Mimi si pianul

​Pe bunica mea o cheama Mimi, oamenii mari ii spun Michaela (da, cu „c”) sau Tanti Michi. Am avut parte, alaturi de ea, de o copilarie superba la Cluj – un mic paradis, doar al nostru, plin de verdeata, voie buna, oameni cumsecade, jocuri, carti si muzica. Mimi este fiica compozitorului de muzica clasica si bisericeasca Celestin Cherebetiu, strabunicul meu.

Datorita ei muzica, inclusiv cea clasica, nu a fost departe de sufletul meu si urechile mele. Povestirea aceasta ar trebui sa fie despre muzica, dar este in primul rand despre bunica mea – si modul in care ea si iubirea pe care mi-a inspirat-o pentru muzica nu numai ca mi-au imbogatit viata, dar m-au facut sa descopar deplinatatea sensului de a fi om.

Numele Cherebetiu nu spune mai nimic publicului general, dar printre cunoscatori are rezonanta, mai ales pentru scoala muzicala blajeana. Fiind fiica unui mare iubitor si carturar al muzicii, a crescut in sali de concerte si a invatat sa cante la pian de la cea mai frageda varsta.

Fratii ei cantau la violoncel si vioara – in casa lor era un concert continuu, armonie si contrapunct. Pentru ei muzica nu era numai o pasiune, ci o a doua natura. Compozitorul Sigismund Toduta le-a si dedicat una dintre lucrarile sale, pe care a numit-o Concertino per i tre Cherebetiu.

Mimi a incercat, si zic eu ca a reusit, sa ne transmita si noua, nepotilor ei, tot ce inseamna dragostea profunda pentru armonia muzicala. Nu avem cultura ei muzicala si nici talentul ei pentru pian, dar savuram muzica exact asa cum ne-a invatat ea. Nu exista ocazie cu care sa ma viziteze la Bucuresti si sa nu mergem la cel putin un concert simfonic. Sau sa merg eu la Cluj si, atunci, imi face ea surpriza cu concertul ales.

Unul dintre cele mai frumoase cadouri primite vreodata de fratele meu, student la Regie, a fost de la bunicuta noastra, care a muncit zile bune la o lista, scrisa de mana, cu „100 de opere simfonice necesare oricarui regizor pentru a fi folosite drept coloane sonore”. A fost un gest induiosator, iar lista a fost o adevarata inspiratie in multe cazuri pentru fratele meu.

Muzica i-a fost alaturi bunicii mele, la bine si la greu. Armonia copilariei muzicale a bunicii la Blaj – alaturi de tatal compozitor si dirijor, care era deja o personalitate cu renume, si fratii ei – a fost insa spulberata brutal de cel de-al doilea Razboi Mondial si consecintele acestuia. Familia Cherebetiu a fost nevoita sa se refugieze la Cluj, intr-un demisol mai mult decat modest, unde au locuit laolalta, intr-o singura camera., mama, tatal, fiica si cei doi frati.

Viata lor se schimbase radical. Mult iubitul pian al lui Mimi a fost lasat in urma, la Blaj. Mimi si fratii ei au continuat sa studieze mai departe muzica si sa se axeze pe instrumentele lor muzicale; dar numai la scoala – nu isi mai permiteau propriile lor instrumente. Bunica mea pandea pianul scolii de muzica si al orchestrei la care tatal ei era dirijor si exersa cu fiecare ocazie cu care il gasea liber. Avea cu adevarat talent si pasiune, iar toti profesorii ei i-au spus ca ar trebui sa urmeze o cariera muzicala.

Familia ei stia ce inseamna insa viata unui artist muzical. Vremurile de dupa razboi erau foarte grele si, dupa indelungi framantari, Mimi, impreuna cu familia sa, au ajuns la concluzia ca este mai bine sa urmeze Facultatea de Farmacie.

De fiecare data cand imi povesteste despre faptul ca a renuntat la pian, la baletul degetelor pe clape – cum ii spune ea – Mimi are lacrimi in ochi si vocea ei tremura. Bineinteles ca a facut o cariera stralucita si ca farmacista, dar imi spunea ca uneori, in laborator, cand amesteca diferitele substante, fiecare picatura rezona intr-o nota diferita si ca imaginatia ei compunea deja o linie melodica.

Eu sunt convinsa si acum ca vocatia bunicii mele era pianul: o viata muzicala. Cred ca de aceea imi si place acum sa merg cu ea la concerte sau sa ascultam muzica clasica impreuna – pentru ca ma uit la ea si vad cum reinvie si pulseaza viata in ochii ei calzi si buni. Pentru mine asta este reprezentarea frumusetii muzicii.

Cand a implinit 80 de ani, in 2010, am pus banut de la banut, toata familia, cu mic, cu mare, si i-am luat un pian. Nu mai avusese pianul ei de cand parasise Blajul. Nu pot descrie in cuvinte bucuria pe care acest cadou i-a pricinuit-o, dar am simtit ca am reusit sa ii intoarcem macar o infima parte din tot ce ne-a daruit de-a lungul anilor. De fiecare data cand se aduna toata familia la Cluj, sau cand o vizitam pe rand, are pregatita cate o noua reprezentatie.

Imi povesteste la telefon cum exerseaza zi de zi fericita la pianul ei. Mi-o imaginez pe bunicuta mea, cu silueta ei fragila, dar plina de farmec si stil, in micuta camera insorita din Cluj, apasand emotionata pe clape, cu degete prelungi si firave, cu gandul la anii frumosi petrecuti la Blaj, la efervescenta tineretii, la tatal ei, dar si la partitura vietii ei, care a curs nota dupa nota, acord dupa acord, timp de 83 de ani. Sunt convinsa ca muzica este elixirul care o va tine tanara si la 100 de ani. Ba mai mult, o va face nemuritoare… pentru noi.

* Datorita acestei povestiri, Mimi a primit cadou doua bilete la concertul din deschiderea Festivalului Enescu. Biletele au fost donate de persoane care doresc sa ramana anonime. De ce? Pentru ca dar din dar se face rai.