrelor de telecomunicații și sectoarelor energetice în ziua votului pentru Brexit.

Publicarea raportului final privind amestecul Rusiei în referendum este amânată constant, din octombrie 2019, de Boris Johnson. La toate acuzațiile care i-au fost aduse, Putin a răspuns că guvernul May trebuie „să îndeplinească voința poporului”, și că „un referendum nu poți să îl repeți la nesfârșit pentru că nu îți place rezultatul”, întrebându-se nevinovat: „Este asta oare o democrație?”.

Care au fost principalele narațiuni utilizate de Rusia în contextul Brexitului și care e locul acestora în mozaicul de narațiuni utilizate în alte țări UE, Ucraina, Statele Unite sau chiar și pe plan intern, pentru publicul rusesc?

Principalele narațiuni fake ale Kremlinului au fost că Uniunea Europeană se dezintegrează iar statele naționale se revoltă împotriva planurilor Bruxelles-ului de a le transforma în colonii (în România, narațiunea fake era promovată chiar de politicieni PSD), mișcările de stradă fiind tot mai numeroase; UE este Gayropa, condusă de homosexuali care vor să legalizeze pedofilia; Ucraina este condusă de o juntă fascistă care a început exterminarea în masă a rușilor din Donbas; SUA a generat criza refugiaților, pentru a supune Europa; oligarhia mondială (al cărei exponent este Soros) finanțează revoluții colorate pentru a confisca puterea prin lovituri de stat iar democrația populară este atacată de statul paralel, etc. Narațiunile au fost declinate prin fake news și în Marea Britanie, în presă și rețele sociale.

În discursul rostit la Clubul Valdai, un fel de Davos rusesc, Vladimir Putin avea să traseze in 2013 liniile de forță ale viitorului război informațional:

„Putem vedea cât de multe state euro-atlantice își reneagă rădăcinile, inclusiv valorile creștine, care constituie fundamentul civilizației occidentale. Neagă principiile morale și toate identitățile tradiționale: naționale, culturale, religioase și chiar sexuale. Implementează politici care pun semnul egalității între familiile lărgite și uniunile de parteneri de același sex, credința în Dumnezeu cu credința în Satana. (…) Excesele corectitudinii politice au atins punctul în care se discută la modul cel mai serios despre înregistrarea partidelor politice care au ca scop promovarea pedofiliei.(…) Astăzi, națiunile dezvoltate nu se mai pot reproduce nici măcar cu ajutorul migranților. (…) Nu este un accident faptul că politicienii europeni și personalitățile publice vorbesc astăzi din ce în ce mai mult despre eșecul multiculturalității și că nu sunt capabili să integreze limbi străine sau elemente culturale străine în societățile lor.”

Spioni ruși, politicieni britanici și dreapta alternativă americană

Brittany Kaiser, co-fondator Cambridge Analytica

Dincolo de narațiuni și fake news, ce alte instrumente a avut la dispoziție Moscova?

În noiembrie 2017, după deschiderea unor anchete oficiale în SUA și Marea Britanie privind amestecul rușilor în alegerile din cele două țări, a apărut informația că cel puțin zece parlamentari britanici din toate partidele primeau în medie o mie de lire pe oră pentru aparițiile la RT.

Cele mai mari venituri le-a avut laburistul George Galloway, care între 2013 și 2015 a încasat peste 100 mii de lire pentru realizarea propriului său show. (2 326 politicieni, jurnaliști, celebrități, experți, universitari americani și europeni au apărut la RT).

Nigel Farage a fost unul din primii politicieni britanici cultivați de Russia Today, încă din 2006. În septembrie 2016, la două luni după referendum, Nigel Farage primea oferta de a avea propriul talk-show la RT.

În orice poveste bună trebuie să existe și spioni, dacă se poate, ruși. Brexitul nu face excepție. Multimilionarul Aaron Banks a fost finanțatorul principal al campaniei Leave (5,6 milioane de lire, cea mai mare donație pentru o cauză politică din istoria Marii Britanii). Este căsătorit cu Ekaterina Paderina și au împreună cinci copii. Paderina a avut relații intime cu Mike Hancock, care era de zece ani membru în Comisia pentru Apărare și președinte al grupului Marea Britanie-Rusia din Camera Comunelor.

În 2010, Hancock a trebuit să răspundă la întrebări privind o altă rusoaică, Katia Zatuliveter, care îi era asistentă și cu care avea o relație de trei ani, acuzată de MI5 de spionaj. Zatuliveter avea acces la emailurile private ale lui Hancock și „practic conducea grupul UK-Rusia din Camera Comunelor”. În plus, avea acces și la computerele ALDE din Adunarea Parlamentară a Consiliul Europei, însoțindu-l pe Hancock la toate întâlnirile și dineurile. (Printre celelalte asistente se mai numărau o româncă și o ucraineancă.)

În noiembrie 2010, Zatuliveter călătorise la Moscova, unde i se acordase rarul privilegiu al unei audiențe la președintele Rusiei, Dmitri Medvedev. Banks susține că nu au fost implicați banii Rusiei în sprijinul Leave (Comisia Electorală a exprimat însă îndoieli că Banks este „adevărata sursă” a banilor, urmând ca National Crime Agency să investigheze sursa donației) și că soția sa nu este spioană, este doar fluentă în șase limbi.

Banks susține anexarea Crimeii și intervenția din Donbas, unde „85% sunt etnici ruși”, iar în cartea sa “Băieții răi ai Brexitului” vorbește deschis despre contactele sale rusești.

Kremlinul, dreapta alternativă americană și UKIP și-au descoperit interese comune. Farage făcea parte dintre politicienii proruși și eurosceptici din Parlamentul European pe care Rusia nu i-a inventat dar i-a cultivat, oferindu-le acces la o stație de propagandă. El a fost susținut atât de ruși cât și de cei care aveau să-l poarte spre victorie pe Trump.

Steve Bannon, care avea să fie șeful campaniei prezidențiale a lui Trump, căuta încă din 2012 un echivalent al mișcării Tea Party și așa a dat de UKIP și de Farage. În această poveste complicată a Brexitului își dau mâna, pentru prima oară, interesele rusești și cele ale dreptei alternative americane.

AggregateIQ și Cambridge Analytica – mașinăria de propagandă automată creată de Robert Mercer, unul din cei mai importanți finanțatori ai campaniei lui Trump, a operat pentru prima dată la scară mare cu ocazia Brexitului. Era încălzirea pentru alegerile prezidențiale americane. Mercer, Farage și Banks sunt trio-ul care a făcut posibil Brexitul. Banks a pus la dispoziție banii, printr-un fond off-shore, Mercer a venit cu mașina de propagandă și conexiunile cu dreapta alternativă americană, iar Farage a fost interfața cu electoratul britanic. Campania de fake news a Kremlinului a contat, cu siguranță.