Nimeni contra nimănui: filologia clasică și învățământul românesc

Mă simt dator să intervin în polemica deschisă de profesorul Liviu Franga, în primul număr din aprilie al Observatorului cultural: sub titlul În apărarea unității filologiei clasice(1), profesorul discută tezele unei petiții online, lansată de secția de filologie clasică a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj(2), în care se cere Ministerului Educației acceptarea unei specializări distincte organizate în jurul limbii latine, care să poată fi studiată în regim principal împreună cu o altă limbă modernă, iar aceasta din urmă să fie studiată în regim secundar. Argumentele petiției țin de speranța inițiatorilor de a crește numărul de studenți la noua specializare propusă, creșterea atractivității generale față de limbile clasice și, implicit, salvarea secțiilor de filologie clasică din cele câteva universități din România, unde ele au supraviețuit în ciuda numărului redus de studenți. Argumentele profesorului Liviu Franga atrag atenția asupra generalizării incorecte (promovarea limbii latine, alăturată unei limbi moderne, nu poate crește numărul studenților interesați și de limba greacă), asupra faptului că studiul simultan al celor două limbi este tradițional (ține de istoria culturii noastre de multe secole să le studiem pe ambele) eficient (învățăm mai ușor ambele limbi datorită structurilor comune și adesea completabile reciproc) și rațional (ele sunt parte a culturii clasice așa cum algebra și trigonometria sunt părți ale matematicii), dar și asupra faptului că proiectul petiției nu sprijină, ci este contra unității predării celor două limbi, deoarece desprinderea latinei de greacă face ca specializarea „filologie clasică” să devină neomologabilă în nomenclatorul specializărilor.

Deschid comentariul meu asupra celor două poziții printr-o mărturisire: am citit petiția înainte să cunosc articolul profesorului Franga și, mișcat de cauza generală și dorința de a sprijini oricum și oricând studiul filologiei clasice, am semnat-o și eu. Apoi, am citit argumentele pomenitului articol, am reflectat asupra lor, iar acum regret că am semnat petiția, deoarece argumentele lui mă conving. Încerc, însă, să asum cele două poziții care par contrare și să gândesc problema mai departe întrebându-mă: de unde rumoarea și cum îmi pot ajuta colegii? care este cel mai universal punct din care pot gândi această problemă? care este cel mai vechi nivel, în sens istoric recent, de la care pot gândi această problemă? Dar în sens instituțional? Pun aceste patru întrebări, deoarece răspunsul la prima sper să elimine individualitatea pozițiilor, răspunsul la a doua sper să ofere o primă soluție la nivel preuniversitar, răspunsul la a treia sper să plaseze plauzibil atitudinea noastră mentală față de studiul limbilor clasice, iar răspunsul la ultima să dea o soluție în organizarea universitară a studiului limbilor clasice.

1. Rumoarea pornește evident din disperare. În ultimii 30 de ani studenții la filologie clasică au scăzut numeric și, în acord cu tonul general de la majoritatea specializărilor, ei au scăzut și calitativ, datorită unui liceu tot mai îngropat în isteria de a-i specializa pe tineri înainte de vreme și tot mai puțin preocupat în a le forma o cultură universală. Ideea total eronată a finanțării specializărilor potrivit numărului de studenți, condusă până la decizia desființării celor care au mai puțin de zece într-un an, a adus și România în starea de a lovi în bruma de cultură umanistă de nivel universitar pe care o mai are, dar a adus și filologia clasică din universități în pragul desființării (la Iași a demarat o desființare a ei anul trecut, Clujul se teme de același lucru, iar Timișoara are doar o specializare secundară în latină). Spaima este universală și ține de funcționarea unei instituții: colegii caută soluții universale, așadar opoziția polemicii nu este individuală. Nimeni nu este contra nimănui în această polemică, însă șansa de a obține acordul opiniilor ține de efortul de a ne parcurge gândurile până la capăt, adică acolo unde întâlnim cu adevărat principiile. Iar ele sunt, vrem sau nu, strict universale.
2. Faptul că numărul studenților a scăzut sub ambele criterii nu are drept cauză faptul că ei s-ar fi înscris la engleză sau la coreeană. Dacă ar fi așa, ar însemna că petiționarii ar dori să ia din numărul studenților la alte limbi câțiva și să îi înscrie la latină, sperând că numărul acela este destul de mare și că nu se va observa, iar în schimb, ei cedează asupra statutului latinei, acceptând-o tacit drept una dintre celelalte limbi de studiat, ceea ce ea de fapt nu este. Cedarea este ilicită, deoarece latina și greaca sunt față de limbile pe care le-au produs ceea ce este un temei față de lucrurile întemeiate: a le pune pe același plan înseamnă a le căuta un nou temei comun, ceea ce ne pune logic în dificultatea argumentului celei de-a treia realități, binecunoscut celor vechi, care dă (iată!) chiar și reumatisme instituționale. De fapt, eu cred că numărul studenților a scăzut deoarece întreaga noastră cultură este orientată astfel încât elevilor de liceu să nu li se spună că a gândi (în sens critic, ascuțit, clar, inteligent, subtil, liber) presupune cel puțin rudimente de limbi clasice, să nu li se spună că studiul limbilor clasice produce oameni liberi, care nu pot fi aserviți clișeelor lumii moderne și nu devin clienții ei orbi pentru simplul motiv că au instrumentele necesare ca să înțeleagă originile ei, valorile și eșecurile ei, și mai ales să nu li se spună că limbile moderne conțin o mulțime de confuzii de limbaj care duc la clișee de comportament pe care omul și le poate risipi acumulând cunoștințe de literatură clasică. Această frază complicată de mai sus se poate reformula simplu: orele de latină și greacă trebuie să reintre în învățământul preuniversitar (producând astfel noi posturi), ca în toate țările Uniunii Europene, unde ele sunt predate foarte decent. În particular, în România ele nu trebuie reintroduse în locul disciplinelor reale, ci în locul excedentului de limbă și literatură română: așa ceva se poate întâmpla numai când studiul limbii și literaturii române își va pierde, în sfârșit, funcția de creare a conștiinței identitare pe care a avut-o în secolul trecut și pe care eu o consider acum cel puțin una care trebuie radical reformată.
3. Experiența mea personală legată de limbile clasice a fost privilegiată. Am studiat filosofia, iar apoi am urmat filologia clasică. Am avut profesori iluștri și menționez aici cu litere aurite o singură experiență, pentru natura ei paradoxală: am studiat sintaxa propoziției latine cu regretata profesoară Frieda Edelstein. Paradoxul acestei experiențe a constat pentru mine în faptul că, deși a fost unul dintre cele mai importante cursuri de filologie clasică pe care le-am urmat, am simțit că învăț din el mai multă filosofie decât prinsesem la prima facultate. Meditez neîncetat la sensul acestui paradox: probabil că el devine rațional dacă accept că structurile și coloana vertebrală a minții mele este dată (să spunem: preformatată) de articulațiile limbilor vechi și de funcțiile cazurilor, care pun ordine între mine și fenomenele experienței mele, mă fac să mă simt om și membru al unei comunități cu rădăcini mentale comune. Dar această experiență originară nu s-a oprit aici. Ea m-a făcut să înțeleg că faptul de a preda latina sau greaca fără a avea și fără a transmite solide cunoștințe de istorie, filosofie și teologie antică și medie revine la a învăța pe de rost niște formule care în cele din urmă fie plictisesc (și atunci studenții se retrag natural), fie formează trufie incultă (și atunci oamenii își apără pozițiile fără să se preocupe de consolidarea lor naturală prin competență). Primul caz, cel al plictisului, ar putea fi un argument care se alătură perspectivei lipsei de posturi în licee și explică numărul mic de studenți: dacă nu urmam filosofia, mi-ar fi fost greu să înțeleg motivația studiului meu. Al doilea caz mi-a devenit clar în anii în care, oferind traduceri românești din opera lui Plotin sau a lui Toma din Aquino, am lucrat cu două categorii de specialiști: fie cu filosofi sau teologi ale căror cunoștințe de greacă și latină erau modeste, dar mândria propriilor speculații îi făcea să îmi ofere texte cu atât mai speculative cu cât erau mai slab înțelese în gramatica lor, fie cu clasiciști ale căror cunoștințe de istorie, filosofie sau teologie erau atât de rudimentare încât numai eventuala lor calitate morală admirabilă rămânea drept punte de colaborare în stabilirea unui text plauzibil în sens științific. Când ultima calitate, însă, lipsea, scandalul era iminent și a ajuns definitiv. Iarăși, nici aici nu oamenii sunt de vină, ci modul în care este construită instituția care îi educă. Să ne amintim că la baza culturii noastre educaționale se află un text fundamental, scris de Martianus Capella, Despre nunta Filologiei cu Mercur, din care reținem o idee clară: că nu putem studia filologia fără apel la celelalte științe (azi, măcar umaniste). Comparată cu îndemnul lui Martianus, universitatea contemporană dezvoltă un adevărat program de divorț al Filologiei de Mercur. Ajunși aici, reformulăm cele două poziții aparent polemice: colegii petiționari îi propun Filologiei un raport nupțial nelegitim (nici istoric, nici metaforic), în vreme ce poziția colegului meu îi apără rangul. În mintea mea, cele două poziții se opun tot atât cât se opuneau, în Prolegomenele lui Kant, propozițiile sintetice (contingente, dar aducătoare de noutate) celor analitice (care nu aduc o noutate, dar păstrează necesitatea). În fond, această opoziție se încheie când apar propozițiile sintetice a priori. Cu această reformulare, îmi pot preciza poziția, reluând comparația cu Martianus Capella: nu numai că sunt de acord să îi păstrăm rangul, ci susțin că trebuie de fapt să îi asigurăm nunta cuvenită. Dar, evident, acest lucru nu înseamnă o ceartă între colegii evident foarte bine intenționați și admirabili deopotrivă în pledoariile lor, nu înseamnă nici un scandal la minister, nu înseamnă nici o critică a organizării universității, ci înseamnă mai ales o critică a lumii moderne. Când ea este bine asumată, pacea vine singură.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro