Cronică de teatru: Viața curată (CASA CURATĂ de Sarah Ruhl – Teatrul Național I.L.Caragiale din București)

Casa curată e o premieră de dată recentă a Naționalului bucureștean. Pesemne, una dintre ultimele ale stagiunii. În răstimpul scurs de la prima ridicare de cortină și până azi au apărut câteva cronici, exprimând opinii diferite, ceea ce până la urmă e firesc.

Interesante mi se par însă alte două lucruri. Mai întâi că o bună parte dintre critici au mărturisit că, până să vadă acest spectacol și până să consulte cuprinzătorul caiet de sală, profesionist întocmit de Anita Neagu, nu auziseră de autoarea piesei. De piesă nici atât. Lucru cumva bizar de vreme ce în 2004 Casa curată a fost recompensată cu premiul Susan Smith Balckburn, iar un an mai târziu a fost nominalizată la mult mai răsunătorul Pullitzer. Unde mai pui că nu e prima dată când scrierea lui Sarah Ruhl este montată pe o scenă din România. În 2009 ea a fost jucată la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, regizor fiind Keresztes Attila, iar în distribuție evoluând Magda Stief- Mugur, Vindis Andrea, Csiky Ibolya, Keresztes Sándor și Sebök Klára. Cu ceva timp înainte, o altă scriere a scriitoarei (nu, nu vreau să scriu dramaturgă și pace!), Melancolie, era jucată la Târgoviște în regia Andreei Vulpe.

Pe urmă, pe mine personal mă miră faptul că destul de mulți comentatori au avut rezerve la adresa piesei. De la care aveau, pesemne, așteptări mult mai mari, pe care o voiau mai complicată, mai plină de idei, mai filosofică. De parcă nu ar ști nimic despre genul de scrieri promovate, nominalizate, premiate de Pullitzer. Și despre specificul unei bune părți a literaturii dramatice americane scrisă în primul rând cu gândul la actori. La actori și la omenesc.

Din punctul meu de vedere, Casa curată nu e nicidecum o piesă proastă. Și nici fără importanță nu e. Nu e nicidecum un fleac sau o bagatelă. Mi se pare a fi exemplul tipic pentru forma de prezentare în secolul al XXI lea a așa numitei piese bine făcute. Care are și idei, are și sentimente, care, în zilele noastre, amestecă surâsul cu lacrima, care mizează parcă mai degrabă pe emoție decât pe hohote de râs și care- cel mai important lucru! – se bazează pe actori, nu insipizi, nu oarecare, ci tot unul și unul. Clipe de viață, sensibilitate, abile răsturnări de situație, lacrimi , intruziunea specificului telenovelei luată strategic în derâdere, umor de bună calitate sunt ingredientele verificate, de care se servește cu clară priză la public Sarah Ruhl. Un public ce nu se prea gândește dacă se poate sau nu muri de râs, așa cum au făcut-o unii critici cu pretenții. Da, se poate!

Casa curată nu problematizează în exces căci nu își propune asta, deși teme precum viața, moartea, iubirea adevărată, iertarea, puterea de a depăși resentimentele, relativizarea unor reguli de fier ale existenței cotidiene nu sunt chiar de neglijat. Și chiar nu sunt neglijate. Scrierea demonstrează că autoarea a deprins perfect lecția marilor dramaturgi americani din secolul al XX lea, preocupați de viață și de familie, fără însă a vrea să filozofeze despre ele. Enunță teme și lasă spectatorii să reflecteze la ele. Să reflecteze și să se emoționeze. De fapt, ne reamintește Sarah Ruhl, dincolo de orice altceva, de realizare profesională și materială, de existența perfect dozată, mai e nevoie de ceva. Un ceva de care avem nevoie spre a putea spune că suntem împliniți ca oameni. De dragoste, de toleranță și de bunăvoință în relațiile inter-umane.

Lane și Charles sunt doi medici de succes. La un spital mare. De top, cum se zice astăzi. S-au căsătorit încă pe vremea studenției, poate fiindcă se potriveau sufletește, poate doar deoarece li se potriveau profesiile. Mai apoi, au intervenit similitudini în ritmul de viață, timpul de lucru, viața preponderant dedicată pacienților. Cei doi au dus o existență de rutină. Fără mari surprize, fără mari drame. Nu absența comunicării autentice cu Charles îi dă dureri de cap lui Lane, ci plecarea unei menajere și găsirea înlocuitoarei. Care să țină casa curată. Că doar nu se va ocupa de curățenie cineva cu nenumărate diploma, certificate și calificări profesionale așa cum este Lane. Asta se întâmplă până în clipa în care în viața celor doi irumpe Matilde, o tânără menajeră braziliană a cărei mamă a murit de râs, căreia îi stă gândul doar la glume (fie ele și seci) și căreia nu îi plăcea să facă curățenie. Drept care intră în depresie. Așa că, până la un punct, fără știința lui Lane, de curățenie se ocupă Virginia. Sora lui Lane, cu totul altfel decât Lane, cea aparent realizată, și care nu a știut cum să profite de calificarea ei superioară în studii clasice. În viața lui Charles, a apărut Ana, o pacientă (în spectacol) de origine evreiască, bolnavă de cancer. Matilde, Virginia și Ana îi învață pe cei doi doctori ce înseamnă viața adevărată. Și uite așa se face că, deși lecția aceasta implică și oarecare costuri- o despărțire, suferințe fizice și sufletești, o moarte- cei rămași în viață se regăsesc la sfârșit mai umani, mai buni, mai înțelepți.

Povestea este expusă meseriaș în text, meseriaș apare și pe scenă. Regizorul Felix Alexa și-a asumat mai multe funcții. A întocmit o foarte bună distribuție, unor actori cu mare experiență, așa cum sunt Irina Movilă, Ana Ciontea, Lamia Beligan și Richard Bovnoczki, alăturându-li-se o promițătoare, o energică actriță aflată în primii ani de carieră- Sandra Ducuță. Regizorul a vegheat la tempo-ritmul spectacolului și așta se face prin nuanțele rafinate ale jocului actoricesc cât și grație unei inspirate, tumultoase ilustrații muzicale. Inserturile din creația lui Gustavo Dudamel- Márquez au fost alegerea perfectă. Felix Alexa a elaborat el însuși light-designul. Care evidențiază albul rece, neprietenos, deliberat gândit altfel din casa curată (scenografia e concepută de Ștefan Caragiu) și îi conferă acestuia nuanțe tot mai puternice pe măsură ce povestea avansează. În plus, Felix Alexa a ridicat la putere și ideea, și emoția textului, evitând primejdia de a se cădea în melodramă. Da, se râde la spectacol, însă parcă se râde altfel decât așa cum ar impune-o rețeta minimală Broadway. Se mai și plânge, însă reținut, simplu, nu în hohote dramatice.

Irina Movilă și Ana Ciontea sunt impecabile în cele două roluri, în personaje aflate în distribuție complementară. Femeia sigură pe sine, cu viața metronomizată, cu programul zilnic perfect reglat, cu toate datele a ceea ce înseamnă a fi doctoriță de succes și care își vede toată existența răvășită după ce e părăsită de Charles e excelent jucată de Irina Movilă. Lane își revine, devine tot mai umană, mai sensibilă când rezonează la problemele Anei, când începe să îl înțeleagă pe Charles, când ajunge să își înțeleagă sora. Până atunci cvasi-ignorată. Sigur, Casa curată e altceva decât Pescărușul, însă performanța artistică de atunci a Irinei Movilă din Arkadina nu e cu nimic eclipsată de cea din rolul Lane. Irina Movilă e consecventă profesional cu sine, știind și să fie cu fiecare rol nou alta. Foarte bună e și Ana Ciontea, cu mirările, stângăciile, laturile fruste din personalitatea Virginiei. Reușita aceasta vine după cea din Creatorul de teatru. Vie, umană, cu strălucirea solicitată de rol mi s-a părut a fi Lamia Beligan în Ana. Elanurile tinerești, cvasi-adolescentine din felul în care Richard Bovnoczki îl joacă pe Charles merită și ele toate laudele. Aprecieri binemerită și foarte tânăra Sandra Ducuță. De fapt, rolul de acum e o recidivă. Una defel minoră. E de sperat că Teatrul Național din București nu va repeta, în cazul ei, greșeala săvârșită cu Niko Becker. – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contribuotrs.ro