Impotriva defetismului

Reforma educaţiei a fost asasinată pe când era în plin avânt, prin ticălos ordin de ministru.

Puţine texte scrise de oameni inteligenţi m-au în­tris­tat mai mult în ultimul timp decât a făcut-o articolul d-lui Mihai Maci, De ce produce şcoala tâmpiţi?, pu­blicat recent pe contributors.ro! Cu toate astea, pa­ra­doxal, sunt de acord cu autorul că, în mare măsură, şcoa­la românească produce „tâmpiţi“, atât în pre­uni­versitar, cât şi la nivel universitar, înţelegând prin as­ta oameni lipsiţi de pregătire sau incompetenţi.

Ideea principală a textului este că şcoala produce ceea ce îi cere societatea a cărei parte este. Or, societatea ro­mânească de azi „nu are nicio nevoie de ceea ce ar putea produce o şcoală care şi-ar asuma menirea“. Adică nu ar avea nevoie de oameni instruiţi şi com­pe­tenţi. De ce? Răspunsul d-lui Maci este că societatea noastră „nu a parcurs încă întreg drumul de la pre­modernitate spre modernitate“. Pe scurt, tendinţa ro­mânească spre adaptabilitatea excesivă, reţelele de in­fluenţă, caracterul „limitat şi prea puţin diversificat“ al aceleiaşi societăţi, complacerea în expediente de­ter­mină puţina rentabilitate a calităţii, efortului şi ino­vaţiei. Scrie d-l Maci: „O societate puţindiversificată e una care trăieşte în permanenţă în orizontul mai răului. Şi supusă ameninţării acestuia, caută să-şi asi­gure nu calea de a înainta…, ci pe aceea de a se retrage în simpla supravieţuire“. Probabil că e destul de corect, chiar dacă societatea românească mi se pa­re că a devenit considerabil mai diversificată decât sus­­ţine d-l Maci.

Fireşte, cititorul se întreabă ce-i de făcut. Aici d-l Maci (şi acum mă indignez) ne spune răspicat numai ce nu trebuie făcut: nu trebuie ascultaţi reformiştii radicali care trăiesc în pură utopie şi „soteriologie re­li­gi­oa­să“, sperând că, schimbând legislaţia, vor putea ame­liora învăţământul. Aşa ceva e imposibil, zice autorul, fiindcă societatea noastră „se retrage sub istorie“ şi re­zistă acolo mai binelui. Mai mult, asemenea în­cer­cări sunt şi primejdioase, fiindcă la noi, în mod pa­ra­doxal, nu stânga, ci dreapta ideologică e reformatoare, observă – corect, de altminteri, d-l Maci. Să în­ţe­le­gem că, dacă reformele destul de radicale ale d-lui Fu­neriu continuau, aruncau ţara în aer? Poate că supra­interpretez, dar tot nu ştiu ce era „primejdios“ în re­formele iniţiate de fostul ministru al Educaţiei, sus­ţinute de preşedinte şi omorâte de guvernarea ac­tu­a­lă! Însă, se poate obiecta, poporul a respins reformele prin vot masiv, în decembrie anul trecut, justificând teza d-lui Maci: românii nu vor reforme decât cu gura şi cu condiţia să nu li se ia aşa-numitele „privilegii“.

Dar, mai întâi, „poporul“ nu a respins reforma edu­caţiei, ci, în bloc, şi-a vărsat resentimentul faţă de cei care au redus salariile şi au mărit impozitele. Dacă nu ar fi fost combinaţia nefericită de criză economică glo­bală şi deficit bugetar excesiv lăsat de Guvernul Tări­ceanu în 2008, sunt convins că altele ar fi fost re­zul­tatele alegerilor din 2012, iar reforma din educaţie ar fi continuat probabil, nemulţumindu-i pe mulţi, de­sigur, dar contribuind substanţial la scoaterea învăţă­mântului din impostură, complezenţă şi mediocritate. N-am fi devenit savanţi din „tâmpiţi“ în câţiva ani, dar ne-am fi înscris măcar pe drumul recuperării.

În general, cred că în domeniul reformelor din edu­caţie, mai ales, dar în general al reformelor impor­tante, nu „societatea“ pur şi simplu le promovează şi le susţine, ci o elită, adesea destul de redusă numeric, dar influentă politic. Abia mai târziu grosul societăţii, care e pretutindeni şi întotdeauna cumva „premodern“, urmează minoritatea, la început mai curând fiindcă n-are în­cotro. Exemple sunt numeroase, de la „reforma deuteronomistă“ a re­gelui Iosia din Ierusalim ori de la ins­tituirea Academiei platoniciene şi pâ­nă la înfiinţarea celebrelor „Grandes Écoles“ ale Franţei, prin decretul lui Napoleon Bonaparte, sau a Uni­ver­si­tăţii „humboldtiene“, organizată de mi­nistrul regelui Prusiei, Wilhelm von Humboldt. Mereu s-a întâmplat aşa: Universitatea medievală nu a fost cre­ată de „societate“, ci de Biserică, sus­ţinută de monarhie; educaţia ele­men­tară universală şi gratuită a fost ce­ru­tă de filosofii Luminilor, pentru a smul­ge monopolul educaţional Bise­ricii; Reforma protestantă, atât de de­cisivă pentru educaţia popoarelor nor­dice, a pornit şi ea de la un mic grup de umanişti creştini şi abia apoi a fost urmată de o parte a societăţii. Dar şi la noi reformele lui Spiru Haret au fost produsul unei elite. În general, cei ca­re au reformat sistemul educaţional nu au privit obsesiv la ceea ce vrea „so­cie­tatea“; căci ceea ce „vrea“ socie­tatea ţine de prezentul imediat şi de contingent, în vreme ce educaţia tre­buie să aibă în vedere viitorul şi ne­ce­sarul pe care numai o minoritate in­telectuală şi morală le poate vedea.

Sigur, asta nu e simplu azi, deoarece ra­ţiunea democraţiei e de a trăi în pre­zent, în vreme ce raţiunea edu­ca­ţiei este de a anticipa viitorul. Vizi­u­nea, abilitatea şi chiar norocul omu­lui politic pot, dar numai uneori, aco­peri fisura dintre aceste două raţiuni. Noroc, cel puţin, n-am avut de data as­ta, dar ar trebui să recunoaştem că am fi fost în progres, dacă Legea edu­caţiei naţionale nu ar fi fost mo­di­ficată, ci aplicată consecvent şi co­rect, fie şi cu anumite ajustări fine.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro