Oportunisti si reformisti

Alegerile din Partidul Miscarea Populara au scos la iveala fata urata a unor intelectuali vazuti pana acum cativa ani mari sperante ale politicii dar pun in discutie, in general, prezenta celor numiti reformisti in politica. Dintre toti se detaseaza Teodor Baconschi si Cristian Preda, doua figuri vazute pana mai ieri mari sperante, din categoria reformistilor. Se visau la un moment dat viitori presedinti. Nu doar ca n-au reformat nimic pe unde au trecut, dar s-au pretat la cele mai ridicole compromisuri pentru micul confort personal. Lui Preda i-au iesit socotelile, lui Baconschi nu prea. Pe cat de admirabil se manifesta ca oameni de idei, pe atat de dezamagitor se comporta ca politicieni disperati sa se aranjeze.

Si nici asta n-ar fi de blamat daca la capatul sirului lung de abdicari am fi vazut cu totii un proiect, o idee, un scop dedicate binelui public, interesului general, nu doar alti sinecuristi ceva mai sofisticati pusi pe treaba. Preda si-a atins obiectivul de a castiga un nou mandat de europarlamentar si nu-l mai intereseaza, desigur, ca partidul sau a incaput pe mana unor anti-reformisti pur sange.Va fi, probabil, un europarlamentar corect (la fel ca in primul mandat), dar s-a dovedit un politician cu mari slabiciuni si incoerente. Baconschi, in schimb, a ratat la mustata un loc caldut in PE, iar acum, la spartul targului, tipa in gura mare impotriva celor carora le-a ciugulit din palma noua luni fara sa mai strambe atata din nas. Asa ceva nu se face oricata dreptate are cand crtica mariniantonii din jurul sau.

Intelectualii din politica romaneasca nu sunt toti atat de fatarnici, de mititei la caracter. Gradele lor de oportunism, egoism sau eficienta arata foarte diferit. Cativa s-au dedicat binelui public si au ramas consecventi in ciuda compromisurilor facute pentru a ramane in politica, locul de unde, pana la urma, pot face ceva pentru ceilalti.

Traian Ungureanu, de la PDL, a ramas langa Blaga tot din oportunism si calcul personal. A dovedit o disponibilitate la compromis cel putin egala cu a lui Preda sau Baconschi. Din fericire, umorul si inteligenta il fac ceva mai simpatic. TRU cel putin n-a visat sa ajunga presedinte, s-a multumit cu rolul de bufon al regelui in partid si de ganditor public absolut seducator in scris si viziune. Ca politician, nu va lasa nici el mare lucru in urma lui.

Pana la un punct, un rol similar, de comediant istet, a jucat Adrian Papahagi, animand cu discursuri spumoase congrese anoste de partid sau o viata publica plina de locuri comune. Pacat, si Ungureanu si Papahagi ar fi putut mai mult ca politicieni. Totusi, Papahagi, spre deosebire de TRU, a refuzat sa accepte neconditionat minciuna, impostura si mediocritatea. A facut un pas in spate ca forma de protest, nu si-a anulat spiritul critic, dimpotriva, si l-a cultivat cand a fost cazul. Papahagi n-a abandonat totul pentru o functie profitabila.

Cu totul si cu totul diferit stau lucrurile cu Daniel Funeriu si Monica Macovei. Partial, si cu MRU. Ei au meritul de a fi reformat sisteme complicate, ca educatia si justitia, de a fi lasat urme adanci in institutiile pe unde au trecut. Macovei a trebuit sa faca compromisul cu Vasile Blaga pentru a supravietui in interiorul politicii, acolo de unde poti schimba cu adevarat ceva si impune un proiect. N-am vazut-o acceptand orice mizerie numai pentru a ramane in carti, dimpotriva. Si-a aparat mai departe proiectul major, lupta impotriva coruptiei, chiar daca asta a tensionat negocierile cu PNL.

La fel Funeriu, cu toate naivitatile si orgoliul sau uneori supradimensionat. S-a batut mai departe in interior, desi partidul l-a umilit scotandu-l de orice pozitie eligibila la europarlamentare. A facut in schimb o figura onorabila in alegerile partiale si s-a validat ca politician capabil sa aduca voturi fara a cobori in mocirla. Aceste doua figuri, Macovei si Funeriu, salveaza imaginea intelectualului intrat in politica doar pentru a pune mana pe ceva functii fara sa-i pese prea tare de binele general.

Nici MRU n-a inceput rau ca premier, atacand cateva institutii cheie (fisc, autoritatea de restituire a proprietatilor etc), dar a sfarsit repede si mai prost decat toti ceilalti. Cariera sa politica atarna de un fir de par din cauza oscilatiilor prea mari dintr-o tabara in alta si din cauza incapacitatii sale de a juca in echipa. Prea obsedat de propria cariera, vrea cat mai mult si cat mai repede. Or, MRU ar putea lua aminte la propriul caz: nimic obtinut usor nu dureaza, mai ales in politica.

Insa marele exemplu de intelectual eficient tarat in mocirla politica fara voia sa ramane Horia Roman Patapievici. Adevarat reformist, a schimbat radical fata unui ICR prafuit, mortificat in clisee culturale si traditionalism semanatorist.

In urma lui, noi, toti ceilalti, am invatat din nou cat de greu construiesti o institutie, ca omul potrivit la locul potrivit face minuni, iar competenta si talentul sunt recunoscute peste tot. Ne-a izbit, in acelasi timp, o realitate cruda: nici o reforma nu e castigata pentru totdeauna. Totul sta, in Romania, in echilibre fragile. Politicienii pot strica in cateva saptamani ceea ce s-a construit in ani de munca pe branci.

Vrand-nevrand, HRP “a intrat in politica” deoarece l-a tarat pe taramul ei sulfuros un val de minciuni, una mai sordida decat alta: ca ar fi intelectualul lui Basescu, sinecurist, antiroman, defaimator de tara, detractorul lui Eminescu, plus valuri de invective si scuipati, uneori la propriu. Patapievici a indurat, din acest punct de vedere, un destin de martir. Istoria va retine, sper, doar efervescenta culturala din epoca ICR-ului aflat sub conducerea sa, colonizarea spatiului public cu valoare autentica si talent.

Un caz mai special in peisajul intelectualilor sau reformistilor este Sever Voinescu. Cat a activat ca politician, nu s-a calauzit nici oportunismul gretos al unor colegi, nici n-a probat reformism dezlantuit. Pe Voinescu l-a manat insa multa buna credinta in actiunile sale de parlamentar si o capacitate indiscutabila de a influenta lucrurile in bine.

Apoi s-a retras din politica tinandu-se departe de compromisul compromitator, ceea ce nu-i putin lucru. Dimpotriva, a cautat sa impuna un standard ridicat in comportamentul public. In mare parte cred ca i-a reusit. De la Voinescu am aflat, fara s-o spuna asa direct, ca o functie nu inseamna totul pe lumea asta, ca se poate trai si fara politica. Mai trag nadejde ca nu si-a incheiat cariera de politician.

Pentru ca, in definitiv, ce inseamna a fi reformist? Simplu spus, a avea viziunea si puterea de a schimba o stare de lucruri osificata, de a inota contra curentului si de a lupta impotriva conformismului, inertiei si rezistentei sistemului. Reformistii nu cauta sa se puna bine cu toata lumea, ci isi apara ideile chiar cu riscul de a ramane singuri, de a esua partial in lupta lor. Dar orice victorie a lor, cat de mica, lucreaza spre binele nostru.

Daca judecam de la caz la caz, descoperim asadar ca nu exista un tipar al intelectualului sau al reformistului. Astfel, cred ca Sebastian Lazaroiu greseste cand declara, in interviul recent publicat de Revista 22, ca “partidele din România nu sunt pregătite să absoarbă o anumită tipologie de oameni politici (gen Papahagi, Funeriu, Baconschi ș.a.), dar asta reflectă, pe de o parte, contextul în care funcționează partidele din România – mă gândesc în special la legea de finanțare-, dar și nivelul general al societății românești. Nu putem avea oameni politici mai buni decât cei pe care îi reprezintă.”.

Nu putem generaliza, ca Lazaroiu, nu-i putem judeca la gramada pe oportunisti si reformisti. Nu partidele au vreo vina pentru caderea unora. Responsabili pentru propriul esec sunt, in mare parte, chiar intelectualii. Partidele le-au sanctionat sau rasplatit oportunismul, dar totul are un pret pe lumea asta. Cei care au ales calea scurta in politica nu mai pot pretinde azi onorabilitatea pierduta. In schimb, cei care s-au batut pentru principii si au urmarit consecvent binele general se mentin in increderea publica.

Nu simpla apartententa la un grup social te face automat reformist, ci faptele si comportamentul tau. Am intalnit cativa politicieni, nu prea multi, fara pretentii de intelectuali, dar cu siguranta manati de un spirit reformist autentic si preocupati sincer de binele public. Nu sunt chiar toti politicienii o apa si-un pamant.

A nu se intelege eronat: sunt evaluati aici ca intelectuali in politica si atat. Altii sunt chemati sa se pronunte asupra calitatii lor de profesori, carturari, scriitori etc, desi nu cred ca le pune cineva la indoiala competentele. Dar cata vreme au ales sa faca politica si-au asumat si riscul de a fi judecati – chiar si asa, foarte subiectiv si unor simplificand la maxim – de catre public.

As mai nota, spre final, satisfactia tampa a unor comentatori perfect anti-reformisti din presa ca “intelectualii lui Basescu” si-au luat un sut in spate cand n-au mai folosit, fiind aruncati ca niste carpe. Asa le trebuie intelectualilor, au exalat toti frustrati, marginalii si prietenii borfasilor, daca s-au bagat in troaca basismului. Atat au inteles ei din indepartarea unor figuri de la varful PMP, fara sa aiba onestitatea de admita ca traseul intelectualilor in viata politica romaneasca difera enorm de la caz la caz, ca gasim oportunisti si reformisti, ca politica nu iarta in final pe nimeni si ca n-ai cum iesi imaculat odata intrat in partid.

Un singur lucru ii uneste cu adevarat pe toti intelectualii, oportunisti sadea sau reformisti autentici: putini au avut curajul sa se raporteze critic la Traian Basescu, pana si atunci cand unele dintre alegerile sale politice s-au dovedit a fi erori inacceptabile. Cu toate slabiciunile sale, insa, ca presedinte ramane motorul unor reforme dificile realizate in ultimii zece ani. Presedintele i-a adus cam pe toti intelectualii in poiltica, dar nu i-a putut face pe toti buni politicieni.

Si tocmai din aceste motive se cade separat albul de negru. A topi totul intr-o pasta gri, murdara, nu ne ajuta sa intelegem fenomenul implicarii intelectualilor in complicata lume politica. Abia asta, nivelarea fara discernamant, ar fi o ticalosie fara margini, un gest de lasitate si micime intelectuala.