Țăranii istoriei, orășenii Orientului

Pe vremea lui Ceaușescu, ne-a urmărit ca o resemnare sau ca un stigmat. După 1990, s-a transformat întâi în frustrare apăsătoare și lipsită de speranță, apoi în aspirație scrâșnită și prea rar satisfăcută: distanța României față de Occident ne guvernează spațiul mental, nu doar în planul abstract, intelectual, ci și în cel practic, politic. Și e foarte bine că e așa. Dar dacă această raportare ne face să uităm de o bună parte din noi – acea parte care nu este sau nu vrea să fie Occident – într-o sublimare tulbure, contraproductivă moral? Suntem obligați astfel să balansăm epuizant într-un echilibru instabil între aspirația scrâșnită și frustrarea apăsătoare de mai sus, blocați pe drum de prea multele dificultăți și diferențe.

Să ne întoarcem, deci, către Est.

Robert D. Kaplan este un autor curios, bătrân jurnalist american mai imersat în istorie și cultură decât specialiștii cu patalama, cu referințe idiosincratice și fumate în mediul universitar, de la Tacit la Gibbon, dar și altele surprinzătoare, de ultimă oră. În Urzeala timpului (The Loom of Time: Between Empire and Anarchy, from the Mediterranean to China), o carte din 2023 pe care am avut norocul s-o traduc la Humanitas, Kaplan face un tur de forță prin ceea ce numește Orientul Mijlociu Extins, din Turcia până în ținutul divizat artificial, între Afganistan și Pakistan, al paștunilor. Autorul a călătorit peste tot, relatează la prima mână și se sprijină pe referințe istorice și antropologice. Cartea pune o problemă fără de care nu putem respira politic în lumea post-Ucraina: ce rămâne din valorile universale ale democrației și drepturilor omului, acum, că o jumătate de lume începe să le respingă?

Dincolo de asta, Urzeala timpului provoacă unui cititor român avizat un șoc cultural, chiar în direcția despre care vorbeam la început. Aflăm că în Turcia, mediile politice și academice numesc ideologia lui Erdogan lumpen-otomanism sau lumpen-islamism: „o clasă prost urbanizată, furioasă, masă de manevră perfectă pentru revoluționari. […] Erdogan conduce o «contrarevoluție» extinsă, neootomană, împotriva revoluției republicane a lui Atatürk“.

Dacă toate acestea nu încep să ne sune cunoscut, Kaplan ne dă exemplul marii ctitorii islamice a lui Erdogan, moscheea Çamlica. Çamlica este mai mare decât moscheea Sultan Ahmet și Hagia Sophia la un loc, dar lui Kaplan îi amintește de altceva: „Mă mai gândesc la egala Moscheii Çamlica: Casa Republicii din București, România, construită de tiranul stalinist Nicolae Ceaușescu și de soția lui nebună, Elena, în perioada dinainte de detronarea și execuția lor. Este un monstru arhitectural de proporții zdrobitoare, la scara Pentagonului, foarte scump și lipsit de gust. Ceaușeștii erau țărani răzbunători care venerau măreția și și-au transformat țara după modelul Coreii de Nord. Erdgan e un țăran urbanizat, un produs al orașului ruralizat: nici pe departe la fel de crud precum Ceaușescu, dar cu anumite similarități. Își dorește să-și impresioneze susținătorii, oameni care nutresc ambiții pentru ei înșiși și pentru familiile lor, dar lipsiți de rafinament. Pentru ei e moscheea – pentru cei care au migrat de la sat la oraș și au nevoie de o dovadă că valorile lor cuceresc Istanbulul. «Sunt de-al vostru», spune președintele turc cu această construcție, în retorica lui populistă, de băiat de cartier crescut în suburbia rău-famată Kasimpaşa“.

Kaplan adaugă și comparația dintre Casa Republicii și cu palatul prezidențial cu peste o mie de camere al lui Erdogan din Ankara. Iar noi putem închide cercul comparând uriașa moschee cu Catedrala Mântuirii Neamului.

Și mai putem pune AUR în loc de Erdogan sau lumpen-ortodoxie în loc de lumpen-otomanism, cu toate excesele și reducționismele care au făcut din ortodoxia românească de azi un cadru mental greu de apărat și un jolly joker politic. Este șocant, nu?

Sigur, AUR nu e Erdogan – deocamdată e doar un personaj colectiv și un simplu pretendent la guvernare. Catedrala Neamului nu are semilună în vârf, Casa Poporului nu are curte interioară, ca palatul prezidențial din Ankara, și așa mai departe. Mai mult de atât, BOR pare a dansa, mai ales în ultima vreme, într-o pluralitate de orientări și influențe mai mult sau mai puțin politice, care relativizează paralela lui Kaplan. Dar valoarea unei analogii este dată exact de limitele ei. Altfel spus, migrația accelerată din rural în urban și faptul că ea își găsește la un moment dat o expresie politică sunt fenomene comune, la scară istorică.

Analogia nu se limitează la Turcia. În Egipt dăm peste Frăția Musulmană, care, spune Kaplan, „și-a tras forța din țărănimea și partea de jos a clasei de mijloc urbane, caracterizată prin semialfabetizare și fervoare religioasă, și a devenit o forță atât de importantă, încât numai armata a putut-o controla […]. Ca și în Turcia, în Egipt modernitatea a atras clasa muncitoare la oraș, pentru a reinventa Islamul într-o formă mai pronunțat ideologică, făcând față astfel provocărilor societății de masă și anonimatului care o amenința“. Politic, se știe cum au evoluat lucrurile: speranța planetară numită Primăvara Arabă a adus Frăția la putere în Egipt, în primele alegeri democratice după zeci de ani, pentru ca guvernarea democratică să eșueze jalnic după numai trei ani, lucru consfințit de lovitura de stat a generalului Abdel al-Sisi, un dictator mai hardcore, după unii, decât bătrânul general Mubarak, cel răsturnat de Primăvara Arabă.

Primăvara Arabă a fost probabil ultima ocazie de a visa la o victorie planetară a felului nostru de-a fi occidental, o sublimare copilăroasă (și imperialistă) a visurilor noastre referitoare la statul de drept și drepturile omului. Mubarak a supraviețuit, nu numai în efigie, prin al-Sisi, ci și fizic (a murit în 2020, la 91 de ani, și a avut parte de funeralii naționale).

*

Kaplan, un adevărat maestru al descrierilor, ne duce apoi în Etiopia: „Addis Abeba ilustrează ea însăși lupta pentru menținerea unei aparențe de tradiție și a unui simț al locului, în vâltoarea forțelor urbane și postmoderne care amenință cu dezintegrarea. Imnuri ortodoxe sonore răsună în continuare pe străzi, din difuzoarele de pe zidurile bisericilor. Altfel, orașul – confuzie de cătune amestecate cu verdeață, un sat mare, de fapt – pe care mi-l aminteam din anii 1980 nu mai există, totul e de nerecunoscut. Un număr imens de copaci au fost tăiați pentru a face loc clădirilor noi, ale căror fațade au crăpat și ele […]. Pretutindeni, o senzație ciudată de «brazilianizare», după cum spun unii cercetători – ciocnirea dintre bogăție și sărăcie, dintre ordine și semianarhie“.

Egiptul ne-a dovedit că paralela „România–Turcia“ se referă la Turcia ca matrice generatoare de civilizație a Imperiului Otoman. Dar, dacă vrem să extrapolăm la o asemănare bizară între societatea românească ortodoxă și cele islamice, asemănare care ar ține eventual de apartenența comună la fostul Imperiu Otoman, ea este dublu subminată de Etiopia: o țară care a fost ea însăși imperiu, dominată de creștinismul ortodox răsăritean (precalcedonic) și de „brazilianizare“ – termen global, care trimite cu gândul la favele, nu la otomani. Dar și, inevitabil, la corespondentul românesc al favelei, mahalaua.

*

În călătoriile lui prin Orient, Kaplan se lovește la tot pasul de același proces de modernizare rapidă, care duce la apariția unei clase urbane tinere și precare economic, prea puțin aderentă la democrație și occidentalism, dar în consecință deschisă la ideologii care reduc religia la expresia ei radicală de azi. Statul are peste tot o arie de acțiune vagă, la fel ca granițele din regiune, iar atunci când are succes vorbim despre un stat autoritar, când nu de-a dreptul totalitar. În Sulaymaniyah, oraș kurd din nordul Irakului, autorul se lovește de un detaliu economic semnificativ: „De la bancomat puteai scoate dolari americani, nu dinari irakieni, fiindcă aceștia din urmă, aveam să aflu, erau folosiți alternativ cu primii. Plăteai în dolari și primeai restul în dinari sau invers. Cărțile de credit erau rareori acceptate, în afara câtorva hoteluri. Eram într-o economie a cash-ului, care îmi umfla buzunarele“, Dacă așa ceva ni se pare bizar pe Magheru, să facem o călătorie prin Rahova. Acum câțiva ani, am vrut să cumpăr un buchet de flori. N-am găsit nici un bancomat pe lungimea unei stații de tramvai, în schimb am trecut pe lângă vreo zece case de schimb valutar. Florării erau, dar cardul era inutil acolo.

Chiar și talibanii din Afganistan sunt, în analiza lui Kaplan, o forță modernizatoare într-un anumit sens: „În timpul ocupației sovietice, pakistanezii și americanii își direcționaseră o mare parte din sprijin către cele mai extremiste și sângeroase grupuri paștune, în mod special Hezb-e-Islami (Partidul Islamic) al lui Gulbuddin Hekmatyar, care, lucru demn de luat în seamă, era condus de paștuni educați, din mediul urban. Din nou, urbanizarea și contactul cu modernitatea, care avusese loc mai ales la Universitatea din Kabul, duseseră la o ideologie extremă. […] Nu era vorba de o specie de extremism născută din urbanizare și ideologii moderne, ca aceea a comuniștilor afgani din anii 1970, dar nici de una primitivă, așa cum au sugerat mulți. Punând ideologia înaintea legăturilor de rudenie [tradiționale, caracteristice structurii sociale tribale a paștunilor], talibanii au fost, în felul lor bizar, o forță a modernizării. Cu arme produse Occident și din Uniunea Sovietică și susținuți de Agenția de Informații Inter-Servicii a Pakistanului (ISI), care a contribuit la crearea mișcării, ei reprezintă rezultatul interacțiunii Orientului Mijlociu Extins cu occidentalizarea și, în cazul de față, o respingere conștientă a acesteia“.

*

Aș putea continua mult și bine cu observațiile, de altfel foarte diverse, ale lui Kaplan. Care este numitorul lor comun și în ce măsură caracterizează el și România? Turcia, Egiptul, Etiopia, Afganistanul sau Kurdistanul sunt societăți care au trecut, la fel ca noi, printr-o modernizare accelerată. Acest gen de modernizare produce o serie întreagă de tensiuni sociale și disparități.

Dacă mai aveam vreo îndoială, am găsit analogia chiar la Kaplan, după ce am terminat cu Urzeala timpului, într-un articol publicat din 1998: „România este o versiune mai puțin extremă a Egiptului, cu o țărănime masivă și o clasă de consumatori precoce limitată la doar câteva zone ale capitalei. Pe când trenul meu intra în București dinspre nord, am văzut kilometri întregi de bordeie de tablă ruginită, la fel de nenorocite ca multe altele din Africa, Asia sau America Latină“.

Kaplan cunoaște bine România (citiți În umbra Europei, tradusă deja la Humanitas). Dar, trecând peste disparități și revenind la tensiuni, în Orientul lui Kaplan acestea generează regimuri autoritare sau dictatoriale, revoluții și războaie. La noi, de la 1848 încoace avem tensiunea între o clasă urbană modernizatoare, cu o opțiune clară pentru Occident, și ruralul mai puțin interesat de valorile universale și democrația „ca în Vest“, cu extensia lui urbană organică. Spre deosebire de alte tipuri de urbanizare, mai firești, cea românească a avut un grad ridicat de arbitrar din cauza comunismului, prin spolierea agriculturii și investițiile perdante într-o industrie neproductivă, care a făcut implozie după 1989.

*

Foarte bine, dar lucrurile astea nu ne amintesc mai degrabă de Rusia? Ba sigur că da. Și noi, și Uniunea Sovietică am avut industrializare forțată, și la noi, și la ei comunismul a fost extrem de distructiv, fiind vorba de țări preponderent rurale, în care proletariatul lui Marx nu exista, așa încât a trebuit inventat. Ca să ne întoarcem puțin spre Vest, putem compara mai puțin industrializatele la vremea respectivă România sau URSS cu țările comuniste ale Europei Centrale și nivelul la care se aflau Ungaria sau Polonia în 1989, înainte de disoluția lagărului socialist. Analogia cu Orientul Mijlociu este însă relevantă tocmai fiindcă este șocantă.

*

Oare după Primăvara Ordonanței 13 ne așteaptă o contrarevoluție AUR? Se extinde cumva Orientul lui Kaplan până în România? Nu tocmai – și aici ne apropiem de limitele analogiei și de valoarea acesteia. Dacă tot vorbim de limite, Kaplan are o obsesie pentru geografie ca factor determinant al istoriei.

Să aplicăm deci la România geografia ca factor explicativ. Cum am fi stat – sau unde am fi fost – dacă Prutul trecea prin altă parte, altfel zis, dacă nu cădeam în sfera intereselor occidentale după anul 2000? Nu trebuie să speculăm prea mult: avem răspunsul de la Yalta, din 1945. Sus-menționatul an 2000 nu e generic, ci se leagă de ceea ce Kaplan numește un „personaj shakespearian“, cu alte cuvinte capabil să schimbe istoria: Vladimir Putin. Calamitate anunțată pentru românii deprimați interesați de politică, Putin este cauza determinantă a intrării noastre în NATO. Știm că în 1999 NATO decisese să accepte doar Grupul de la Vișegrad, spre marea noastră dezamăgire. Justificarea diplomatică oferită de Bill Clinton se lega de costurile prea mari ale unei lărgiri substanțiale a alianței. Costuri inutile raportate la Rusia lui Elțîn, aflată în genunchi și care părea că renunțase definitiv la ambițiile de superputere.

Venirea lui Putin a schimbat lucrurile și a făcut necesară o investiție strategică mai consistentă din partea NATO. În 2004, NATO a acceptat „restul Estului“, împreună cu țările baltice. Tot în 2024, Prutul se află la est de România. Cu tot ceea ce e dincolo de el – același Est. Dar cu majusculă, „definitiv” estic.

Pornind de la această logică, de la faptul că România e o țară relativ mică, cuibărită într-un mod aparte în geografia lui Kaplan, și o țară unde nu apar azi personaje „shakespeariene“, războiul, dictatura, favelele extreme, guvernările țicnite și total nedemocratice sunt, în viitorul previzibil, departe. Dar asta nu ne face mai occidentalizați și nici cu totul democratici. Dacă geografia e o cauză și o explicație, substratul social e de luat și el în calcul, iar instrumentul cel mai simplu de măsură, în speță, e demografia.

*

Conform Institutului Național de Statistică, România avea, în 2020, un raport de aproximativ 56,4/43,6% între populația urbană și cea rurală. Ceea ce ne face foarte rurali față de Europa, dar foarte urbani față de Egipt. Și față de noi înșine, dacă ne uităm în urmă.

În primul an consemnat de Institutul de Statistică, 1906, populația urbană se ridica 15,8% din rural (raportat la teritoriul actual, la fel ca următoarele cifre). În 1940, creșteam la 22,8%; în 1965, anul venirii la putere a lui Ceaușescu, la 33,7%, iar în 1989, la 53,2%.

Din 1990 până în 2020, am devenit „mai urbani“ doar cu 3%. Dar nu putem vorbi de o stagnare. În acești 30 de ani au existat două fluxuri contrare de populație, de la sat la oraș și înapoi, de la oraș la sat, din cauza tranziției. Nu am găsit statistici referitoare la numărul foștilor angajați ai întreprinderilor socialiste întorși la țară, la casa părintească, dar fenomenul este vizibil la modul empiric. Mai putem vorbi apoi și de diaspora masivă, a cărei proveniență merită și ea studiată, și de schimbarea de statut a unor localități, devenite din comune orașe.

Oricum am relativiza, „ruralitatea“ României este mult mai pronunțată decât cea a Uniunii Europene. În 2021, media ruralului era de 25,2% în UE, față de aproximativ 44% în România, conform Comisiei Europene. Suntem îngrozitor de rurali față de Europa, e drept. Dar pentru Egiptul lui Kaplan datele Băncii Mondiale atestă în 2022 57% în mediul rural. Cu alte cuvinte, dacă față de Uniunea Europeană România e rurală, față de Egipt ea este foarte urbană. Cu o precizare esențială: urbanizarea galopantă, atâta cât a fost și cum a fost, s-a produs deja la noi până în 1989. Culmea este că nici nu a provocat convulsii sociale spectaculoase, fiindcă s-a produs sub dictatură, într-un mediu controlat, opresiv. Faptul că populația Egiptului sau a altor țări din Orientul lui Kaplan este mai tânără și mai predispusă la schimbare – inclusiv radicală – nu face decât să ne deosebească și mai mult de toată această zonă geografică.-Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro