DOSAR SIRIA. Ce vrea Erdogan? Impredictibilitatea politicii SUA în Orientul Apropiat. Ce interese are Rusia? Ce se întâmplă cu kurzii? Se poate reface Statul Islamic?
Ce vrea Erdogan in Siria? Impredictibilitatea politicii SUA în Orientul Apropiat poate naște monștri. Ce caută Rusia în Siria și cum a redevenit un power-brokerin regiune? Ce se întâmplă cu kurzii? Se poate reface Statul Islamic?
Contributors.ro a organizat o discutie între experți români de top, care pot descrifra ultimele evoluții din dosarul sirian și implicațiile acestora. La 8 octombrie, Turcia a lansat o operațiune militară în nordul Siriei, împotriva milițiilor kurde. Kurzii din Siria au fost principalul aliat al Statelor Unite în războiul din Orientul Apropiat împotriva Statul Islamist. Operațiunea a fost precedată de o convorbire telefonică dintre președinții Recep Tayip Erdogan și Donald Trump. Iar faza ei fierbinte pare să se fi încheiat odată cu vizita vicepreședintelui Mike Pence la Ankara.
La această discuție au participat Dragoș C. Mateescu, bun cunoscător al situației politice din Turcia, Cătălin Gombos, ziarist care a copilărit și mai apoi lucrat în Orientul Mijlociu, Octavian Manea, specialist în politică externă americană și Armand Goșu, cunoscut expert în probleme rusești.
Subiecte discutate:
Turcia
- Confruntat cu o serioasă criză de legitimitate pe scena politică internă, Erdoğan a ales o acțiune în forță împotriva kurzilor.
- Presa turcă întreține un naționalism feroce, kurzii sunt vazuți ca un fel de coloană a cincea.
- Probabil că Erdoğan va prelungi pentru foarte mult timp ocupația în nordul Siriei
- Răcirea relațiilor dintre SUA si Turcia. Trump pare dispus sa folosesca scandalul de corupție din 2013 prin care o banca turcesca a ajutat Iranul sa încalce sancțiunile americane, dar nu acum. Turcia lui Erdoğan încetează, treptat dar sigur, să mai fie inclusă în marile strategii regionale americane
- Vremurile când Erdoğan putea șantaja Uniunea cu refugiații au cam trecut
.SUA
- Liderul majoritatii republicane din Senat, Mitch McConnell, avertiza în paginile Washington Post că “riscăm să repetăm retragerea nechibzuită a administrației Obama din Irak, care a facilitat ascensiunea Statului Islamic.”
- Donald Trump a imbratisat argumentele presedintelui turc in detrimentul propriului sau Secretar al Apararii. Ulterior insa a parut sa fie mult mai receptiv la sfaturile lui John Bolton sau Jack Keane.
- O prezenta americana in Siria inseamna leverage, inseamna a pastra un cuvant de spus in modelarea Siriei post-conflict. Acum cei care vor arbitra intregul context sunt Rusia, Iranul si Turcia.
- Retragerea americana deschide calea spre o criza de încredere și în sistemul formal de alianțe al Statelor Unite. Rămâne de văzut cum vor rezona undele de șoc ale acestor decizii la Seul, Taipei sau în Estul Europei.
Siria
- Iranul nu are cum să nu se bucure de retragerea americană. Iranul a investit enorm pentru ca regimul lui Bașar al-Assad să rămână la putere.
- Kurzii sirieni au fost deja nevoiți să ajungă la o înțelegere cu Assad și aliații săi.
- Numărul prizonierilor evadați nu este foarte mare – poate câteva sute. Dar lor lis e adaugă mii de luptători din Irak care ar putea profita de o granița poroasă între Siria si Irak.
- De ce kurzii din Siria nu constituie o amenințare reală la adresa Turciei?
- Relocarea refugiaților din Turcia în nordul Siriei este o inginerie etnica de tipul celei practicate de Stalin sau Saddam Hussein in Irak.
RUSIA
- Siria era un loc gol, lăsat de occidentali, pe care Rusia s-a grăbit să-l umple. Așa a ajuns Siria e principalul aliat al Rusiei in Orientul Apropiat.
- Războiul purtat împotriva regimului al Assad prin proxy s-ar fi putut încheia cu succes, iar obiectivul americanilor – anume îndepărtarea lui Bașar al Assad – ar fi fost atins, dacă n-ar fi intervenit Putin.
- Putin a schimbat raportul de forțe din Orientul Apropiat printr-o campanie militară limitată, fiind obsedat să nu transforme Siria într-un nou Afganistan.
- Obama refuză să trimită armata în Siria pentru a înfrânge ISIS, Putin trimite câteva zeci de avioane și mii de militari, cu mare pompă și maximă vizibilitate.
- E greu de evaluat volumul real al beneficiilor obținute de Rusia în urma campaniei din Siria. Ele nu trebuiesc minimalizate. De la contractele lui Prigojin, intermediar privat al lui Putin, până la vânzările de armament către puterile din zonă, Turcia – rachete S-400, Irak, Arabia Saudită.
- Cel mai important lucru pentru Kremlin este că a redevenit power broker într-o zonă foarte sensibilă a arenei internaționale.
Contributors.ro: Care crezi că sunt intențiile pe termen lung ale lui Erdoğan în Siria?
Dragoș C. Mateescu: Este o întrebare corectă pentru că nu mai putem vorbi despre intențiile de politică externă și securitate ale Turciei, ci despre nevoia imperativă a lui Erdoğan de a-și salva regimul personal, chiar și prin această acțiune disperată din Siria. Oficial, scopul operațunii, numită Izvorul Păcii, este de a creea un coridor de securitate care să protejeze teritoriul Turciei de milițiile kurde din Siria. Nu mai este niciun dubiu că aceste miliții, Unitățile de Protecție ale Poporului Kurd (cunoscute sub acronimul YPG), se identifică de fapt cu PKK la nivel ideologic, operativ și logistic. În tradiția politicii de securitate a Ankarei după inițierea de către PKK a conflictului cu statul turc, în 1984, kurdismul reprezintă una dintre amenințările existențiale, iar armata turcă a făcut din lupta împotriva acestei amenințări un obiectiv capital. Din păcate, acest obiectiv a devenit în timp un fel de raison d’être al statului și al forțelor sale de securitate, de la armată până poliție și jandarmerie. Confruntat cu o serioasă criză de legitimitate pe scena politică internă, Erdoğan a ales să satisfacă acum instinctul acestui mecanism imens de a acționa în forță împotriva kurzilor. Este spectacolul pe care și-l dorea o parte importantă a societății turcești care este dominată de un naționalism extrem – cum nu am avut noi, în societatea românească, decât poate prin perioada interbelică. Naționalismul acesta de tip fascist a fost inculcat timp de generații printr-un sistem complex de instituții de instrucție publică. Rezultatul este că, spre exemplu, nu există la ora actuală nicio voce în Parlamentul Turciei care să pledeze pentru drepturile individuale și ale minorităților, niciun discurs de esență liberal democratică. Presa, subordonată nu numai lui Erdoğan dar și acestui discurs naționalist fascistoid, întreține și ea atmosfera de luptă îndârjită împotriva oricărei alternative la propria logică, construită pe ideea că Turcia este înconjurată de dușmani iar kurzii sunt un fel de coloană a cincea. Scopul ultim și definitiv al lui Erdoğan în Turcia este să rămână favoritul indisputabil al unei astfel de majorități. Pentru asta, cred că va prelungi pentru foarte mult timp ocupația în nordul Siriei cu toate că, într-un teritoriu care se întinde pe aproape 500 de kilometri, nu va fi deloc ușor. Prezența soldatului turc acolo, în zona kurdă, îl ajută pe Erdoğan să apară în fața majorității naționaliste drept liderul incontestabil și de neînlocuit. S-ar putea chiar să avem un astfel de status quo până la alegerile parlamentare și prezidențiale care ar trebui să aibă loc în 2023, un an crucial pentru că atunci se va sărbători și centenarul Republicii Turcia.
Contributors.ro: Cătălin Gomboș, sunt kurzii din Siria în vreun fel o amenintare pentru Turcia? Spuneai că nu se poate pune problema unui front comun al kurzilor – între PKK, YPG și organizațiile kurzilor din Irak există diferențe ideologice majore. Care ar fi aceste diferențe? PKK-ul ce tip de organizatie este? Turcia ii vede pe cei din YPG ca fiind legati de PKK. Cât adevăr e în asta?
Cătălin Gomboș: Nu cred că, din punct de vedere militar, forțele kurzilor sirieni au constituit – sau constituie acum – o amenințare pentru Turcia. Pe de-o parte avem o miliție dotată cu armament ușor, fără aviație de război – iar aviația militară este un factor extrem de important în războaiele moderne, multe dintre acestea fiind câștigate gratie superiorității aeriene – pe de altă parte Turcia este a patra armată ca mărime din NATO. Dispune de toate echipamentele unei forțe moderne: artilerie grea, forțe blindate, avioane și elicoptere. Milițiile YPG controlează un teritoriu devastat, în bună măsură, de război și au resurse materiale și umane limitate, în timp ce Turcia se bazează pe o populație de zeci de ori mai numeroasă și una dintre cele mai puternice economii din regiune. În plus, kurzii au alte probleme, mai stringente, decât să atace Turcia: Statul Islamic nu este încă eradicat, Bașar al-Assad stă la pândă, mai ales că nu a ascuns niciodată că urmărește să aducă sub control întreaga Sirie. Teritoriul pe care îl controlează a depășit cu mult zonele în care kurzii sunt etnia dominantă, așa că trebuie să fie atenți la felul cum guvernează, pentru a nu aliena populația. Un pericol ar putea apărea pentru Turcia pe termen mediu și lung, dată fiind apropierea dintre YPG și Partidul Muncitorilor din Kurdistan – ambele au fost descrise ca marxiste și chiar maoiste. Nu ar fi exclusă varianta ca luptători PKK să caute să se refugieze în zonele kurde din Siria și chiar să își înființeze baze acolo; au mai făcut, de altfel, acest lucru în nordul Irakului. Față de kurzii irakieni nu există acea apropiere ideologică pe care o întâlnim în cazul celor sirieni. Un al doilea aspect care ar putea fi invocat ține de existența unei entități politice independente sau semi-independente kurde în nord-estul Siriei; se poate presupune că aceasta i-ar încuraja pe kurzii din Turcia să obțină ceva similar, mai ales dacă s-ar uni și cu alte regiuni autonome. Din nou, este un argument care nu prea ține: kurzii turci au de zeci de ani aspirații de independență sau autonomie (insurecția PKK a izbucnit din 1984) și, în plus, o zonă autonomă kurdă, cea din Irak, se află la granița Turciei de aproape 30 de ani, din 1991, fără ca acest lucru să fi afectat în mod major securitatea țării. Și dacă tot ne-am oprit la Irak, țara oferă un bun exemplu despre diviziunile kurzilor. În regiunea autonomă există două administrații paralele, fiecare cu armata sa, conduse de Uniunea Patriotică din Kurdistan (PUK), o formațiune de stânga, și Partidul Democratic din Kurdistan (PDK), clădit în jurul celebrului clan Barzani. Cele două administrații s-au aflat, la un moment dat, în anii ’90, și în război civil. Chiar de curând, când liderul PDK și, totodată, președintele regiunii, Masoud Barzani, a vrut să proclame independența, PUK-ul a refuzat să i se alăture și și-a retras oamenii din calea forțelor irakiene. În afara acestor două mari partide, mai sunt sunt și altele, care li se opun. Kurzii iranieni au, la rândul lor, alte grupări și e greu de crezut că toate acestea (din Iran, Irak și Siria) s-ar uni; să ne amintim că în urmă cu câțiva ani, când orașul kurd sirian Kobane era sub asaltul Statului Islamic, kurzii irakieni au trimis întăriri doar când situația era disperată. Și ca să revenim la îngrijorările Turciei cu privire la potențiale amenințări – cred că acum este vorba mai degrabă de îngrijorări ale lui Erdoğan legate de viitorul său politic și de faptul că a pierdut, la alegerile locale, marile orașe. Nu ar fi primul lider care recurge la un război pentru a-și consolida sprijinul acasă – existența unui inamic are darul de a mobiliza.
Contributors.ro: Rusia a jucat un rol decisiv în evoluția crizei din Orientul Mijlociu. În septembrie 2015, Vladimir Putin a trimis unități militare în Siria, stârnind mai degrabă nedumerire în opinia publică. Cum a motivat această operație militară, liderul de la Kremlin? Armand Goșu, ați scris despre operațiunea rusească din Siria, mai multe analize.
Armand Goșu: Moscova a trimis trupe în Siria, la cererea președintelui Bașar al Assad, spre deosebire de militarii altor state care nu fuseseră invitați de liderul de la Damasc, detaliu subliniat la vremea respectivă de Kremlin. Ideea era că intervenția rusească era legală, în vreme ce americanii, de pildă, s-ar fi aflat ilegal în Siria. Putin a oferit mai multe argumente pentru intervenția din Siria. Dar motivul cel mai adesea invocat, în toamna 2015, a fost combaterea terorismului islamist. Statul islamic, declarat în Siria, amenință grav Rusia. Presa de la Moscova publica detalii despre prezența a mii de cetățeni ruși, musulmani radicalizați, în ISIS, care trebuiau confruntați în Siria, ca să nu se întoarcă acasă, să răspânditească jihadul.
În câteva articole adunate în volumul Euro-falia, publicat acum trei ani, am încercat să prezint logica intervenției militare a Rusiei din Siria. Principalul obiectiv era menținerea la putere a lui Bașar al Assad, singurul aliat al Kremlinului din Orientul Apropiat. Liderul de la Damasc era apreciat de Moscova pentru dârzenia cu care a luptat pentru a se menține la putere împotriva unui țunami revoluționar, cunoscut drept Primăvara arabă, în spatele căruia rușii apreciau că s-ar afla americanii care împingeau regimurile autoritare din zonă spre democratizare. Apărându-l pe al-Assad, Putin apăra principiul suveranității în înțelesul de la 1900, adică dreptul guvernelor de a face orice dorește cu proprii cetățeni.
Contributors.ro: Vladimir Putin nu lupta doar pentru principii, are cu siguranță și interese foarte concrete.
Armand Goșu: Desigur. E vorba de supraviețuirea Siriei, principalul aliat al Rusiei în Orientul Apropiat, care oferă marinei militare rusești singura bază navală din Mediterana. Apoi, Siria e aliatul tradițional al Kremlinului de câteva decenii, principalul cumpărător de armament rusesc din regiune. Dar nu aceste argumente au prevalat. Rusia se poate oricând lipsi de Siria fără ca interesele sale fundamentale să fie în vreun fel afectate.
Prin lansarea campaniei din Siriei, Putin urmărea să-și consolideze regimul, trecuse euforia anexării Crimeei, cota de popularitate a președintelui avea nevoie de noi stimulente. De peste patru ani, media rusească ține reflectoarele pe Siria. Uneori, am impresia că din presa rusească poți să afli mai multe detalii despre Siria, operațiunile militare, despre orașele de acolo și viața din ele, despre mișcarea trupelor, despre caracteristicile armamentului folosit, decât despre ce se întâmplă cu adevărat astăzi în Federația Rusă, despre protestele de acolo, despre scandalurile de corupție, despre militarizarea societății rusești, despre abuzurile poliției și FSB-ului, împotriva cetățenilor pașnici.
Campania din Siria are efecte mai importante în planul propagandei, al imaginii lui Putin în lume. De vreme ce prioritatea lui Putin era competiția cu Barack Obama, el se profila în antiteză cu președintele american. Obama și-a abandonat aliatul din Egipt, Primăvara arabă răsturnându-l pe Mubarak de la putere, la Cairo. Putin a sărit în ajutorul lui Bașar al Assad, aliatul aflat în dificultate la Damasc. Obama refuză să trimită armata în Siria pentru a înfrânge ISIS, Putin trimite câteva zeci de avioane și mii de militari, cu mare pompă și maximă vizibilitate. Occidentul vorbea de trei ani de necesitatea unei intervenții militare, pe care Putin, în mod neașteptat, o realizează.
Prin operațiunea din Siria, Rusia crează premisele ieșirii din izolarea internațională în care fusese aruncată după anexarea Crimeei, în martie 2014.
Contributors.ro: Octavian Manea, sunteți un observator al politicii externe americane. A fost atât de „abruptă” sau „impetuoasă” decizia lui Donald Trump de a retrage militarii americani din Siria? În fond, intențiile lui Trump au fost anunțate de la sfârșitul anului trecut și din cauza acestor intenții și-au dat demisia doi importanți pioni ai politicii externe americane.
Octavian Manea: Este abruptă în măsura în care decizia vine pe fondul unei convorbiri telefonice cu președintele Turciei, la fel ca anul trecut, și nu ca rezultat al unui proces decizional disciplinat unde sunt discutate așezat consecințe, scenarii și opțiuni diferite avansate de propriul său aparat de securitate națională. Este imposibil ca acestea să nu fi fost pregătite la nivelul NSC (National Security Council). De exemplu una dintre opțiunile în lucru era o eventuală “zona-sigură” la granița cu Turcia, sub umbrela ONU și securizată de forțe de peace-keeping. Cu alte cuvinte retragerea pare să vină la inițiativa lui Erdoğan ceea ce a și creat percepția că totul este în avantajul Turciei și nu a Statelor Unite. Merită să ne reamintim și circumstanțele care au condus anul trecut la demisia Secretarului Apărării, Jim Mattis și a lui Brett McGurk (trimisul special pentru coordonarea Coaliției Internaționale împotriva ISIS) – când este anunțată o retragere intempestivă tot pe fondul unei discuții telefonice cu Erdoğan, când președintele Donald Trump a îmbrățișat argumentele președintelui turc în detrimentul propriului său Secretar al Apărării. Ulterior însă a părut să fie mult mai receptiv la sfaturile lui John Bolton (consilierul pe probleme de securitate națională) sau Jack Keane (un influent general în retragere și un obișnuit al platourilor Fox News) care îl convinseseră de importanța unei prezențe reziduale americane în regiune.
Contributors.ro: Ar trebui să vedem de ce a luat Trump acestă decizie și să analizăm fără prejudecăți raționalitatea ei. De pildă, oare nu s-ar fi confruntat mai devreme sau mai târziu SUA cu problema susținerii unei miliții kurde care ar fi putut avea unele relații cu PKK? De ce a spus Trump despre kurzi, “The Kurds are safer right now … they are not angels, they are not angels.”?
Octavian Manea: În formularea întrebării vă concentrați exclusiv pe o potențială problemă kurdă. Însă dacă vrem să analizăm raționalitatea deciziei ea trebuie văzută dincolo de elementul kurd, trebuie să privim fotografia de ansamblu. Și asta pentru simplul motiv că prezența americană în Siria avea multiple valențe strategice: în primul rând, să se asigure de “înfrângerea durabilă” a ISIS, apoi să obțină retragerea forțelor iraniene de pe teritoriul sirian și nu în ultimul rând să sprijine un proces diplomatic menit să discute coordonatele Siriei post război plecând de la noile realități teritoriale. Acestea sunt obiectivele strategice enunțate oficial de către emisarii SUA (în special de ambasadorul James Jeffrey, trimisul special pentru Siria) pe parcursul acestui an. Așadar este rațională decizia din perspectiva obiectivelor oficiale ale politicii externe americane în zona? O prezență americană în teren înseamnă leverage, înseamnă a păstra un cuvânt de spus în modelarea Siriei post-conflict. Acum cei care vor arbitra întregul context sunt Rusia, Iranul și Turcia. Iar Teheranul ar putea obține în viitor acces terestru spre Mediterana.
Rămâne foarte sugestivă ideea de “înfrângere durabilă” a ISIS. Este o încercare a establishmentului de a depăși un sindrom care a marcat politica externa americană post 9/11 – de a declara victoria, înfrângerea decisivă și de a se căuta exit-ul…. înainte de vreme. Vorbim de un impuls generat de un calendar politic și electoral intern, fără legatură cu realitațile din teatrul operațional… unde “adversarul are propriul său vot”. Din această perspectivă, au contat mult lecțiile retragerii premature din Irak, în 2011, când revenirea competiției sectare dintre suniți și șiiți a pregătit terenul pentru ascensiunea Statului Islamic. Este experiența care i-a făcut pe cei care au trăit-o în direct, precum generalii H.R. McMaster sau Jim Mattis, să spună never again. Este reproșul fundamental pe care Mattis îl aduce în memoriile sale administrației Obama. Este motivul pentru care ei pledează pentru un efort la fel de serios în câștigarea etapei post-conflict, în “câștigarea păcii”, prin ancorarea câștigurilor operaționale, tactice în realități politice durabile. Iată faza în care ne aflam în Siria, cu atât mai mult cu cât ISIS a pivotat către o secvență clandestină, underground, dar care se hrănește și capitalizează din haosul emergent.
Iar cei sub 1.000 de militari americani cu greu pot fi prezentați ca fiind parte dintr-o operațiune amplă de state-building, marca înregistrată a ceea Donald Trump denunță ca fiind “endless wars”. Vorbim în realitate de un angajament sustenabil, de un avanpost american limitat, o formulă care amintește mai degrabă de Lawrence al Arabiei (în care totul se desfășoară indirect – “by, with and through” – prin intermediul aliaților locali), aflată la antipodul operațiunilor cu zeci de mii de militari occidentali (precum în Irak și Afganistan). În definitiv, mai mulți militari americani se află în Romania sau Polonia.
Și referitor la afirmația despre kurzi, de la final, poate ar trebui la rândul nostru să ne intrebăm: oare chiar există îngeri în Orientul Mijlociu?
Contributors.ro: Vor fi nevoiți kurzii din Siria să ajungă la o înțelegere cu al-Assad? Se consolideaza regimul lui al-Assad astfel?
Cătălin Gomboș: Kurzii sirieni au fost deja nevoiți să ajungă la o înțelegere cu Assad și aliații săi, pentru că de aceștia se leagă – acum că americanii i-au abandonat – speranțele lor de supraviețuire. Deja trupe guvernamentale siriene, dar și militari ruși, au pătruns în zona kurdă, ceea ce nu ar fi îndrăznit să facă atât timp americanii erau prezenți și le garantau securitatea kurzilor. Există chiar și imagini filmate de ruși într-o bază americană care fusese abandonată în pripă.
Evident că regimul lui Assad se consolidează odată ce acesta a reușit să stabilească un cap de pod într-o zonă a Siriei de care nu se putea atinge – și ne amintim aici de tentative ale forțelor pro-guvernamentale de a se apropia de această regiune, inclusiv sângeroasa bătălie în care au fost măcelăriți de aviația americană numeroși militari ruși. Mai există un aspect: atât Assad cât și rușii care îl sprijină au arătat lipsă de scrupule pentru a-și atinge obiectivele, au bombardat localități și spitale fără să țină cont de civilii de acolo Cred că această brutalitate îi va face pe kurzi să se gândească de două ori, odată ce se va încheia (dacă se va încheia) povestea cu turcii, dacă să aleagă o confruntare. Iar fără o confruntare, vor trebui să facă noi cedări de care Assad va beneficia, întărindu-și pozițiile,
Contributors.ro: Acum, ma gandesc si poate ar trebui spus ca kurzii din Siria nu s-au luptat cu ISIS din devotament fata de americani… Aveau interesele lor care erau convergente cu cele al americanior la un moment dat, iar momentul a trecut…
Cătălin Gomboș: Kurzii s-au luptat cu Statul Islamic pentru a se apăra. Jihadiștii i-au atacat atât pe kurzii sirieni cât și pe cei irakieni; în Irak au vizat, de asemenea, și populația yazidi, despre care mulți cred că ar fi tot kurdă, dar de o altă religie. Ne amintim, totodată, și de bătălia disperată de la Kobane, un adevărat Stalingrad în care kurzii sirieni au reușit să întoarcă războiul. Jihadiștii nu au niciun motiv să îi iubească pe kurzi întrucât majoritatea sunt musulmani sunniți, care practică o formă moderată a Islamului, respinsă de fundamentaliști. Dincolo de asta, YPG și Statul Islamic au ideologii complet opuse. YPG-ul este marxist și susține egalitatea de gen – femeile luptă cot la cot cu bărbații – în timp ce jihadiștii vor să impună o formă de islam despre care cred că a fost respectată în perioada lui Muhammad și care, printre altele, le permite să aibă sclave. Pentru kurzi, rezistența față de Statul Islamic reprezenta o chestiune de supraviețuire, pentru că altfel ar fi pățit la fel ca populația yazidi: masacre în rândul familiei, femeile luate ca servitoare sau sclave sexuale.
Contributors.ro: Planul Turciei de relocare a refugiaților ar crea o zona tampon între kurzii din Siria si kurzii din sudul Turciei. Ar fi un fel de inginerie etnica…
Cătălin Gomboș: Această relocare masivă îmi amintește de Stalin, care a mutat populații întregi pe care le considera potential ostile regimului său și/sau Uniunii Sovietice sau – mai aproape de acea regiune – de Saddam Hussein, care a dislocat șiiții pentru a reduce rezistența față de regimul său, dar și pentru a modifica compoziția etnică în anumite zone ale Irakului. Exact asta își propune să facă și Erdoğan, să multe 1 – 2 milioane de refugiați sirieni din Turcia, majoritatea arabi, în acea zonă – tampon de frontieră în care în prezent sunt majoritari kurzii, care ar deveni minoritari, asta în cazul în care nu ar fi alungați cu toții de armata turcă, pentru că deja se vorbește de 300 de mii de refugiați, ceea ce reprezintă o criză umanitară în sine. Președintele turc ar mai rezolva o problemă în cazul în care i-ar ieși această manevră – ar reduce numărul de refugiați prezenți în Turcia, în condițiile în care turcii au tot mai puțină răbdare cu aceștia. Problema este că reglementările internaționale interzic relocarea forțată a refugiaților înapoi în zonele de conflict.
Contributors.ro: Domnule Mateescu, există în Turcia o atitudine din ce în ce mai negativă împotriva refugiaților? Este această atitudine un motiv pentru acțiunea Turciei în Siria? Câștigă Erdoğan susținere populară prin acest gest?
Dragoș C. Mateescu: Într-adevăr, acesta este un alt detaliu important. Sunt peste trei milioane de refugiați sirieni aici la ora actuală și doar o parte dintre ei sunt găzduiți în tabere bine organizate și întreținute, în apropierea frontierei cu Siria. Mulți au ajuns însă în marile aglomerări urbane, inclusiv la Istanbul și Ankara. O prietenă din mediul academic de la Izmir care cercetează de foarte mulți ani fenomenul imigrației în Turcia a făcut o analiză foarte amănunțită care demonstrează faptul că pierderea de către partidul lui Erdoğan a alegerilor locale de anul trecut din Ankara și Istanbul s-a datorat într-o bună măsură și acestui factor. Primăriile din zonele urbane unde rezidă o populație semnificativă de refugiați sirieni au fost câștigate de opoziție. Și, repet, logica evoluțiilor politice interne, nefavorabile lui Erdoğan în ultima vreme, îl determină să recurgă la măsuri extreme, aș spune chiar disperate, inclusiv în politica externă.
Contributors.ro: La Bruxelles dar și în alte capitale europene, există suspiciunea că Erdoğan se folosește de refugiații din Siria pentru a șantaja Occidentul. Crezi că există riscul ca Ankara să dea drumul robinetului cu emigranți spre Vest, astfel încât să asistăm la o nouă criză umanitară?
Dragoș C. Mateescu: Pentru a ajunge în vest, refugiații ar trebui să și vrea să plece. Erdoğan ar putea să-i convingă ușor, de exemplu prin măsuri polițienești. Numai că acești oameni ar trebui apoi să treacă de frontierele Bulgariei, Greciei, ale celorlalte state din Balcani, până să poată ajunge în vest. Iar asta cu condiția să-și dorească să ajungă acolo. Nu, nu cred că o astfel de amenințare se poate și concretiza dar, ca mijloc de șantaj politic, poate funcționa. Doar asta face Erdoğan de ani buni. Însă nu trebuie uitat că și la Bruxelles s-au învățat niște lecții. Când Jean-Claude Junker a spus recent că Uniunea nu va plăti pentru relocarea refugiaților în nordul Siriei s-a dat un mesaj clar că strategia șantajului nu va mai funcționa. Felul în care Comisia Europeană condusă de Junker a abordat relația cu Ankara în ultimii 2-3 ani și involuția economiei turcești în aceeași perioadă mă fac să cred că vremurile când Erdoğan putea dicta Uniunii au cam trecut. Discursul său va continua să fie virulent, pentru consum local, dar chiar și domnia sa începe probabil să înțeleagă că Turcia are mai multă nevoie de Uniune decât ar putea vreodată Uniunea să aibă nevoie de Turcia.
Contributors.ro: Ce se intamplă cu prizonierii evadați? Cât de mulți sunt? Reprezintă o amenințare reală?
Cătălin Gomboș: Se pare că numărul prizonierilor evadați nu este foarte mare – poate câteva sute – și nici nu este foarte clar cum au scăpat, dacă au profitat de haos, au fost eliberați de YPG (cum afirmă unele surse turcești) sau de către extremiști, care s-au infiltrate în milițiile islamiste aliate cu Turcia, cum a scris cel puțin o publicație occidentală. Evident că acei luptători pot reprezenta o amenințare, însă nu este clară natura ei – dacă e vorba de una teroristă (am văzut de nenumărate ori în ultimii 20 de ani, la Bruxelles, Paris, Londra, Mumbai etc. ce pot face și un număr restrâns de teroriști, celule de până în zece jihadiști) sau militară, în sensul refacerii unei armate a Statului Islamic care să înceapă, din nou, să ocupe teritorii.
Contributors.ro: Există apoi încă între 15.000 și 30.000 de luptători ai Statului Islamic din Siria și Irak, care sunt capabili să se deplaseze peste o frontieră poroasă irakian-siriană.
Cătălin Gomboș: Cred că numărul e mai degrabă înspre limita de jos, poate chiar și sub aceasta, dar și câteva mii de jihadiști reprezintă ceva enorm. Nu trebuie să uităm că gruparea teroristă a mai fost în această situație în urmă cu câțiva ani, când se numea Statul Islamic din Irak, după ce anterior fusese cunoscută ca “Al Qaida în Mesopotamia”. După o perioadă extrem de violentă la mijlocul anilor 2000, când a cauzat chiar și un război civil de mică intensitate în Irak, Statul Islamic intrase într-un regres accelerat, ca urmare a unui cumul de factori: ofensiva americană coordonată de David Petraeus, moartea fondatorului Abu Musab al-Zarqawi, ostilitatea crescândă a sunniților irakieni. Tot un cumul de factori i-au permis să revină, iar câțiva dintre aceștia se regăsesc, sau s-ar putea regăsi în curând, și în Siria: dezamăgirea sunniților față de guvern, retragerea forțelor americane, un val de evadări în masă (în urma unor atacuri bine-organizate) din închisori. Odată refăcută în Irak, gruparea a trecut în Siria, unde a devenit Statul Islamic din Irak și Siria/Levant (ISIS/ISIL), iar de acolo, profitând exact de o frontieră poroasă, a revenit în Irak pentru ofensiva fulger din vara lui 2014, în urma căreia a capturat aproape tot nordul și vestul țării.
Contributors.ro: Octavian Manea, aproape aș fi putut jura că acțiunea lui Trump va fi pusă pe seama unor interese personale ale sale în Turcia. A devenit ceva automat. Și, bineînțeles, am citit articole care spun asta. Dar dincolo de aceste stereotipuri, nu se poate nega că au existat contradicții majore în politica americană în ceea ce privește Siria. Cum pot fi explicate? De pildă, pe de o parte SUA retrage cei 200 de soldați și dă undă verde intervenției turcești, pe de alta aplică sancțiuni Turciei. Denunță regimul Assad, dar în urma retragerii, acest regim se consolidează. Consideră Iranul o mare amenințare și îi aplică sancțiuni, dar îi lasă loc liber la frontiera cu Siria. Cum se explică aceste contradicții?
Octavian Manea: Nu cred că articolele care ne explică că decizia are o legătura cu interesele sale personale în Turcia oferă o lentilă potrivită și credibilă. Mult mai relevante sunt criticile care vin din interiorul partidului republican precum cele ridicate de senatorul Lindsey Graham (un aliat și un apărător al președintelui pe o multitudine de subiecte) sau de fostul candidat la prezidențiale senatorul Mitt Romney. În literatura obligatorie din aceste zile intră editorialul scris de liderul majoritătii republicane din Senat, Mitch McConnell (care cu greu poate fi bănuit de simpatii democrate) și care deunăzi avertiza în paginile Washington Post că “riscăm să repetăm retragerea nechibzuită a administrației Obama din Irak, care a facilitat ascensiunea Statului Islamic.” Tot el vorbea în termeni care pentru actualul președinte sunt o anatemă și care amintesc de formula utilizată de Madaleine Albright în anii ‘90: ”daca nouă americanilor ne pasa de sistemul internațional postbelic, atunci trebuie să recunoaștem că suntem națiunea sa indispensabilă”. La fel de sugestive sunt ieșirile publice ale veteranilor care au lucrat direct pentru administrația Trump – Mattis, McMaster sau Votel (cel care a implementat campania sistematică de eliminare a califatului teritorial) și care departe de a fi educați într-un spirit partizan, de a avea loialități tribale, servesc Constituția și interesul public.
Tocmai absența influenței unor astfel de personalități, respectate, cu autoritate, obișnuite să spună lucrurilor pe nume (“to speak truth to the power”) produce incoerența pe care o semnalați. În a doua parte a mandatului său, președintele pare să fi revenit la secvența în care este convins doar de adevărurile sale și pe care vrea să le imprime politicii externe americane indiferent de consecințe. Și cu cât ne apropiem mai mult de momentul alegerilor, predilecția spre acest “one-man show” (inclusiv presiunea de a muta atenția mediatică de la subiecte incomode precum Ucraina sau încercarea de impeachment) se va accelera. Mai mult, cu cât rațiunile electorale vor domina agenda președintelui, cu atât este mai probabil ca disonanța cognitivă a politicii externe americane să se accentueze.
Contributors.ro: Se vorbește mult despre pierderea încrederii și credibilității Americii în regiune în urma acestei acțiuni. Nu se exagerează?
Octavian Manea: Dimpotrivă. Cred că deschide calea chiar spre o criză de încredere și în sistemul formal de alianțe al Statelor Unite. Rămâne de văzut cum vor rezona undele de șoc ale acestor decizii la Seul, Taipei sau în Estul Europei. Mesajul care s-ar putea reține este acela că America devine “unreliable”. Revenind la realitățile Orientului Mijlociu este semnificativ faptul că făra aportul YPG care a funcționat ca o infanterie terestră sub umbrela aeriană occidentală, nu s-ar fi putut vorbi despre eliberarea teritoriului controlat de ISIS. Abandonarea lor acum pune sub semnul întrebării disponibilitatea viitoare a unor forțe proxy locale de a funcționa ca un apendice al Washingtonului, într-o era în care conflictele prin intermediari, specifice reîntoarcerii competiției între marile puteri, vor prolifera. În plus nu suntem la primul episod de acest tip. Stabilizarea Irakului post 2007, sub coordonarea generalui David Petraeus, nu ar fi fost posibilă în absența revoltei triburilor sunnite (al Trezirii din Anbar) împotriva AQI (Al Qaeda din Iraq, precursoarea ISIS). Ulterior, diminuarea prezenței americane (care funcționa ca un balancer între șiiți și suniți), a deschis calea revanșei șiite și i-a impins pe sunniți în brațele ISIS.
INTERVIURILE HotNews.ro