Passione d'amore: Ascetul Lenin si marile lui iubiri

Motto: “Despre lucrurile pe care oamenii le-au făcut cu pasiune nu se poate scrie fără pasiune.”–Richard Pipes

Două au fost marile iubiri din viața lui Lenin. Prima, definitivă, absolută, non-negociabilă, pentru Revoluție. A iubit Revoluția cum un adolescent se dedică unei passione d’amore, cu toată ființa sa. A subordonat Revoluției totul: prietenii (ruptura cu Iuli Martov), loialități (ruptura cu Gheorghi Plehanov), atașamente ce păreau inoxidabile. A murit crezând în cauza revoluționară, în pofida tuturor semnelor rău-prevestitoare. A doua mare iubire s-a numit Inessa Armand (1874-1920). Pasiunea pentru Revoluție s-a consumat în maelstromul istoriei buimăcitoare a secolului pe care l-a influențat mai puternic decât orice alt personaj politic. Nu știm dacă dragostea pentru Inessa Armand s-a consumat și fizic. Lenin era un pudibond și, în fond, un inhibat. Nu era singurul: venea din specia lui Rahmetov, eroul revoluționar din romanul pedagogic “Ce-i de făcut?” al lui Cernîșevski.

În privința Nadejdei Krupskaia, să spunem că a fost vorba de o solidaritate de idealuri, de devotamentul maniacal al acesteia pentru cel pe care îl socotea geniul Revoluției. Micul lor apartament din Geneva a fost, în anii exilului, centrul unei continue conspirații. Krupskaia a fost, mai presus de orice, ființa în care Vladimir Ilici avea încredere totală, în raport cu care nu avea niciun secret. Micro-cosmosul bolșevic era unul al conjurației, al planurilor secrete, al numelor conspirative și al mesajelor scrise cu “cerneală simpatică”. Amintirile lui Nikolai Valentinov, carte esențială pe subiect, depun mărturie în acest sens. Tot Valentinov vorbește și despre colosala influență a Nadejdei Konstantinovna. Era extrem de primejdios să cazi în dizgrația ei, urmau fulgerele lui Lenin…

Istoricul Bruce Mazlish, autorul unei pătrunzătoare cărți apărută la Basic Books în 1976 și re-editată anul trecut, The Revolutionary Ascetic: Evolution of a Political Type (Transaction Publishers, 2014), considera că revoluționarul ascetic reprezintă un arhetip politic autentic, ilustrat mai ales de figuri precum Cromwell, Robespierre, Lenin și Mao Zedong: “Ascetul revoluționar ideal [este] cineva care și-a identificat narcisismul cu o abstracțiune și care este capabil să evite contratransferurile [psihologic vorbind] către adepții săi și să-i controleze prin intermediul ‘sugestiei’. El este, de asemenea, ‘ascetic’ în sensul uzual al termenului: anume, el se abține de la ‘vin, femei și muzică’” (pp. 28-29, op. cit.). În această cheie, se poate spune, revoluționarul ascetic poate afișa dragoste –spre exemplu– pentru mase, proletariat (etc.), dar capacitatea lui de a stabili relații cordiale cu oameni în carne și oase rămâne limitată. Dacă acceptăm explicația de natură psihoistorică și psihobiografică, atunci relația dintre Vladimir Ilici Lenin și Inessa Armand apare cu atât mai paradoxală și mai fascinantă. Iar dacă mai adăugăm acestei rețete și definiția adeptului fanatic, via Eric Hoffer, adică cel ce nutrește un fel de pasiune arzătoare pentru autorenunțare și care ajunge să-și sacrifice propria viață în numele unei cauze, atunci realizăm de îndată că prezența Inessei Armand în biografia fondatorului bolșevismului reprezintă o excentricitate a firii.

Deși vizibil agasat de subiectul sexualității, Vladimir Ilici și-a expus totuși, în anumite ocazii, teoriile cu privire la relațiile dintre bărbați și femei. A făcut-o, de pildă, și în 1920 (anul morții Inessei), cu Clara Zetkin, atunci când aceasta l-a intervievat asupra “chestiunii femeilor”. Cităm din Lenin: “…Deși nu sunt altceva decât un ascet posac, așa-zisa ‘nouă viață sexuală’ a tinerilor –și uneori a celor în vârstă– îmi pare adesea a fi pur și simplu burgheză, o extensie a bordelurilor burgheze. Acest lucru nu are nimic de-a face cu dragostea liberă așa cum o înțelegem noi, comuniștii. Trebuie să fii la curent [îi spune Clarei Zetkin] cu faimoasa teorie conform căreia, în societățile comuniste, satisfacerea dorințelor sexuale, a dragostei, este la fel de simplă și neimportantă precum a bea un pahar cu apă.” În mod cert, tribunul bolșevic avea o imagine reprimată despre sexualitate. Așa se explică, poate, și reacția lui aspră, după 1917, față de Alexandra Kollontai, care, în opinia sa, întrecuse limitele cuviinței. Însăși relația lui cu Inessa Armand nu poate fi încadrată în ceea ce înțelegem astăzi printr-o relație de amor, cunoscând atât personalitatea lui Lenin, repulsia lui înnăscută pentru orice tip de vulgaritate (cuvintele lui Troțki), cât și relațiile de familie, viața alături de soția lui, Nadejda Krupskaia, sau propriile lui precepte despre sexualitate sintetizate în teoria “paharului cu apă”. Krupskaia a acceptat-o pe Inessa Armand, după toate datele biografice existente, iar cele două au fost singurele femei semnificative din viața liderului bolșevic.

Lucurile nici nu puteau sta foarte diferit de vreme ce arhetipul de inflexibilitate rigoristă pentru Lenin era Robespierre, iar nu Danton. Așa cum amintea recent și Vladimir Tismăneanu, în focul marilor polemici care au urmat sciziunii dintre bolșevici și menșevici din 1903, Troțki îl botezase pe fondatorul bolșevismului, “Maximilien Lenin”. O formulă gratulatorie ironică la care Lenin răspundea numindu-l “Iudușka Troțki”. Ulterior, propaganda stalinistă avea să desfigureze apelativul lui Lenin –inspirat de unul din personajele celebrului roman satiric al lui Mihail Evgrafovici Saltîkov-Șcedrin, “Domnii Golovliov”, poreclit “Iudușka”–, transformând formula satirică în “Iuda-Troțki”… aluzie evidentă la personajul biblic, arhetip al trădătorului.

*

Primele epistole dintre Lenin și Inessa Armand (Inessa Fiodorovna, așa cum apare ea în Enciclopedia Sovietică Bolșevică, fusese născută Inès Stéphane, la Paris, în 1874 [există încă dezacorduri asupra datei de naștere], din tată francez și mamă scoțiană; uneori folosea pseudonimul “Blonina”, alteori pe cel de “Petrova” sau “Petrovna”: de pildă atunci când a apărut la Bruxelles, în 1914, pentru a înfrunta, în numele lui Lenin, Biroul Internaționalei Socialiste. Dar, la moartea ei, Krupskaia însăși i-a scris necrologul în Pravda, spunându-i simplu: Inessa) au apărut public abia în februarie 1939, la patru luni după moartea “Nadiei” Krupskaia, deci mult după decesul lui Vladimir Ilici. Inessa lucrase în trecut la o broșură despre femeile proletare și-i înaintase lui Lenin draftul, în care cerea, printre altele, dreptul la “dragoste liberă”. Ceea ce frapa în răspunsurile lui Lenin era, întâi și întâi, folosirea pronumelui “ty” în loc de “vy”, un indiciu formal, dar remarcabil pentru limba rusă, al tipului de interacțiune dintre cei doi. Mai mult, din cele șase sute de scrisori publicate ale lui Lenin, cu excepția mamei sale, a celor două surori și a soției sale, Nadejda, Inessa a fost singura căreia i s-a adresat cu “ty”. Un indicator de intimitate, cum spuneam, filtrat lingvistic, foarte important în ecuația despre care facem vorbire. Nici Stalin, Zinoviev, Bogdanov, și nici măcar Buharin (copilul iubit al partidului), n-au fost vreodată adresați de mentor cu pronumele de intimitate. N-au beneficiat de acest tratament aparte nici alte femei semnificative: Olga Kameneva (sora lui Troțki și soția lui Lev Kamenev), Alexandra Kollontai, ori Liudmila Stal.

Cartea preferată a ambilor, atât a Inessei, cât și a lui Vladimir Ilici, fusese “Ce-i de făcut?”, de Nikolai Cernîșevski. Când tatăl Inessei s-a stins, aceasta a ajuns la Moscova, în vizită la mătușa ei care preda acolo franceză și muzică. Inessa avea să pătrundă mai apoi, cu drepturi egale, în casa unui textilist rus de origine franceză foarte bogat, Evgheni Armand, cu al cărui băiat se va și căsători mai târziu, la optsprezece ani. Trăind în înalta societate moscovită, Inessa Armand s-a deprins repede cu moravurile liberale din jurul său. Era sfârșit de secol XIX și nimic nu anunța încă transformarea interioară a acestei femei, vorbitoare fluentă de franceză, engleză, germană și rusă, dar și bună pianistă. Toate aceste calități la un loc aveau să-l fascineze mai târziu pe Vladimir Ilici. Cel care se pare că i-a pus însă în mână, pentru prima dată, romanul lui Cernîșevski, a fost cumnatul său, alt membru al familiei Armand, un om cu vederi de stânga. Astfel, Vera Pavlovna, eroina cărții, cu ale ei vise utopice despre “Palatul de Cleștar”, îi va deveni model în viață. Scria chiar Krupskaia, în memoriile sale: “Inessa a fost împinsă spre socialism de perspectiva drepturilor și libertății femeii din Ce-i de făcut“.

Dar fiecare găsește în modele elementele care pot extinde ceea ce exista deja la interior. Inessa a găsit în scrierea lui Cernîșevski drepturile femeii și dragostea liberă, pe când Lenin, conduita liderului de avangardă, conduita generală a lui Rahmetov, cel care, pentru a-și educa voința, se autoflagela dormind pe un pat de cuie. Însă Inessa Armand s-a lăsat fascinată de Lenin și leninism chiar înainte să-l cunoască pe Vladimir Ilici, la doar 25 de ani, în 1904, atunci când a făcut o călătorie în Suedia pentru a studia feminismul cu Ellen Key. Aici a dat peste lucrarea omonimă a lui Lenin (Ce-i de făcut), apărută cu doi ani mai devreme, în 1902, și s-a îndrăgostit pe loc. Până în 1907, avea să se remarce prin diverse activități bolșevice, avea să fie arestată, dar scapă și anul 1910 o găsește fugită la Paris. De precizat că în decembrie 1909, Lenin, Kamenev și Zinoviev, se mutaseră și ei în capitala franceză. La fel și exilul menșevic. Aproape toți socialiștii revoluționari, sub același acoperiș al luminilor. “O adevărată colonie rusă”, cum spune și Bertram Wolfe în studiile sale biografice despre Lenin și Inessa. Întâlnirea devenise inevitabilă!

Inessa Armand

Așa cum notează și Helen Rappaport în cartea ei, Conspirator: Lenin in Exile (Basic Books, 2010), Internaționala fusese în parte catalizatorul pe baza căruia s-a dezvoltat relația dintre Vladimir Ilici și Inessa. Tot pe atunci, ea a fost aleasă reprezentant bolșevic în Partidul Socialist Francez și a devenit rapid persoană esențială și de încredere în cercul apropiat lui Lenin, cantonat la Paris. Și tot Rappaport sintetizează excelent cum anume o privea mentorul: “Pentru Lenin, Inessa Armand a fost tot ceea ce n-a putut fi Nadejda Krupskaia. Era frumoasă, sofisticată, poliglotă, precum și elegantă și feminină într-un mod instinctual tipic francez… Inessa avea puternice instincte feministe și punea mare preț pe fericirea personală; Nadia [Krupskaia] n-a vorbit niciodată despre nevoile ei personale și învățase de multă vreme să se plece în fața irascibilității lui Lenin. Inessei îi plăcea să gătească pentru oameni, aptitudine care i-a lipsit mereu Nadiei, și era o pianistă minunată, muzica fiind unul din punctele vulnerabile ale lui Lenin și o cale spre trăirile lui atent secretizate. Inessa era neconvențională sexual, acolo unde Nadia era fizic și emoțional reticentă” (p. 210, op. cit.).

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro