De ce nu prea cred in finalitatea protestelor de azi

Ceea ce a inceput acum doua saptamani ca un protest ecologist anti-Rosia Montana, presarat cu idei nationaliste, anti-capitaliste, anti-occidentale, marxiste si anarhiste s-a transforat intr-o miscare pur contestatara, anti-sistem, transideologica. Cei peste 15.000 de oameni prezenti duminica seara pe strazile Capitalei si cele cateva mii iesite in diferite orase din tara au avut de transmis un mesaj mult diferit de cel livrat acum o saptamana sau doua, cand accentul cadea exclusiv pe „Salvam Rosia Montana” asezonat cu „Nu ne vindem tara” sau „Nu dam aurul strainilor”.

Am scris acum o saptamana: „Aceste manifestatii merita toata atentia. Contin un ridicat grad de autenticitate, ceva mai rar in Romania mitingurilor si revolutiilor regizate. Protestul aduna la un loc oameni ok, foarte diferiti, capabili sa se manifeste civilizat, ingenios. In tot cazul, arata cu totul altfel decat grevele ponosite sau butaforiile televizate incarcate de ura care schimonosesc fetele actorilor”. (

Dar asta era acum o saptamana. Acest nucleu eclectic de protestatari a avut o mare forta de contamiaresi seductie, dat fiind caracterul sau non-politic. Nucleul a evoluat si a reusit sa atraga diverse categorii sociale frustrate de o lunga serie de guverne caracterizate fara exceptie de coruptie, proasta administrare si ineficienta.

Sa ne amintim ca toate sondajele de opinie din ultimii ani indicau un grad crescand de neimplicare politica. Am auzit cu totii in jurul nostru tot mai multe voci exasperate de politica, satule de fetele politicienilor autohtoni. A ajuns loc comun sa spui ca nu votezi, ca nu te regasesti in nici un partid, ca sunt toti o apa si-un pamant si ca „USL sau PDL sunt aceeasi mizerie”.

Nu avem o masuratoare exacta a profilului protestatarului iesit duminica seara in Bucuresti si alte orase din tara, dar e foarte posibil ca majoritatea sa provina din categoria celor fara optiuni politice clare, marii absenti de pana ieri din spatiul public. Vom gasi, desigur, printre ei destui simpatizati de dreapta sau de stanga, dar in general protestul a atras simpatia celor scarbiti total de politicienii de azi.

Pe langa Rosia Montana, fiecare a iesit sa-si verse un of personal. Motivele protestului sunt atat de numeroase, unele perfect legitime, altele complet absurde incat nu se poate realiza un inventar complet. Nici nu mai conteaza prea tare, ideea de baza ar fi ca avem o masa de cetateni in strada tipand fiecare pe limba lui, dupa ani de mitinguri regizate sau apatie cronicizata.

Este un fel de turn Babel al protestatarilor. Nici o explicatie nu seamana cu cealalta. Din cauza asta, protestul nu are un scop precis, o lista de revendicari si un calendar de realizare a lor (in afara de „salvati Rosia Montana” evident), nici lideri rasariti din randul manifestantilor. Oricine s-ar proclama lider n-ar sti in secunda doi ce sa strige ca sa-i impace pe toti.

Nici nu s-ar putea. Ar merge, poate, sloganul „actuala clasa politica trebuie sa plece”. Pare un obiectiv unanim acceptat, corect pe fond, dar cam naiv si in tot cazul nerealist. Intr-o democratie, poti matura pe cine vrei de la putere si de pe scena politica prin vot, printr-o implicare continua. Nu se poate, daca respecti democratia si reclami standarde politice inalte, sa stai deoparte ani de zile, sa afisezi dispret suveran pe principiul ca nimeni nu merita votul tau, sa dispara toti din peisaj si sa te plangi apoi ca sistemul merge prost.

Nu se poate sa zaci inert in casa in fata unor agresiuni revoltatoare impotriva democratiei, sa asisti pasiv cum in guvern sunt instalati cercetati penal, cum politicienii se lupta zilnic cu justitia, cu toate mecanismele unei societati democratice sunt falsificate grosolan si sa nu consideri ca-i obligatia ta sa opresti asta prin orice mijloace pana nu e prea tarziu.

Nu se poate sa asisti impasibil ani de zile cum unii si aceiasi politicieni se rotesc de 20 de ani la putere, cum o nomenclatura relativ mica de oameni (50-60 maxim) au confiscat fraiele establishment-ului, sa-i lasi in pace pe toti cei care ti-au furat pana la urma zi de zi sansa de a trai intr-o tara mai asezata.

Sau se poate, dar in loc sa reglezi lucrurile pe parcurs, prin vot si implicare continua, prin presiune constanta si atitudine, abandonezi, te scufunzi intr-un somn adanc din care te trezesti o data la douazeci de ani. Constati atunci ca lucrurile au luat-o razna rau de tot, ca s-a ajuns foarte departe, ca avem un premier cu dubla personalitate, ministri condamnati la inchisoare de pe scaunul de ministru, pe scurt cele mai joase standarde politice posibile.

Dar n-am ajuns cumva asa si din cauza lungilor taceri de pana azi? Nu simte oare protestatarul de azi nici o vina ca putregaiul s-a intins atat de periculos? Toata responsabilitatea o muta in afara lui, dar chiar nu are nimic a-si reprosa inainte de a arata cu degetul spre toti ceilalti?

N-am fost oare dezamagiti de atatea ori de lipsa de reactie a societatii fata de gesturile tot mai obraznice si agresive ale politicienilor? De cate ori realitatea n-a fost trucata si coafata mai flagrant decat se intampla azi si nimeni n-a avut nimic de zis? Ati uitat poate cum era cand Vantu, Patriciu si Voiculescu conduceau tara in forta, agresau institutiile statului cu o virulenta nemaipomentita si o faceau tocmai pentru ca opinia publica le permitea sa se comporte asa. Asa, si unde erau protestatarii anti-sistem de azi?

Protestatarii descopera stupefiati ca televiziunile de stiri manipuleaza odios, evacuand fara jena un protest de zece mii de oameni de pe agenda lor. Surpriza? Pai nu faceau televiziunile asta si cu alte ocazii, dar invers? Nu a umflat „presa – pres” de azi proteste regizate cu zece oameni prezentandu-le drept mari rascoale sociale? Cum au reactionat cand televiziunile blamate azi raspandeau nestingherite terorismul social, denuntat ani de-a randul de o mana de jurnalisti fara sa-i pese cuiva prea tare de asta.

Azi nu mai este suficient sa strigi „scoateti presa din lesa” in timp ce defilezi prin cartiere ca sa vada totusi lumea ca existi. Presa s-a stricat pana in maduva in timp, ajutata de un public care n-a sanctionat-o niciodata pentru derapajele ei tot mai urate. Publicul se revolta azi, cand una vede pe fereastra casei si cu totul alta pe geamul televizorului, realizand ca traieste intr-o realitate trucata, ca in Truman Show. Asa a trait 20 de ani in post-tranzitie si inca 50 de ani in comunism pentru ca a inghitit minciuni pe nemestecate, fie din autism si nepasare, fie din egoism si lipsa simtului civic.

Cunosc destui protestatari, majoritatea tineri sau foarte tineri, care s-au refugiat mereu in scarba si dispret, lasand sistemul sa se intinda cat poate. Acum, e bine totusi ca s-au trezit. Ar fi culmea sa le reprosam tocmai acum, cand fac ceva in loc sa zaca – ca au iesit din letargie. E foarte bine. Mai bine mai tarziu decat niciodata, mai bine agitatie decat baltire.

Dar si mai bine ar fi sa realizeze ca nu pot schimba nimic de pe-o zi pe alta, vorbind pe sapte voci. E doar multa risipa de energie cand fiecare ridica steagul propriei cauze si cand reclama utopii de genul „sa plece toti si sa vina altii in loc”. Foarte frumos. Si cum s-ar putea intampla asta? Cu proteste de week-end si rugandu-i politicos pe cei care azi formeaza „sistemul” sa degajeze putin terenul? Suna bine, dar vestea proasta e ca nu se va intampla mare lucru.

I-am auzit pe multi imbatandu-se cu prorpriile idei revolutionare: cum se vor ingrozi politicienii de vocea strazii, cum se vor schimba in bine dupa lectia administrata de proteste. Nu, politicienii nu se schimba pentru ca ies cateva mii de oameni in strada. Nici nu invata mare lucru din asta, ci se gandesc doar cum sa capteze aceste energii, cum sa profite cumva de ele. Prin urmare, suntem la capatul unui drum inchis. Cum iesim din fundatura asta?

Cu ceva mai mult realism, as zice, cu mai multa implicare, cu exigente ceva mai mari si presiune constanta pe decidenti, locali sau de la centru. Morala simpla a acestor proteste este ca metoda romaneasca de a regla sistemul din an in pasti nu merge. Daca nu intelegem asta, o dam iarsi in utopii si manifestari frumoase, din adolescenta democratiei dar fara finalitate practica. Ca simplu om, nu ma pot regasi intr-un prostest difuz, expresia unui lung sir de abdicari si dezinteres generalizat fata de comunitate. Apoi, as impartasi destule idei exprimate duminica seara si zilele trecute, dar sunt la fel de multe cu care sunt in dezacord. Nu pot fi pentru si contra in acelasi timp, performanta pe care doar Ponta sau Antonescu o ating.

Ar mai fi ceva de zis despre micul grup de tineri sedusi de ecologismul trasnformat in religie universala. Luati-o ca o paranteza si nimic mai mult. Nimeni n-a remarcat ipocrizia crunta in care se scalda acel segment din noua generatie sedus de ecologismul habotnic. Grija fata de natura e nobila, ecologismul moderat are rostul lui, dar cand ajungi sa blamezi corporatii doar pentru simplu fapt ca exploateaza resursa naturala si respingi orice argument rational doar pentru ca este cool sa salvezi planeta avem o problema.

Toti tinerii revolutionari care folosesc azi Facebook, smartphone-uri, laptop-uri si tablete nu stiu poate ca tehnologia asta foloseste o groaza de aur si alte metale rare. N-ar vrea sa stie cum arata industria care produce tehnologia ieftina de azi, cum sunt exploatati copii prin mine din Africa si cum device-urile lor de azi dragute si ieftine sunt imapchetate de sclavi chinezi. (Doar industria calculatoarelor foloseste cateva sute de tone de aur pe an, scos cu cianuri)

Sa presupunem ca de maine tot ceea ce inseamna welfare capitalist va fi produs dupa standarde ecologiste, stangiste si marxiste, salvand fiecare copacel si firisor de iarba, eliberand popoarele din scalvie si introducand egalitatea universala. Facebook ar intra rapid faliment, hipsterii, ecologistii si neomarxistii de azi de azi s-ar mobiliza prin scrisori trimise cu postalionul si vor organiza o noua revolutie, de data asta pentru a salva omenirea sa cada iarasi in evul mediu.

Stiu ca suna cinic, dar asa functioneaza lumea de mii de ani: destul de nedrept, cu slabi si puternici, cu saraci si bogati, cu dominati si dominatori, cu oameni uneori mai salbatici decat fiarele, mai buni sau mai rai, cu pacifisti si razboinici dar niciodata egali, niciodata intr-o armonie si pace universala.

Si iarasi ne intoarcem de unde am pornit: capitalismul si democratia sunt sisteme imperfecte. Chiar si asa strambe cum sunt la noi, parca sunt totusi de preferat utopiilor. Si vedem cum ele, sistemele imperfecte, se pot distorsiona grav cand sunt folosite prost. O democratie asezata reclama implicare si efort continuu. Libertatea, valoarea de baza intr-o democratie, nu trebuie confundata cu libertatea de a nu face nimic sau de a face orice. Astea se platesc scump in capitalism: statul in bata, plansul in pumni, anarhia si utopia propuse ca model, neparticiparea urmate de revolta fara solutii.

P.S: Noua generatie poate schimba ceva cu adevarat mergand la vot, oprind generatia parintilor si bunicilor sa decida mereu in locul lor cine si cum sa-i conduca. Aceasta va fi revolutia lor, daca vor reusi vreodata s-o duca pana la capat: cand vor impune, prin vot ca altfel nu se poate, o generatie complet noua de politicieni.