China, SUA și «războiul comercial» Game of Loans și Marele Salt tehnologic

În doar câteva decenii, China a acumulat destulă forță economică pentru a-și proteja interesele regionale și proiecta puterea la nivel mondial. O realizare remarcabilă, ce generează multe temeri, dar și admirație. Concurenții săi occidentali susțin că marele stat asiatic nu este o economie de piață, pentru motive prezentate în articolul anterior. Fără a nega complet criticile privind întârzierea sau inexistența reformelor necesare liberalizării pieței interne, Beijingul se autodeclarăeconomie în curs de dezvoltare, fapt ce i-ar da dreptul la „tratament special și diferențiat”[1] din partea celorlalti membri OMC. Acțiunile chineze și impactul lor global susțin cu greu o asemenea caracterizare:

• Prin Inițiativa Drumul Mătăsii China încearcă să își construiască, la nivel planetar, accesul la zonele cu resurse naturale esențiale producției, dar și la piețe de desfacere pentru uriașa sa industrie;
• Pentru țările în curs de dezvoltare se oferă, la pachet, atât proiecte, cât și finanțare, însă practicile de creditare îi fac pe unii beneficiari să invoce „un nou colonialism”;
• În schimb, în zonele dezvoltate, chinezii își diversifică portofoliul prin achiziții în sectoare strategice, deținând acum participații din Mediterana până la Oceanul Înghețat;
• China se află totuși într-un punct de inflexiune – capcana venitului mediu, din care doar 10% din țări au ieșit în ultimii 60 de ani. Cum va reuși să evite stagnarea?
• Soluția adoptată de leadershipul chinez este saltul tehnologic rapid, pentru a fi în avangarda celei de-a patra revoluții industriale, țel realizabil în bună măsură prin îndeplinirea programului Made in China 2025, caracterizat de investitorii europeni ca un plan de substituire a importurilor pe scară largă, al cărui țintă este naționalizarea unor industrii cheie;
• Metodele de atingere a scopului de mai sus provoacă îngrijorare – transfer forțat de tehnologie prin asocieri obligatorii, achiziții de companii cu posibila coordonare a unor actori statali, sau chiar spionaj economic în care se utilizează o paletă largă de surse, de la unități specializate la mediul academic;
• Reacția marilor parteneri comerciali – înăsprirea regulilor de verificare și aprobare a investițiilor străine în sectoare strategice. Cel mai recent, în Uniunea Europeană.

Drumul Mătăsii

Anunțată în 2013 de președintele Xi Jinping,Inițiativa Drumul Mătăsii (IDM) este un proiect uriaș de infrastructură, prin care China caută să își construiască accesul terestru și maritim pe de o parte la piețe de desfacere pentru producție, iar pe de altă parte la zonele cu importante resurse naturale. Promisiunile vorbesc de peste 1.000 miliarde de $ ce vor fi investiți de chinezi, peste 70 de țări implicate, peste 4 miliarde de oameni impactați. Agențiile de presă oficiale chineze îl promovează ca pe ca o formă de piață comună pentru țarile din Europa, dar ca pe un fel de Plan Marshall pentru zonele în curs de dezvoltare din Asia de sud-est și Africa. Prima diferență care sare în ochi față de istorica inițiativă americană de sprijin este nivelul dobânzilor. De aici încolo, semnalele de alarmă se tot aprind. Planul Marshal a însemnat acordarea gratuită a peste 90% din fonduri, restul fiind împrumutat la costuri scazute. Finanțările chineze pot ajunge și la dobânzi de 8%, dar au două mari avantaje – nu par să pună accent pe capacitatea de rambursare a debitorului și nici să fie deranjate de existența corupției.

Prezentăm mai jos, după cum au fost relatate de presa regională și internațională, câteva exemple de proiecte asociate cu IDM (le puteți urmări pe harta detaliată deaici).

Începem cuPortulHambantota, în Sri Lanka – Proiectul modernizării portului a fost considerat inutil de la bun început, țara avea deja un port similar în Colombo, totuși a fost finanțat cu unîmprumut de 300 milioane $ la o dobândă de peste 6% de la Export and Import Bank of China. Aflată în imposibilitatea de a plăti și zguduită de un uriaș scandal de corupție, Sri Lanka cedează 80% din port către China Merchant Port Holdings Company, pe o perioadă de 99 de ani. Unele surse afirmă că guvernul președintelui Rajapaksa a reușit să ofere chinezilor o dobândă mai mare decât fusese solicitată. Caz clasic de “negociere inversă”. China căpăta acces la o poziție strategică în Oceanul Indian, la mijlocul căilor de transport dintre strâmtoarea Ormuz și strâmtoarea Malacca (prin cele două puncte trece peste o treime din petrolul transportat la nivel global pe apă și uscat).

În Malaezia, premierul Mahathir Mohamad a întrerupt proiecte de 30 miliarde $, aflate derulare cu constructori de stat chinezi și vorbește de o nouă formă de colonialism. Există suspiciuni majore de corupție la adresa guvernării anterioare. Vecinii de la sud, Indonezia, au avut alegeri prezidențiale în aprilie, în centrul disputelor electorale regăsindu-se linia ferată de mare viteză dintre Jakarta și Bandung, construită de firme chineze. Cele două țări sunt despărțite de strâmtoarea Malacca, al doilea cel mai important punct de tranzit mondial pentru petrol și calea de acces la Marea Chinei de Sud.

Coridorul Economic China-Pakistan cuprinde multiple proiecte finanțate de China cu dobânzi de până la 8%, deși Pakistanul avea deja probleme grave cu datoria publică. Inițial, CECP trebuia realizat cu monopol chinez, dar Pakistanul a reușit să implice recent și țările din Golf în proiect, în special în portul Gwadar, din apropierea graniței cu Iranul. Tot în Asia de Sud și zona Oceanului Indian, chinezii mai au două proiecte cu probleme: portul Kyaukpyu din Myanmar și Podul Prieteniei din InsuleleMaldive.

În Africa, proiectul Căii Ferate Djibouti din Etiopia a fost făcut de un consorțiu chinez de stat, care are acum drepturile de operare pentru următorii ani. Conform mai multor surse, Exim Bank-ul chinez a finanțat aproape 70% din proiect. În 2016 deja începuseră rambursările la împrumut, deși calea ferată s-a deschis cu greu abia doi ani mai târziu. Djibouti este situat într-o zonă cheie pentru rutele comerciale, strâmtoarea Bab el Mandeb fiind al patrulea cel mai important punct de tranzit pentru petrol la nivel mondial. SUA, Japonia, Franța și Italia dețin permanent trupe aici. Tot aici, China a deschis în august 2017 prima sa bază militară navală din străinatate.

Salt în Europa, în Muntenegru – autostrada până la Bar[2]. Proiectul are ca scop conectarea țărmului muntenegrean al Adriaticii cu Serbia, trecând prin munți. Costul primei părți (finalizată) este estimat la aproximativ 20% din PIB-ul țării. Pentru finanțarea acestei faze a fost contractat un împrumut chinezesc. Datoria publică a explodat, forțând guvernul să crească taxele și să înghețe salariile. Pentru realizarea părții a doua s-a abandonat ideea unui nou credit și se va merge, se pare, pe soluția unui parteneriat public-privat (PPP) cu constructorul primei părți, China Road and Bridge Corporation. FMI și BEI avertizaseră din start că acest proiect nu este creditabil și că Muntenegru ar face mai bine să aștepte aderarea la UE și accesul la fonduri structurale. Ca atare, relateaza Reuters, chinezii au plătit profesorii de economie de la Universitatea Muntenegru pentru realizarea unui nou studiu de fezabilitate, care a concluzionat că proiectul e totuși viabil. Studiul rămâne secret, chiar și pentru membrii Parlamentului.

Cam la 800 km nord de Bar se află portul italian Trieste. În martie Italia a semnat un memorandum de colaborare cu China, fiind astfel prima țară din G7 care participă la Drumul Mătăsii. În cadrul memorandumului, China Communications Construction Company (CCCC) va moderniza și gestiona porturile Genova și Trieste. Problemele financiare ale Italiei sunt cunoscute, atât SUA cât și UE avertizând asupra pericolelor unor astfel de înțelegeri cu Beijingul. Ministrul de externe german Heiko Maas a lăsat la o parte tonul diplomatic, afirmând că țările care au impresia că pot face afaceri inteligente cu chinezii “se vor trezi că au devenit dependenți”. Nici în guvernul italian nu există unanimitate în privința acestei colaborări.

Modelul de înaintare pe Drumul Mătăsii pare a fi unul de tipul „capcanei datoriilor” (debt-trap diplomacy). Sunt împrumutate țări mici sau aflate în dificultăți financiare, din zone geografice strategice, cu standarde anticorupție reduse sau având puțină expertiză în gestionarea de mari proiecte. De multe ori e greu de spus dacă finalitatea este recuperarea datoriei sau câștigarea controlului asupra unor resurse minerale (bauxită, cupru, nichel, beriliu, titaniu etc.), piețe de desfacere, respectiv active importante (porturi, aeroporturi, căi ferate, conducte de gaze, etc.), adesea cu injecții minime de capital, raportate la dimensiunea creditorului.

Center for Strategic and International Studies caracterizează inspirat sinergia dintre Drumul Mătăsii și împrumuturile chineze – „Game of Loans”.

Achiziții strategice în Europa

Pe lângă cazurile de mai sus, actorii statali chinezi, direct sau prin intermediari, fac investiții în companii sau active din Europa și SUA, orientate preponderent în domenii cheie: infrastructură, transport, imobiliare, tehnologie.

Trieste nu este primul și nici singurul punct strategic european în care China își face simțită prezența. În Grecia, portul Pireus este deja controlat de China Ocean Shipping Co. În România sunt prezenți prin Cofco Co, care a cumpărat unul din marii operatori portuari din portul Constanța. De asemenea, investitorii chinezi par să fi dezvoltat o adevarată pasiune pentru Londra și fotbalul englez. Dețin acțiuni la Manchester City, Aston Villa, Southampton, Hull City, Wolverhampton.

De fapt, companiile de stat chineze dețin deja participații la 13 porturi din Europa, din Grecia până în Spania, Belgia și Olanda. Bloomberg estimează achizițiile și investițiile chineze pe bătrânul continent la 318 miliarde $ în ultimii 10 ani, cea mai mare fiind cumpărarea elvețienilor de la Syngenta – 46,3 miliarde $ pentru unul din cei mai importanți producători de pesticide din lume (o sinteză excelentă cu date și grafice interactive găsiți aici ; recomandăm vizualizarea pe laptop sau desktop).

Drumul Arctic

Ambițiile nu se opresc la rutele comerciale tradiționale. Firme chineze de stat au candidat pentru a finanța și construi 3 aeroporturi internaționale în Groenlanda, punct strategic în Atlanticul de Nord, unde U.S. Air Force deține baza militară de la Thule. A fost nevoie de intervenția Pentagonului pe lângă Danemarca pentru a-i bloca. Poate că nu era o mutare ce urmărea obiective militare, ci doar o componentă a celei de-a treia axe a IDM: în ianuarie 2018 China a anunțat intenția de a dezvolta un Drum Arctic al Mătăsii.Transportul prin nord, prin Oceanul Arctic are sens, timpul s-ar reduce la jumatate față de ruta Suez, în plus ar evita punctele de tranzit (choking points) controlate de SUA și aliatii lor. În iulie 2018 Rusia a livrat Chinei pe această cale primul transport de LNG (gaz lichefiat). Mai mult, oferă asistență pentru a rezolva problema aprovizionarii pe timp de iarnă prin Oceanul Înghețat. Pe lângă construcția terminalelor LNG de la Yamal, în asociere cu China și francezii de la Total, Rusia a acceptat să colaboreze la fabricarea primului spărgător de gheață chinez cu propulsie nucleară (rușii sunt singurii deținători ai unui asemena vas).

Acestea nu sunt caractistici comportamentale ale unei economii imature. Având în vedere dimensiunea și acoperirea globală pe care fluxurile de capital și investițiile chineze le-au căpătat în ultimii ani, China nu poate fi tratată ca o economie în curs de dezvoltare obișnuită. Nu e mai puțin adevărat că, la acest moment, uriașa țară asiatică se află într-un punct de inflexiune.

Capcana venitului mediu

În Decembrie 1978, Deng Xiaoping a preluat puterea și China a început deschiderea, schimbând direcția treptat dinspre centralismul de tip sovietic înspre economia de piață. În 2001 a devenit membră a Organizației Mondiale a Comerțului. Evoluția nivelului de trai al unei țări cu asemenea dimensiune, într-o perioadă atât de scurtă, nu are precedent în istorie. La începutul reformelor lui Deng Xiaoping, 9 din 10 chinezi trăiau cu mai puțin de 2$ pe zi. Patruzeci de ani mai târziu, doar 1 din 100 se mai află sub limita sărăciei extreme, la o populație de 1,4 miliarde de persoane. E și un efect al statutului de fabrică a lumii. Industria chineză deține cote importante de piață în aproape toate sectoarele tradiționale, însă o bună parte din producția industrială este încă tributară consumului ridicat de energie, poluării excesive și generează o valoare adaugată redusă.

În ultimii ani, preocuparea principală a decidenților și economiștilor chinezi a fost evitarea capcanei venitului mediu (middle income trap). Aici se află țările care au atins un venit mediu pe cap de locuitor între 1/3 și 2/3 din cel regăsit în SUA[3]. EU Chamber of Commerce in China menționeazăcă din 101 țări care aveau acest nivel în 1960, doar 13 au reușit să îl depășească. Celelalte 88 au eșuat, nu au fost capabile să adopte reformele necesare și în final au ajuns la stagnare. China dorește să treacă la stadiul următor, la fel cum Japonia și Coreea de Sud au reușit în ultimii 60 de ani.

Una din șanse ar putea fi cea de a patra revoluție industrială, ce ar avea loc acum la nivel global. Prima s-a realizat odată cu dezvoltarea producției mecanice pe baza apei și aburului, a doua prin adoptarea producției în masă fundamentată pe electricitate, a treia prin automatizare cu utilizarea electronicii și a tehnologiei informației. Cea de a patra ar însemna digitalizarea accentuată a producției cu ajutorul sistemelor ‚ciber-fizice’ în care soluțiile tip big data și stocarea cloud permit ca informația să fie pusă la dispoziție și analizată de-alungul a întregi lanțuri de producție, pe baza interacțiunii în rețele a oamenilor și roboților[4]. Beijingul vrea nu numai să prindă acest tren, ci să-l conducă.

China se confruntă în prezent cu două probleme: concurența din partea altor economii emergente de mari dimensiuni, precum India și Brazilia, care încep să ofere aceleași avantaje pentru investitori și o serioasă problemă demografică –populația care îmbătrânește. Forța de muncă eligibilă (15-59 de ani) a scăzut între 2013 și 2015 cu aproape 10 milioane de persoane. Ca atare, s-a hotărât renunțarea la politica unui singur copil. În plus, odată cu creșterea nivelului de trai și a accesului la informație, așteptările se modifică, probabilitatea ca noile generații să accepte sacrificiile părinților scade, iar riscul revoltelor împotriva regimului sporește. Chinezii acționează de obicei pe termen lung, dar în acest caz durata lungă pare să fie percepută ca inamic.

Preocuparea pentru calea pe care economia țării ar trebui să o urmeze în următoarele decenii ocupă un loc central în dezbaterile academice de la Beijing. În noiembrie 2016, dialogul dintre profesorii Zhang Weiying și Justin Lin Yifu a fost urmărit online de 1 milion de privitori. Lin, fost economist șef la Banca Mondială, deținător al unui doctorat la Universitatea din Chicago, argumentează în favoarea unei politici industriale ghidate de stat pentru a putea ajunge din urmă și concura țările dezvoltate. Zhang, absolvent al Oxford University, susține piața liberă și antreprenoriatul, subliniind că politicile industriale de stat duc doar la ineficiență și distorsiuni în economie. Viziunea oficială pare să concorde cu varianta lui Lin.

Made in China 2025 – Planul pentru saltul tehnologic

Acum patru ani guvernul chinez a lansat o inițiativă care să susțină și promoveze tehnologiile și industriile avansate. Intitulată Made in China 2025 (MiC2025), aceasta stabilește obiective ambițioase pentru dezvoltarea a zece industrii, de la noi materiale și utilaje agricole până la tehnica aero-spațială, vehicule electrice și tehnologie IT de ultimă generație; presupune miliarde de $ investiții și este doar prima dintre cele trei părți ale unui plan ce urmărește ca până în 2049 (100 de ani de la înființarea Partidului Comunist Chinez) China să se numere printre liderii mondiali ai producției și tehnologiei. De exemplu, se dorește ca 40% din materialele și componenetele de bază să fie fabricate în China până în 2020; până în 2025 se dorește să se ajungă la 70%.

Un asemenea plan intră în contradicție cu declarațiile chineze privind intențiile de liberalizare, subliniate la Davos în 2017 de către președintele Xi. După cum noteaza EU Chamber of Commerce in China, MiC2025 este de fapt „un plan de substituire a importurilor pe scară largă, al cărui țintă este naționalizarea unor industrii cheie”[5]. Concluziile sunt preluate și confirmate de autoritațile americane: China încearcă prin acțiune centralizată să înlocuiască produsele străine cu cele naționale pe piața locală și să pregătească terenul pentru ca producatorii proprii de tehnologie să cucerească piața globală. Cercetarea și dezvoltarea independentă presupune însă investiții importante și mai ales timp. Varianta mai rapidă și mai puțin costisitoare – transferul de tehnologii, chiar prin metode controversate.

Pentru a nu plictisi cititorii, încercăm un rezumat al multiplelor practici privitoare la transferul forțat de tehnologie, așa cum sunt ele prezentate în diferite surse.[6] Două căi principale se disting, fiecare cu subdomenii: Absorbție (prin Asocieri obligatorii și Spionaj) și Achiziții(făcute de Companii sau Fonduri de Investiții controlate direct sau indirect de stat).

Asocierile obligatorii

După cum am mai arătat, pentru a putea intra pe piața chineză, investitorii sunt obligați să accepte asocieri tip Joint Venture (JV) cu firme chineze, cedând drept de decizie, acces la inovații și drepturile de utilizare;

Exemplu: Dongfeng Motor Group, unul din cei mai mari producători auto, controlat de stat, este implicat în JV cu Peugeot, Citroën, Honda și producătorul american de componente auto Dana. Ca asociat, Dongfeng are acces la tehnologia si inovațiile celor menționati. Multe companii americane au deschis procese reclamând transferuri forțate de tehnologie – American Superconductor Corporation, Corning, DuPont, Eli Lilly, General Motors, etc.

Pe lângă asociere, pentru acces pe o anumită piață mai este necesară și obținerea unor drepturi de licență; legal, partea chineză se ocupă de licențiere. În plus, capătă dreptul de a utiliza tehnologia după cum doresc și de a aduce îmbunătățiri; acestea pot fi folosite pe termen nelimitat de către chinezi, dar limitat (de ex. doar 5 ani) de către străini. Practic, dacă investitorul străin aduce o tehnologie pe care a dezvoltat-o (cu costurile aferente) în 15 ani, partea chineză capătă acces imediat. Dacă apar îmbunătățiri realizate în China, rezultatul e interpretat ca fiind o nouă tehnologie, asupra căreia chinezii au copyright nelimitat pe piața națională, în timp ce străinii doar 5 ani. E ca și cum ai ceda inovație în rate. În plus, riscurile legale (procese din partea beneficiarilor) asociate utilizării unei noi tehnologii revin complet părții străine. Asimetrii.

O altă nemulțumire a investitorilor străini se referă lalocalizarea în China a centrelor de Cercetare-Dezvoltare. După cum noteazăUS Chamber of Commerce, prin Legea Securității Cibernetice companiile sunt de multe ori obligate să păstreze baze de date în China și au bariere la a transfera informațiile proprii în exterior.

În cadrul asocierilor JV, Partidul Comunist Chinez își face simțită prezența până la nivelul deciziei din consiliile de administrație, chiar în cazul companiilor private. Într-un remarcabil studiu privind „capitalismul de stat” practicat de chinezi, profesorii Wentong Zheng si Curtis Milhaupt de la Columbia Law School arată că 95 din primele 100 de firme chineze după venit și opt din primele 10 firme chineze de internet au fost înființate sau sunt controlate de un actual sau fost membru al unei organizații politice comuniste. O mare parte a companiilor percepute ca fiind private sunt de fapt controlate de Statul chinez printr-o rețea complexă de acționari (de exemplu ZTE). Știrea că Jack Ma, cel mai cunoscut miliardar chinez și fondatorul Alibaba, e membru al PCC din anii ʹ80 a provocat stupoare doar în Vest. Pentru generația decrețeilor est-europeni sună familiar.

Spionaj economic

Relatări din presa asiatică estimează numărul de agenți de informații ai Ministerului Securității Statului chinez activi în străinătate la 40.000, în timp ce local ar fi menținuți peste 50.000. Această forță este sprijinită de celebra Unitate 61398 din cadrul Armatei Populare de Eliberare (APE). Compania de securitate cibernetică Mandiant descrie[7] sistemul de comandă și control pentru spionaj cibernetic, complet instituționalizat în cadrul APE și având peste 100.000 de subordonați. Exemple de spionaj industrial, unele terminate cu condamnări: Sinovel, Micron, Lanxes, IBM, Operatiunea Aurora, etc.

Dar cel mai spectaculos caz, desprins parcă din seria Mission Impossible, este cel documentat de Bloomberg, referitor la microcipul implantat din construcție în placa de bază a serverelor Elemental. Nu numai că acestea din urmă sunt utilizate de mari companii precum Apple, dar puțin a lipsit să nu ajungă în noul centru big data pe care Amazon îl construia pentru CIA.

În afară de rețetele clasice de colectare de date, mai nou sunt analizate și tactici neconvenționale de accesare a informațiilor ce pot aduce avantaj tehnologic: studenții și profesorii/ cercetătorii. Directorul FBI, Christopher Wray, confirma în timpul unor audieridin Senatul american, preocuparea agențiilor de intelligence cu privire la utilizarea mediului academic ca sursă de colectare de informații – „Nu numai în orașele mari, ci și în cele mici. În toate disciplinele. Iar gradul de naivitate al sectorului academic pe acest subiect constituie o problemă în sine.” În timp ce mari actori economici chinezi construiesc centre de cercetare în California (Huawei – Berkley University) statul chinez lansează programe de atragere a cercetătorilor sau profesorilor din domenii de interes, urmărind ca aceștia să-și aducă în China cunoștințele, chiar dacă asta ar însemna dezvăluirea unor informații secrete sau încălcarea reglementărilor de export. Un astfel de exemplu – Programul celor 1000 de Talente. După ce a intrat sub lupa comunității de informații americane, oficialitățile chineze au trecut la ștergerea de pe website-uri a referirilor la program și a identității participanților.

Costurile estimative ale spionajului industrial variază între 200 și 600 miliarde de $ anual. Generalul Keith Alexander, fost sef al NSA, concluziona că spionajul industrial și furtul de proprietate intelectuală reprezintă „cel mai mare transfer de bogăție din istorie”.

Investiții Străine Directe – cu aprobare de la stat

Investiția în cercetare și inovare solicită mult capital, dar mai ales timp. Pentru a crește viteza de recuperare față de economiile avansate și a arde etapele, companiile chineze cumpară firme occidentale deja dezvoltate, cu zestrea tehnologică aferentă. În sine, e o strategie acceptabilă, utilizată și de corporații europene sau americane. Problema o constituie faptul că, în spatele tranzacțiilor este de cele mai multe ori prezent puternicul stat asiatic, prin control, planificare sau finanțare.

Consiliul de Stat (Guvernul chinez) controlează și dirijează investițiile în străinătate spre anumite sectoare favorizate (prin Catalogul de Investiții), mai ales din zona noilor tehnologii. Comisia de Dezvoltare și Reformă (NDRC, un fel de Consiliu al Planificării), alături de Ministerul Comerțului (Mofcom) selectează și prioritizează în ce proiecte, domenii, țări vor avea loc investiții externe. Circulația capitalului este restricționată, tranzacțiile externe și destinațiile fiind supuse aprobării și controlului Băncii Centrale, prin puternica Administrație de Stat pentru Rezervele Valutare (SAFE). Desigur, nu pot fi verificate absolut toate ieșirile de capital și investitorii privați caută de multe ori diversificarea portofoliilor în economiile americană și europeană tocmai ca o masură de a se pune la adăpost de situația politică de acasă.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro