Sari direct la conținut

Leninismul lui Ceausescu. Un palimpsest din Balcani

Contributors.ro
Marius Stan, Foto: Arhiva personala
Marius Stan, Foto: Arhiva personala

Teza noastră: Nicolae Ceaușescu a fost un leninist român, incontestabil cel mai important, un zelot al doctrinei bolșevice pe care a îmbrățișat-o din tinerețe, în versiunea codificată de Stalin îndeosebi în “Problemele leninismului” și, în 1938, în “Cursul Scurt de Istorie al PC (b) al URSS”. Întreaga carieră revoluționară a lui Ceaușescu, cea de dinainte de 1944, apoi cea de activist în ascensiune al unui partid care a ajuns la putere, începând din martie 1945, a fost una de militant leninist. Prin urmare, revoluția din decembrie 1989, pe care Ion Iliescu și camarazii săi au prezentat-o inițial drept una împotriva “tiranului” (nu negăm că a fost tiran, dar avem rezerve față de manipularea termenului de către anumiți urmași ai săi), a fost anticomunistă. De la Paul Niculescu-Mizil la Ion Ianoși (în cartea sa “Eu și el”, dar și în “Internaționala mea”), există o întreagă galerie de leniniști români care au încercat și încearcă să despartă “comunismul” de “ceaușism”. Este o eroare! Ceaușismul a fost comunism, ori, pentru a folosi o sintagmă din literatura sociologică și politologică, a fost una din versiunile socialismului de stat de sorginte bolșevică. Dar nu are sens să ne blocăm în dispute terminologice. Esența chestiunii ține de sistemul în care a avansat Ceaușescu până când a devenit lider suprem, un set de instituții, valori, atașamente, nostalgii, emoții, pe care îl numim, în consens cu scrierile lui Robert C. Tucker, cultura politică a comunismului din România. La un moment dat, Ceaușescu a virat de la bolșevismul de extremă stânga la acela de extremă dreapta (recurgem din nou la taxonomia lui Tucker). A plasmuit un set de mituri în care se înfrățea stalinismul impenitent cu mitul națiunii aflată mereu în primejdie, amenințată de dușmani externi și interni. Mai târziu, acest palimpsest mitocratic avea să fie preluat de Slobodan Milošević, demagogul populist care a reușit să “incendieze” Iugoslavia.

Regimurile comuniste au fost dictaturi bazate pe supremația ideologiei. Partidul comunist juca rolul de emisar divin, deținător al adevărurilor ultime despre natură, om și societate. Așa cum a demonstrat istoricul Martin Malia, era vorba de ideocrații partocratice. Acest sistem și-a găsit în Nicolae Ceaușescu un exponent devotat, zelos, entuziast. Leninismul este o doctrină care așează în epicentrul cosmologiei sale revoluționare partidul de avangardă, echivalentul modern, cum spunea Gramsci, al Principelui lui Machiavelli. Partidul, format în faza sa “eroică” din revoluționari de profesie, deține carisma, o transmite celorlalte instituții, de la cenzură la poliția secretă. Crimele sunt astfel sacralizate întrucât, în gnoza comunistă, ele servesc unui scop transcendent. Mistica Partidului (scriem deliberat cu majusculă) a fost steaua polară a existenței politice a lui Ceaușescu. De fapt a existenței sale în genere, întrucât leninismul, ca religie politică, presupune absorbția totală, fără nicio rezervă, a vieții militantului în chimia învolburată a “muncii de partid”. Un leninist nu poate fi doctor sau inginer dimineața, și militant seara. Marea schismă dintre bolșevici și menșevici a pornit tocmai de la această chestiune, a angajamentului absolut și necondiționat al individului în raport cu entitatea venerată numită Partid.

Lenin spunea că organizația revoluționară se bazează pe teoria revoluționară. Fără să fi ajuns să stăpânească misterele dialecticii marxiste, Ceaușescu a interiorizat tezele lui Engels din lucrări de vulgarizare a materialismului istoric precum “Ludwig Feuerbach și sfârșitul filosofiei clasice germane” și “Anti- Dühring “. Avem îndoieli că a citit “Capitalul”, fie chiar și primul volum. Din Lenin, este greu de crezut că a citit mai mult decât “Statul și revoluția”, “Revoluția proletară și renegatul Kautsky”, “Stângismul–boala copilăriei comunismului”, eventual câteva pagini, greu digerate, din oricum indigestul pamflet pseudo-filosofic “Materialism și empiriocriticism”. Evident, “Trei izvoare, trei părți constitutive ale marxismului” și “Tezele din aprilie”. Economia politică a învățat-o după manualele staliniste și din cursurile ținute la Școala Superioară de Partid, prin 1946-1947 de militanți precum Zina Brâncu și Barbu Zaharescu. Până la sfârșitul zilelor, când înfiera reformele gorbacioviste, a fost convins că proprietatea privată este cauza mizeriei sociale, a criminalizat-o drept expresie a injustiției absolute. De aici și îndârjirea cu totul specială pe care a demonstrat-o în timpul acțiunilor de colectivizare. Pentru el, chiaburul era “lipitoare”, “păduche”, “vierme”.

Bolșevismul fiind o soteriologie seculară, un mesianism revoluționar, Ceaușescu a crezut cu pasiune în necesitatea revoluționării condiției umane, deci a plăsmuirii Omului Nou. Dorința de a crea Omul Nou, ființa perfectă visată Lenin și de Troțki, de Mao și de Che Guevara, reprezintă un indicator esențial al aspirațiilor politico-ideologice ale acestor sisteme. Noul cetățean urma a fi total politizat, extrem de dedicat și loial deținătorilor puterii din reflex. Urma a pune interesele societății deasupra alor sale, punând astfel capăt, prin saltul din imperiul necesității în acela al libertății, multimilenarului conflict dintre Eu și Lume. “Sfârșiți odată cu trecutul negru”, versul “Internaționalei”, era pentru Ceaușescu literă de evanghelie. Spre a relua formula lui Roger Griffin despre fascism, comunismul lui Ceaușescu era, asemeni celor ale lui Stalin, Mao, Enver, Castro, Che Guevara, spre a-i numi doar pe aceștia, unul palingenetic. A reduce personajul la exacerbate manii, la paranoia galopantă și alte patologii, servește prea puțin explicației istorice. Viziunea lui Lenin despre partid era, ab initio, una cu elemente paranoice și conspiraționiste. Sectarismul voluntarist era înscris în codul genetic al bolșevismului. Dar nu patologia individuală explică sistemul, ci ideologia. În fascinanta sa nouă biografie a lui Stalin, din care primul volum a apărut în 2014, istoricul Stephen Kotkin scrie: “The fundamental fact about him was that he viewed the world through Marxism” (Faptul fundamental despre el era că vedea lumea prin prisma marxismului). În același sens, putem spune că Nicolae Ceaușescu a văzut lumea prin prisma leninismului, în versiunea sa –probabil cea mai loială originalului, cum a dovedit-o Leszek Kołakowski — a stalinismului. De aici și semnificația sintagmei stalinism pentru eternitate.

Humanitas

În plan cultural, Ceaușescu a fost rudimentar, simplist și tezist. A rămas convins că literatura și artele trebuie să fie subordonate principului leninist al partinității (partiinost). Nu accepta concesii ideologice. “Tezele din iulie 1971″ nu au fost (doar) efectul contaminării cu morbul Revoluției Culturale maoiste ori al ideologiei juche din Coreea de Nord, ci al propriei sale panici că liberalizarea din România, timidă și făcută à contrecoeur, putea duce la prabușirea socialismului. Nu a susținut Primăvara de la Praga pentru că simpatiza cu ideea socialismului cu chip uman, ci din rațiuni conjuncturale, legate de obsesia sa privind suveranitatea națională și neamestecul în treburile interne.

A întreținut relații cordiale cu unii lideri eurocomuniști, în primul rând cu secretarul general al PC Spaniol, Santiago Carrillo, dar nu a sprijinit viziunea semi-pluralistă a acestora. Deși a declarat în 1976 că PCR renunță la teza necesității “legice” a dictaturii proletariutului, o poziție eurocomunistă, nu a întreprins nimic pentru demolarea structurilor represive, în primul rând a aparatelor ideologice și a Securității. Simptomatic, acea declarație a fost făcută la un “Congres al Educației Politice și al Culturii Socialiste”.

Internaționalismul lui Ceaușescu era de factură leninistă și presupunea solidaritatea cu toate “forțele anti-imperialiste”. Se simțea fericit în compania liderilor mișcărilor de eliberare națională din Lumea a Treia. Treptat, a ajuns să savureze și relațiile cu dictatori precum Jean-Bédel Bokassa și Mobutu Sese Seko. Se visa lider tiers-mondist, un nou Gamal Abdel Nasser, Nehru, Sukarno sau Tito. Aici intervine ceea ce Zbigniew Brzezinski a identificat drept elementul idiosincratic, insolit, din comunismul românesc. Ceaușescu acționa simultan ca lider leninist și ca o căpetenie tribală (nu folosim conceptul de tribalism în sens peiorativ). Când sacerdotul suprem al cultului, Dumitru Popescu (zis și Dumnezeu) spunea la Congresul al XI-lea al PCR (1974) că “Ceaușescu ne e baci”, el dădea glas unei adeziuni poate reale simțită de mulți activiști.

Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro

ARHIVĂ COMENTARII
INTERVIURILE HotNews.ro