VIDEO Corespondenta de la Cannes: Aprecieri la jumatatea editiei – Jarmusch da, Assayas nu, romanii peste tot

In meniul de azi interviuri cu Bogdan Mirica, regizorul lui „Caini”, si Vlad Ivanov, actorul cu trei filme la Cannes. Plus doua vorbe, trei prostii despre filmele straine prezentate pana acum. E deja jumatatea festivalului. Din punctul meu de vedere, nu a aparut inca la Palme d’Or, desi „Toni Erdmann”, de Maren Ade, coproductie minoritar romaneasca, are pronosticuri record din partea celor mai buni critici straini cooptati de „ScreenDaily”.

Pe terasa de la etajul 3, Bogdan Mirica da constiincios interviuri. Fotolii bej de piele, aparate de filmat, marea si cerul tralala. Inaintea mea sunt niste jurnalisti de la IndieWire. Romanul se descurca bine, dar e – singur o spune, ca in transa. Mai are o zi, doua de agitatie dupa care isi doreste sa vada, impreuna cu prietena sa, filme pana duminica. In drum spre hotel, unde urma sa termin acest text, am dat nas in nas cu Corneliu Porumboiu care a urcat pe scena la a doua proiectie cu “Caini”, in locul producatorului Marcela Ursu. Amandoi conduc compania 42 Km Film. Modest cum ii e felul, Porumboiu n-a dorit sa dea interviu in locul Marcelei.

Deci, Bogdan Mirica:

Iulia Blaga: Cat de buimac esti pe o scara de 1 la 10?

Bogdan Mirica: O suta.

I.B.: De ce? N-ai dormit azi-noapte?

B.M.: Asa arat? Nu, dar e foarte foarte multa informatie care vine peste tine si pe care nici nu ai timp sa o procesezi si atunci te duci inainte, „you go with the flow”.

I.B.: Te-am auzit mai devreme intrebandu-i pe jurnalistii de la IndieWire care ti-au luat interviu cum li s-a parut „Caini”. E un pic neobisnuit pentru Cannes, unde cineastii sunt interesati mai mult sa raspunda la intrebari.

B.M.: In primul rand, nu stiu care e protocolul aici. Eu, daca vreau sa intreb ceva, intreb. Acum chiar ma intereseaza. Cu cat esti expus la mai multe opinii, cu atat ai sanse mai mari sa ajungi la o forma de adevar. Acolo unde se suprapun mai multe opinii cred ca exista un adevar comun, ca la multimi.

I.B.: Cel mai mic multiplu comun al parerilor?

B.M.: Ceva la modul asta. S-ar putea sa dai doar de un stereotip sau s-ar putea sa dai de o forma de adevar. Daca intrebi 10 oameni diferiti din 10 zone diferite ce parere au despre copacul ala, s-ar putea ca acolo unde se intalnesc toate parerile sa fie o forma de adevar.

I.B.: Dar n-ai ajuns la acest adevar facand filmul?

B.M.: Da, am ajuns, dar e adevarul meu subiectiv si as vrea sa am acces la un soi de adevar obiectiv, detasat de mine.

I.B.: Ai apucat sa te uiti un pic pe ce s-a scris despre “Caini”?

B.M.: Da, dar am inceput cu “The Hollywood Reporter” si review-ul m-a pus jos pentru ca impresiile erau amestecate, dar pe urma am citit si altele si mi s-a parut ok. Cum sunt eu, nu stiu de ce aveam senzatia ca review-urile bune sunt scrise, asa…

I.B.: Dar cum esti tu? Explica-ne!

B.M.: Cum spunea bunica-mea, pun raul inainte.

I.B.: Adica esti roman.

B.M.: Da, sunt roman pana la ultima fibra, pana la ultima molecula de fatalism si pesimism.

Urmariti integral interviul video cu Bogdan Mirica aici:

Vlad Ivanov pierde premiera lui „Bacalaureat” pentru ca filmeaza

Cu Vlad Ivanov m-am vazut la standul romanesc din Village International, azi dupa-masa. Maine, 17 mai, deja se intoarce la Bucuresti, desi premiera cu „Bacalaureat”, de Cristian Mungiu, al treilea film cu care e prezent la Cannes, are loc pe 19 mai. Motivul e unul profesional – filmeaza la „Un pas in urma serafimilor”, debutul lui Daniel Sandu, iar locatia respectiva nu poate fi retinuta mult timp. Vlad Ivanov a „facut” in acest an doua covoare rosii la Cannes – primul pentru „Toni Erdmann”, de Maren Ade, unde are unul din rolurile secundare interpretate de actori romani, al doilea in „Caini”. La “Toni Erdmann” a impartit covorul rosu cu Ingrid Bisu si actori germani &austrieci, dar din echipa de la “Caini” fost singurul actor care a venit la Cannes. Dragos Bucur si Gheorghe Visu lipsesc si ei motivat. Bucur filmeaza pentru emisiunea sa de televiziune, iar Visu are spectacole.

Urmariti interviul cu Vlad Ivanov aici:

In fine, si strainii….

De cand cu Festivalul Filmului Romanesc de la Cannes (sic!) n-am apucat sa scriu si despre filmele straine. Incep acum, pe repede-inainte pentru ca as vrea sa prind proiectia din Competitia Oficiala cu „Personal Shopper”, de Olivier Assayas (o noua colaborare a francezului cu cu Kristen Stewart). Festivalul demarat in 11 mai a ajuns deja la jumatate (se incheie in 22 mai). Nu e o editie rea, nu am vazut pana acum in Competitia Oficiala filme despre care sa ne intrebam ce cautau acolo, desi, poate, ar fi fost cazul sa o facem azi la „Loving”, de Jeff Nichols, un film curat dar clasic si un pic batranicios despre un cuplu metisat din America anilor 50 care lupta pentru dreptul de a locui in aceeasi casa din statul Virginia.

Faptul ca e inspirat dintr-un caz real face filmul mai convingator, dar de ce sa sa-l impingi neaparat in prima liga a festivalului? Doar ca sa faci din tanarul Nichols singurul cineast prezent in acelasi an cu doua filme in competitiile de la Berlin si Cannes si din australianul Joel Edgerton probabil singurul actor care in acest an a fost cu doua filme in acelasi competitii? (La Berlin, americanul aratase SF „Midnight Special”, oricum mai imaginativ decat acest „Loving”.). Din contra, despre „Neruda”, de Pablo Larrain, am auzit critici straini cunoscuti („Variety”, de pilda), care se intrebau ce cauta in sectiunea paralela Quinzaine des Réalisateurs cand ar trebui sa fie in Competitia Oficiala.

Eu ma intreb si altceva: n-am vazut filmul lui Ken Loach, „I, Daniel Blake” (am ajuns in Cannes mai tarziu), dar cand ai 80 de ani si 19 selectii la Cannes, dintre care 13 in Competitia Oficiala, si oricum ai luat deja un Palme d’Or (pentru „The Wind that Shakes the Barley”), de ce nu preferi sa fii prezentat tot in Selectia Oficiala, dar in afara competitiei? De ce sa nu-i lasi si pe altii mai tineri?

O iau deci in ordinea in care am vazut filmele:

„Ma Loute” / “Slack Bay”, de Bruno Dumont , prezentat in Competitia Oficiala, e „ceva care merge undeva”, o combinatie de satira sociala, film suprarealist si aiureala. Uneori e frumos, alteori strident, alteori pe nicaieri. Actiunea se petrece, cum spunea ironic un critic strain, cu un an inainte de a incepe actiunea din „Downton Abbey”, si urmareste in paralel o familie de aristocrati si una de saraci canibali care devora, cum altfel, doar bogatasi.

Dumont alatura trei actori cunoscuti – Fabrice Luchini, Valeria Bruni Tedeschi (care vorbeste ca Irina Nistor) si Juliette Binoche, plus neprofesionisti si un transexual adolescent care interpreteaza o fata care se costumeaza in baiat, derutand un tanar canibal care se indragosteste de ea, nestiind ca e, de fapt, baiat. (“Ma Loute”, numele tanarului canibal, inseamna in franceza “fata, copila”, ca sa va derutez cu totul). Valeria Bruni Tedeschi e singura care se isi satirizeaza personajul pastrandu-i si umorul, in vreme ce Luchini si Binoche pluseaza prea mult, iar jocul lor teatral duce filmul intr-o zona mlastinoasa. Tusele suprarealiste (de ex., personajele incep sa zboare, ironie la adresa falsei lor spiritualitati), sunt ingrosate pana la a nu le mai sesiza nici lor sensul. Prezenta lui “Ma Loute” in competitie (comedia a impartit criticii in doua), poate fi o concesie facuta de organizatori cinematografiei locale (asta o fi fost recolta) sau faptului ca Bruno Dumont e un cineast cunoscut, a mai fost de doua ori in Competitia Oficiala samd iar filmul lui poate fi considerat de snobi un film plin de sensuri.

Trailer “Ma Loute”:

Scena din Uchenik

Foto: festival-cannes.fr

“Uchenik” / “The Student”, de Kirill Serebrennikov, prezentat in Un Certain Regard, arata cum se poate cristaliza fundamentalismul religios, dar e si o radiografie a Rusiei de azi intr-un ambalaj care te trimite la “Elephant”, de Gus Van Sant, dar si la cazurile de adolescenti izolati care o iau razna si-si omoara colegii sau devin teroristi. Aici fanatismul religios al unui licean provenit dintr-o familie destramata e contextualizat in ramele unei societati in care pe de o parte preotul spune ca nu-i nimic rau sa dai tot timpul citate din Biblie, pe de alta scoala incurajeaza mentalitatile depasite, taxand orice incercare de a moderniza sistemul (de pilda, prin educatie sexuala).

Caderea in rai a lui Veniamin, eroul filmului, incepe cu descoperirea de catre mama sa ca e mult prea izolat si continua cu recitarea de versete din Biblie la orice i se spune (citatele apar si scrise direct pe ecran). Incercarile psihologului liceului de a atrage atentia ca baiatul n-are un comportament normal sunt ignorate. Filmul adapteaza, de fapt, o piesa de teatru a dramaturgului german Marius von Mayenburg, inlocuind Biserica Catolica cu Biserica Ortodoxa. Faptul ca amandoua variantele functioneaza arata (daca mai era cazul) ca fanatismul nu tine vreo religie anume.

“The Handmaiden” – de Park Chan-wook, din Competitia Oficiala. Dupa “Joint Security Area”, “Sympathy for Mr. Vengeance”, “Oldboy” sau “Thirst” , sud-coreeanul se inhama la un romance intre doua femei care, spre deosebire de “Carol” (prezentat anul trecut in competitie) e mai degraba un lesbian revenge story cu brute de barbati si femei ca niste plante agatatoare, senzuale pana la Dumnezeu. Filmul adapteaza romanul scriitoarei Sarah Waters, “Fingersmith”, dar muta actiunea din Anglia victoriana in Coreea si Japonia coloniale din anii 30 (e vorbit in coreean si japoneza, si l-am vazut cu subtitrari bicolore, galben si alb.).

Pasiunea dintre o tanara stapana si servitoarea ei e privita din trei unghiuri diferite – al stapanei, al servitoarei si al falsului conte al carui plan e sa se insoare cu stapana pentru mostenire, in acest scop trimitand servitoarea, si ea tot o hoata, sa-i pregateasca terenul. Dincolo de joaca de-a adevarul – nu stii pana in ultima clipa cum se poate rasuci actiunea, filmul e rafinat pana la ultimul detaliu din covor. Hiperstilizarea obisnuita a lui Park Chan-wook poate fi obositoare pentru unii (mie mi-a placut), dar infloriturile sunt echilibrate partial de preferinta lui pentru violenta.

Trailer “The Handmaiden”:

“The BFG” , de Steven Spielberg, Selectia Oficiala – In afara competitiei. Adaptarea romanului pentru copii “Uriasul cel prietenos” / The BFG” (The Big Friendly Giant) impreuna cu Disney foloseste tehnica in scopuri nobile. Filmul nu are simplitatea lui “E.T.”, dar are candoarea pe care mai toate filmele lui Spielberg o au si o plastica asemanatoare cu “Alice in Tara Minunilor” sau “Vrajitorul din Oz”. Uriasul in CGI are ochii si expresia faciala ale lui Mark Rylance (pe care Spielberg l-a ales din prima zi de filmare de la “Bridge of Spies”). Bunatatea din ochii lui Rylance cred ca i-a atras prima atentia lui Spielberg. Pentru cine n-a citit cartea, filmul e povestea prieteniei dintr-o fetita de la orfelinat si un urias care stalceste cuvintele. Prin meseria lui, aceea de a prinde vise, uriasul e si el un fel de Spielberg, adica un fel de cineast. Pe ecran, scenele respective sunt frumoase si colorate, desi – fan “E.T.” fiind, aluzia la salutul deget in deget am prizat-o cel mai putin. Cel mai amuzant e momentul cand BFG si Sophie se duc sa ceara ajutorul Reginei Angliei ca sa-i potoleasca pe fratii canibali ai lui BFG. Regina interpretata de Penelope Wilton (“Downton Abbey”) e sugubeata ca o moldoveanca si-l place rapid pe urias, chiar daca-i da de pamant candelabrul Louis XIV. “The BFG”, care ajunge in Romania in septembrie, va fi pentru copii, nu ma indoiesc, filmul anului. Abia astept! E ultimul film al scenaristei Melissa Mathison, cea care a scris si “E.T.”, si care a murit de cancer acum sase luni. Coincidenta face ca “E.T.” sa fi avut premiera in acelasi an, 1982, in care iesea cartea lui Roald Dahl.

Trailer “The BFG”:

Scena din Paterson

Foto: festival-cannes.fr

“Paterson”, de Jim Jarmusch, in Competitia Oficiala. Tot despre poezia subtila a vietii vorbeste si Jarmusch la trei ani dupa “Only Lovers Left Alive”, de asta data prin intermediul unei povesti mai apropiate de umorul sec din “Broken Flowers” si de umanitatea decupata din “Night on Earth” sau “Coffee and Cigarettes” decat de spleenul decrepit dar trendy din “Only Lovers Left Alive”. Adam Driver, unul din actorii in ascensiune la Hollywood (dupa ce l-a jucat pe Kylo Ren in noul “Razboiul stelelor”) pare un candidat la premiul de interpretare masculina judecand dupa expresivitatea retinuta cu care da viata unui erou extrem de obisnuit, jucand cu usurinta o gramada de nuante.

Eroul filmului e un sofer de autobuz din oraselul Paterson, pe care-l cheama chiar Paterson si care duce o viata banala alaturi de o sotie care picteaza totul din casa in alb-negru si de un buldog englez mai autentic decat sotia. Pasiunea lui Paterson e sa scrie poezii, dar viata lui banala si sotia lui stupida (pe care, din politete, crede c-o iubeste), il determina sa scrie poezii stupide, scrise ca atare pe ecran in maniera intentionat kitsch, cu o cascada pitoresca din oras pe fundal.

Filmul e structurat pe cele sapte zile ale saptamanii care se desfasoara toate cam la fel, doar ca treptat, ceva in mecanismul osificat al existentei lui Paterson incepe sa fisureze iar cand cainele ii roade in sfarsit caietul cu poezii, viata lui pare s-o ia din loc. Filmul n-a fost intampinat cu o unanimitate favorabila, dar e o revenire a lui Jarmusch la un soi de cinema mai putin pretentios si mult mai uman – asta incluzand si umorul. In orice caz, premiul Palme Dog pentru expresivul Marvin (care se exprima prin maraieli si priviri incarcate de sictir) e ca si asigurat. Spre deosebire de alte filme unde cateii sunt decorativi, aici Marvin chiar are rol – imi pare rau pentru cateaua Politia din filmul lui Bogdan Mirica.

Clip “Paterson”:

“American Honey”, de Andrea Arnold, in Competitia Oficiala – il pune pe Shia LaBoeuf intr-un rol pe masura talentului lui (si poate il mai aduna de pe drumuri). Deocamdata l-a pus pe drumuri. Englezoaica Arnold, lansata la Cannes in acelasi timp cu Corneliu Porumboiu, e la primul film in SUA. Inspirandu-se din realitate, ea face un roadmovie despre echipele de tineri care cutreiera tara vanzand din usa-n usa abonamente la reviste pentru motive care de care mai fantasmagorice – de la tati morti in Irak pana la dorinta de a face bani de facultate. Cum spunea Gheorghe Dinica in “Filantropica”, de Nae Caranfil, “mana intinsa care nu spune o poveste nu primeste nimic”.

Filmul are prospetime (mare parte din interpreti sunt neprofesionisti), dar scenele de grup cu tinerii cantand, fumand, band in microbuz sau pe langa devin redundante. Ce e foarte bine construit e parcursul initiatic al eroinei, Star, o fata de 18 ani care lasa in urma o viata nefericita pentru libertatea noului job si perspectiva unei idile cu cel mai profesionist vanzator din trupa, interpretat de LaBoeuf. Arnold speculeaza prejudecatile spectatorului care e obisnuit sa se astepte la ceva rau ori de cate ori apare un sofer de tir care arata ciudat sau niste cowboy mult prea binevoitori, dar e induiosator felul in care isi protejeaza eroina pana la capat si toarna o lumina ca mierea peste ea in scenele in care e fericita.

Clip “American Honey”:

“Mal de pierres” / “From the Land of the Moon”, de Nicole Garcia, in Competitia Oficiala, i-ar putea aduce lui Marion Cotillard in sfarsit premiul de interpretare la Cannes, daca tot nu l-a luat pentru “Deux jours, une nuit”, al fratilor Dardenne. Desi are 40 de ani, Cotillard era interpreta ideala pentru eroina lui Garcia, o tanara din anii 50 care cu cat lupta mai mult sa se implineasca prin iubire si sexualitate, cu atat mai “nebuna” e considerata de mediul in care traieste. Filmul o urmareste pe perioada mai multor ani si mare parte din el e de fapt un flashback al celor mai frumosi ani petrecuti de eroina asteptand aceasta mare pasiune. Iar cand o intalneste in persoana unui tenebros tanar ofiter (Louis Garrel), intr-un sanatoriu elvetian ca din “Muntele vrajit”, toate asteptarile ei se cristalizeaza pe persoana muribundului. Construit in jurul acestui personaj si in jurul interpretarii organice a lui Marion Cotillard, filmul are aceeasi poezie a nebuniei linistite si asumate pana la capat. Nu-i e teama ca ar putea fi ridicol si sentimental, de aceea nici nu este. Si e un film feminin, nu feminist.

Clip “Mal de pierres”:

“Personal Shopper”, de Olivier Assayas, in Competitia Oficiala. Uite, despre filmul asta chiar ca-mi vine sa intreb ce cauta aici. Parca e scris si filmat in pauzele de la “Clouds of Sils Maria”, cu o Kristen Stewart imbracata cam la fel, dar format din mers in jurul unei tinere care n-are consistenta interioara, preferand sa lucreze ca personal shopper si sa-si doreasca vag tot ce nu poate avea. Introduceti fraza de mai sus intr-un thriller paranormal cu fantome (tipa e si medium, desi ii e frica de ele si nu stie sa reactioneze) si tot nu veti ghici de ce a facut Assayas filmul si daca nu cumva Stewart e noua lui muza pe care nu se poate abtine sa n-o dezbrace. Fara sa observe ca, spre deosebire de “Clouds of Sils Maria”, aici tanara americanca joaca realmente lamentabil.

Trailer “Personal Shopper”:

In alta ordine de idei, biroul de presa al festivalului a anuntat ieri in mod exceptional includerea unui nou film in Selectia Oficiala. Este vorba desre „Peshmerga”, un documentar de Bernard-Henri Lévy care ii urmareste pe combatantii kurzi peshmerga de-a lungul a 1000 de kilometri de-a lungul frontierei irakiene. Proiectia lui, in Seances Speciales, va avea loc in 20 mai, de la ora 15.