E vremea protestelor in Europa. Ce generatie politica se naste?
1917. 1933. 1968. 1989. Iată doar patru momente de turnură ale secolului XX, în care diversele nemulţumiri exprimate în stradă, uneori haotic şi dezarticulat, aparent fără program, alteori sub formă de proteste violente, au generat tendinţe politice, sociale şi culturale care aveau să schimbe lumea. Toate aceste mişcări contestatare, profund ideologizate, care au inspirat şi au măcinat în acelaşi timp destinul generaţiilor respective, au avut ca punct de pornire Europa, cu precizarea că „revoluţia drepturilor civile” din anii ’60 nu a fost specific europeană (dacă ne gândim numai la Martin Luther King, la protestele împotriva războiului din Vietnam, la „revoluţia tăcută” din Quebec sau la confruntările din Mexic), dar a fost categoric conectată, ca stilistică militantă şi consecinţe generaţionale, cu marile revolte socialiste şi studenţeşti de la Paris, Roma, Amsterdam sau Londra, cu formarea IRA (Armata Republicană Irlandeză), „primăvara de la Praga”, „noua stângă” europeană, mişcarea Hippie, revoluţia de eliberare sexuală, fenomenul Beatles, feminismul, pacifismul, ecologismul, în fapt cu miezul tare al postmodernismului occidental. Contracultura anilor ’60, care a „explodat” în Revoluţia (revoluţiile) din 1968, fie ele tăcute sau nu (vezi Ronald Inglehart, „The Silent Revolution”, 1977, sau „Modernization and Postmodernization”, 1997), a zguduit sistemul, a spart tipare de gândire, a pus la îndoială ordinea instituită de generaţia care a făcut războiul şi reconstrucţia ulterioară, a pus faţă în faţă valori fundamental opuse şi idealuri de viaţă care marcau o ruptură între generaţii cum nu mai fusese alta înainte. După 1968, Occidentul a îmbrăcat o haină nouă, croiul fiind cel pe care încă îl vedem astăzi (deja clasicizat) şi pe care tot mai multe facţiuni îl consideră în prezent demodat şi numai bun de aruncat la coşul istoriei.
Mult mai politic decât 1968, 1989 a reunificat Europa (cel puţin formal, prin demolarea Zidului Berlinului, dacă pe alte planuri diviziunile şi frustrările persistă), deschizând ferestrele de oportunitate din următoarele două decenii, prin care unsprezece ţări din Europa Central-răsăriteană au fost reconectate la aranjamentele economice, politico-militare şi de securitate ale spaţiului euro-atlantic. Modelul democraţiei liberale triumfase asupra regimurilor comuniste. Dar Francis Fukuyama s-a înşelat frumos în faimosul eseu din 1989 (The End of History?), istoria nu s-a sfârşit, iar „realismul” politic ne recheamă oarecum cinic, prin vocea lui Robert Kagan (The Return of History and the End of Dreams, 2008), la noi analize şi evaluări geostrategice.
2012–2013: Atena, Roma, Madrid, Bucureşti, Lisabona, Nicosia, Sofia, Paris, Stockholm, Londra etc. De la austeritate la legislaţia gay, de la şomajul masiv în rândul tinerilor la creşterea taxelor de studii în universităţi, şi de la imigraţie (musulmană sau nu) la corupţie şi preţul facturilor la curent, europenii din Vest şi din Est îşi strigă în stradă variile motive de nemulţumire. E greu de generalizat, dar se pare că, o dată la fiecare douăzeci sau treizeci de ani, fundamentele unui sistem politic şi social sunt puse la încercare.
Europa este cuprinsă treptat de un val de proteste, în principiu diferite ca motivaţie (politice, economice, sociale), aparent izolate şi greu de conectat, dar care se pot întâlni mai devreme sau mai târziu într-o zonă politică şi de aşteptări detonantă: ascensiunea populismului, cu toate ramificaţiile lui posibile: euroscepticismul, naţionalismul, extrema dreaptă, xenofobia, segregaţionismul (separatismul etnic, religios, cultural, rasial) ca eşec sau recul al multiculturalismului liberal, protecţionismul economic ca reacţie la deschidere şi globalizare etc. Această întâlnire nefastă a tuturor protestelor europene se poate produce oricând (de exemplu, în preajma alegerilor generale din Germania sau cu ocazia alegerilor europarlamentare din 2014, dar ar fi suficientă şi o grevă de proporţii), e nevoie doar de o scânteie şi de un „discurs unificator” opozant sistemului, de unul sau mai mulţi lideri carismatici care să promită ieşirea din criza prelungită a proiectului politic european pentru a mobiliza energiile negative acumulate şi frustrările milioanelor de europeni care nu se mai simt bine în ţările lor, dintr-un motiv sau altul. Nu vreau să spun prin asta că Lenin, Mussolini sau Hitler sunt experienţe teoretic repetabile, sper că nu, dar spun că Uniunea Europeană trebuie să înceapă urgent să readucă oamenilor satisfacţie economico-socială, în special acolo unde se resimte de la un la altul declinul nivelului de viaţă (Marea Britanie, Franţa, Spania, Irlanda, Italia, Portugalia, Grecia etc.) pentru a putea supravieţui ca idee preţuită de proprii ei cetăţeni şi nu percepută ca inamic al lor. Poate părea paradoxal, dar riscurile unei reacţii virulente anti-sistem sunt acum mai mari în unele state cu vechime în Uniune, pentru că acolo comparaţiile cu propriul lor trecut (să zicem, cu zece sau cincisprezece ani în urmă) sunt astăzi complet nefavorabile. Da, ştiu, şi America îşi trăieşte crizele ei, dar dimensiunea şi resursele sunt altele, construcţia societală este alta, modelul cultural este altul, aşteptările din partea statului sunt mult mai mici şi implicit riscurile disoluţiei politice a sistemului sunt atenuate. Dar America este o discuţie pentru altă dată.
Ce face în aceast timp establishment-ul de la Bruxelles, Paris, Berlin sau Londra? Cum răspund guvernele presiunii în creştere din partea străzii? Deruta pare totală. De teama pierderii puterii, promotorii austerităţii au tăcut. Ssst, la Berlin se intră în campanie electorală, nu treziţi temele şi monştrii istoriei, cumpăraţi-le maşinile şi lăsaţi oamenii să bea bere liniştiţi, e mai bine aşa pentru toată lumea. La Paris nu sunt soluţii economice pentru şomajul şi deficitul bugetar în creştere dar sunt adoptate legile pentru familiile de homosexuali. În fine, au şi socialiştii momentul lor de triumf politic, după atâta opoziţie. La Roma, Beppe Grillo îi critică pe toţi şi ne face o clipă să credem în soluţia „clovnilor”, vorba nemţilor. În liniştita capitală a Suediei se incendiază noaptea maşini şi se încaieră găştile din suburbii, într-un fascinant cocktail cultural cu vikingi şi arabi nemulţumiţi de scăderea bunăstării scandinave. Lisabona este scena protestelor sindicale puternice împotriva austerităţii. La Londra, membrii Ligii Engleze de Apărare şi anti-fasciştii îşi cară pumni ca „în vremurile bune” ale secolului trecut. Conservatorii britanici încearcă să-şi salveze scaunele de avansul spectaculos al lui Nigel Farage şi UKIP (care „muşcă” din voturile lor) printr-un ipocrit referendum de ieşire din Uniunea Europeană, promis după o eventuală recâştigare a alegerilor din 2015. Presimt că vom asista curând la concursul euroscepticilor, un fel de „cine loveşte mai tare în Uniunea Europeană?”
Una peste alta, momentul istoric actual anunţă naşterea unei noi generaţii politice în Europa, mai agresivă şi mai ignorantă în discurs, dar şi, probabil, a unui modus vivendi revizuit: mai exigent economic şi mai puţin tolerant cultural. „Good old days” sunt în spate, confruntările viziunilor divergente şi perspectiva schimbărilor profunde sunt în faţă. Dacă aş şti cu precizie sensul schimbărilor, cum se spune în economie şi la bursă, aş fi probabil bogat şi nu aş mai scrie analize de politică internaţională. Putem doar intui că e vorba de o contestare în continuă creştere şi pe termen lung a ideii europene postbelice (care a adus, în fapt, enorme beneficii generaţiei actuale, până la criza financiară din 2008, dar memoria socială este scurtă), o contestare controlabilă doar printr-o reluare rapidă şi consistentă a creşterii economice. Nu este imposibilă revenirea încrederii pieţei şi investitorilor în potenţialul economic al Uniunii Europene, sunt şi unele semnale pozitive.
INTERVIURILE HotNews.ro