Înapoi la Ceaușescu!

Istoricii noştri par într-atât de prinşi cu discursurile Centenarului încât nu sunt atenţi la felul în care prezentul luminează trecutul. Pe vremea când se mai vorbea de Revoluţie (aţi observat că acum e pomenită tot mai discret?) una din întrebările care ne frământau – alături de marea: “ cine-a tras în noi după 22?” – era aceasta: cum se face că, din toate ţările estice, doar noi, românii, nu am avut nici o tresărire în 1989 şi am încheiat anul (mirabil) cu singura revoluţie sângeroasă din fostul bloc societic?

Ei bine, răspunsul nu e o teorie, ci o realitate pe care o vedem în faţa ochilor: un “lider” autoritar, fără nici o legătură cu realitatea, care e ferm convins că persoana lui se identifică cu statul, un partid care nu mai e partid (adică formum de discuţie şi de decizie), ci doar o cameră de înregistrare a hotărârilor “şefului”, un prim-ministru hăbăuc, cu ochii pe foaie, să nu cumva să scape un cuvânt ce nu i-a fost “transmis”, o adunătură de lingăi şi de profitori, un discurs băţos şi resentimentar, o televiziune dedicată propagandei, nu informării, apelul la “independenţă, suveranitate şi neatârnare”, obsesia “agenturilor” infiltrate peste tot, o opoziţie la fel de plată ca “cei şase” cu scrisoarea lor şi, peste toate, aceeaşi indepasabilă condiţie de cea mai săracă şi mai coruptă ţară a Europei.

De ce l-au aplaudat miile de “reprezentanţi ai oamenilor muncii” pe Ceauşescu la Congresul al XIV-lea? Exact din aceeaşi raţiune pentru care Dragnea e susţinut în Cex-urile PSD-ului: din frică şi din lăcomie. Din frica citracilor lui de a nu pierde ceea ce le aduce lăcomia în faţa ochilor şi la îndemâna buzunarelor. Dacă mâine ar cădea – poate de mâna lor – ţoţi Nicolicii, Nicolaii, Ştefăneştii şi Iordachii ar veni, plângând, să ne explice “cum au rezistat” ei, cât au fost de “terorizaţi”, ce lupte epice au dus şi, mai ales, cum – doar ei – au dreptul (divin) de a ne conduce şi în episodul următor.

De ce ne cântau muzica “vechimii noastre multimilenare”, a “rezistenţei în faţa tuturor năvălirilor” şi a “independenţei, suveranităţii şi neatârnării”? Pentru că voiau “calea românească spre socialism”; adică vestul vine cu banii (în speţă creditele) şi noi facem ce vrem cu ei. Ce altceva înseamnă “aderarea” pentru gaşca din Teleorman? Am ajuns la bănetul europenilor şi acum suntem “şefi mari”: trăim “cum vrea muşchii noştri”, dăm “cui (şi cât) vrem noi”, ameţim prostimea cu pensii şi să ne cânte băieţii! Vor europenii să zică ceva? Păi stai nene, că aici suntem acasă la noi, şi suntem “liberi, independenţi şi stăpâni pe pământul nostru”!

“Drepturile omului”? (Vă mai amintiţi că s-au discutat – cu privire la România – în primăvara lui ’89 la întâlnirea OSCE de la Viena?) Mofturi imperialiste! Dreptul nostru e “să construim socialismul”. Sau “capitalismul de cumetrie”. Ce ne bagă pe gât europenii e “agenda LGTB-istă”. Să facă ce vor cu “drepturile” lor. Ei au cucerit, au jefuit şi au fralsificat istoria. Noi am răbdat şi am construit. Atunci, ca protocronişti, acum în calitate de “conservatori”. Apusul e Babelul modern; matca noastră firească e “a treia Romă”.

Nu le place capitaliştilor de noi, le aruncăm înapoi “clauza naţiunii celei mai favorizate” (în aprilie ’89). Sau raportul MCV. Nu ne trebuie fărâmiturile lor; la limită, vom rezista iarăşi, “strâns uniţi în jurul Conducătorului Suprem”. De partea noastră e credinţa, lacrima şi sudoarea străbunilor, glia “udată cu sângele lor”. Ce ne-a dat “acel Apus”? Marfa lui de mâna a doua, a treia şi a cincea? Dar noi n-avem păduri, munţi şi râuri? Să vină naţionalizarea!

Cine sunt cei ce-l contestă pe “binefăcătorul naţiunii”? “Cozile de topor ale străinătăţii”, “cei ce s-au vândut pe un pumn de bani”, trădătorii, ONG-iştii, “activiştii civici”, “duşmanii păcii şi ai colaborării între popoare”. Nu suntem un neam răzbunător, dar să ştie toţi aceştia că printre noi nu e loc de ei. Noi vrem să-i cântăm, “din inimă”, un imn “Omului, ce ne poartă pe noi culmi de succes şi de civilizaţie”.

Şi Tovarăşei lui, cu nume ionelteoderescian, ce ne polimerizează în fiecare seară pensiile la televiziune. Căci, cum a spus filosoful, pensia nu este, ci devine, în fiecare zi altceva (mai mare pe hârtie şi mai mică în magazin).

N-au trecut nici 30 de ani de când lucrurile acestea ne produceau greaţă. Sau poate că nu. În definitiv, în decembrie ’89 au ieşit pe stradă 2 % din cetăţenii ţării. Restul au votat cu PSD-ul. Numărul “nostalgicilor” era – nu demult – strigător la cer. Acum au găsit în cine să-şi obiectiveze nostalgia, în omul cu mustaţă din Teleorman. În omul care i-a despărţit pe veci de copiii lor (ce şi-au lumea în cap, sătui de neputinţa şi umilinţa în care au trăit părinţii lor).

Era de aşteptat să răsară Adrienii – Năstase şi Severin – să ne spună ce e cu “suveranitatea şi neatârnarea”. Dar au pierdut trenul. Acum sunt la modă “conservatorii” – cu sutană sau nu – ce ne vorbesc de “eşecul Europei”, de “birocraţia de la Bruxelles” şi “demnitatea regăsită” a Rusiei.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro