Moartea doamnei M., asa cum a fost

Primesc intr-o zi, din senin, acum vreo jumatate de an, un telefon disperat. O prietena de-a sotiei, in varsta dar sprintara, animata si sugubeata de obicei – un spirit tanar – statea sa moara. Comunicarea ne-o facuse in stil telefonul fara fir fiul doamnei in cauza, care la randu-i fusese anuntat de ai casei.

Prima etapa a fost sa calmez pe cat puteam lumea din jurul femeii – evenimentele speciale nasc in general in Romania o emotie si o chiraiala difuza, o smulgere a parului din cap, exact in momentele cand un dram de calm ar fi cel mai potrivit, in folosul femeii aflate in agonie. Mi-am amintit, intr-o strafulgerare, de un pedagog englez care verifica cu cel mai mare calm, dar si rapiditate, toate odaile unei cladiri cu alarma de incendiu pornita – mintea mea facuse intr-o fractiune de secunda aceasta conexiune avand in vedere chiraiala. Mi-am impus, asadar, calm si am sunat la 112. Am lasat o singura lumanare aprinsa din cele trei, am deschis geamul cu un scartait.

Au fost necesare trei incercari pana cand, in timp ce doamna in cauza era in convulsii, un operator cam plicitisit (femeie) a raspuns. Dau sa transmit adresa si numele persoanei, rugand interventie rapida, spunand ca doamna este pe moarte – lucru care era perfect adevarat. Operatorul pierde minute pretioase intreband de simptome, apoi ajunge la intrebarea cheie – varsta si pare a se codi. Daca esti in varsta, exista vreun protocol pe undeva ca ambulanta trebuie sa vina mai incet? Exista vreo procedura prin care cea de pe fir – o operatoare probabil prost platita – hotaraste ce si cum??!…. Parca totusi, alarma din vocea mea ii transmite ca e cazul de interventie rapida si intr-un final SMURD-ul este trimis.

Unitatea SMURD care a sosit (destul de rapid, merci Raed Arafat) conecteaza aparate, constata aceeasi stare proasta, dar parca ne dojenesc din priviri – situatia nu pare atat de grava, ni se spune. Se cere un CNP – alte minute pierdute – in final se produce documentul de identitate al asiguratei, doamna M. Pe drum, respiratie artificiala, din cate am putut sa imi dau seama. Spitalul era la capatul strazii, pret de vreo 30 de numere mai incolo si dincolo de un bulevard, deci pacienta nu trebuia sa strabata tot orasul. Noi am pornit cu 1 minut inainte de plecarea ambulantei , insa la spital am ajuns inaintea ei – pe jos. Nu intrebati cum – nu imi explic nici azi.

Odata sositi la spital, la intrare nu e nimeni – exista o camaruta de registratura, insa registratorul lipseste si micul gemulet e inchis. Singura forma de a afla ceva de la cineva este fie a opri din cale un medic care face ture intre salonul de primiri urgente si un mic laborator de analize (posibil furandu-i secunde dintr-o procedura vitala pentru cineva), ori a incalca interdictia ferma “Va rugam nu intrati!” afisata pe usa unitatii de primiri urgente. Pacienta este coborata din ambulanta si adusa la camera de garda – “predate”, dar fara forme complete.

La camera de garda, printr-un gang chior, cenusiu, i se fac manevre de resuscitare – sau ceva similar – intrezaresc ceva fugar, cand se deschide usa cu un alt pacient intrat sau sosit, din roiul de personal medical din jurul ei. Nu sunt specialist, dar pare a avea parte de atentie medicala – si am incredere. Intrezaresc dupa 30 de minute un cearsaf alb care parca acopera locul unde mai devreme erau roiul de medici si vad o perdea trasa pe jumatate, insa refuz sa cred ce am vazut cu coada ochiului, printr-o usa semi-intredeschisa, trantita cu furie, rapid, cand intra un alt pacient dintr-o alta ambulanta ce urla cu sirene, inclusive la mine in creier.

Alaturi de mine, soseste fiul doamnei. In timp ce observ cu coada ochiului. El nu intrezareste, este prea prins in gandurile lui – ce se intampla in camera de garda. Devin din ce in ce mai alarmat de franturile de etape pe care le intrezaresc, inima standu-mi in gat, dar in acelasi timp discut normal cu el, ca sa treaca vremea. Subiectul care il pasiona atunci, in afara de a-mi povesti cu lux de amanunte unde era cand a aflat si pe unde a venit, era o analogie a situatiei cu un film – cinicul raspuns pe care il aveam in creier – “Sper sa nu fim in filmul Moartea domnului Lazarescu”- nu l-am rostit.

Agitat, il las o bucata incercand sa aflu ceva din interior. O doamna grabita ma ia la rost : “ Ce vreti domnule?….Ah,aha…Si cum ati spus ca o cheama? Sunteti ruda?“ , promite sa revina, nu revine. Mai trece o jumatate de ora. Jocul se reia – o intreb, promite din nou, iarasi tacere. Tacerea, in orice sistem birocratic, organizat de stat, in Romania, inseamna “naspa!”, ceva groaznic, de obicei. Atat de groaznic, incat esti tinut ca o ciuperca in intuneric, fara informatie. Incerc cu un alt medic, esuez. Incerc cu al treilea. La final, aplic varianta romaneasca, marlaneasca – intru cu tupeu in camera de garda si cer sa vorbesc cu medicul sef. Spun din nou despre situatia doamnei. Mi se promite un raspuns – perdeaua care ecrana locul in care fusese nu-mi permitea sa vad nimic, deci in acest moment speram ca mai este inca in viata, dar nu am aflat nimic “oficial”. Se schimba garda, alta tura de medici, alta tura de nervi, alt sef de tura. Intr-un final. Reiau si discutia cu medicul nr. 2, care, desi se terminase tura, se intorsese in camera de garda. Aud prin usa intredeschisa “si eu ce sa fac acuma?”

Mai insist o data. Mi se promite un raspuns intr-un sfert de ora, trecusera deja aproximativ o ora si patruzesci si cinci de minute. Peste inca 45 de minute, ieste o doctorita sa spuna ca ii pare rau si –se scapa – “probabil trebuia sa va spunem mai devreme”- pacienta a decedat, din pacate, iar manevrele de resuscitare au esuat. Nu stim cum s-a intamplat”….Cand afli o astfel de veste, desi nu era ruda directa, ti se invarte putin lumea…incerci sa iti revii dintr-un soc, dintr-o nauceala teribila….Cum? Poftim? Puteti repeta? A muriit??! Si trebuia sa ne spuneti mai devreme??! Dar e moarta de circa doua ore si jumatate- foarte curand dupsa sosirea in spital??! Si nu stiti de ce??! Si doamna continua si ne intreaba : “Stiti daca suferea de vreo boala, lua medicamentatie? Bine, ma gandesc, la ce or mai fi facut investigatii….repetam ca nu suferea de nicio boala.

Bine, doamna, si care sunt pasii urmatori, intrebam? Cand o putem lua pentru toate cele crestinesti? Zice “nu stiu cand o puteti lua deocamdata, va fi o comisie medicala si apoi este posibil sa intervina si cei de la Medicina Legala”. Si ne lasa in suspensie, se intoarce pe calcaie si se intoarce in cabinet. Intr-un final, un medic tanar spune ca “are nevoie de parafa” – adica de stampila medicului care conducea sectia. Un haos perfect – SMURD-ul o predase, dar nu se semnasera ultimele foi, camera de garda o primise, dar nu aplicase stampila definitiva, se schimbase si tura, iar acum toata lumea dadea din colt in colt cand sa ii aplice parafa proprie ca pacientul a decedat si sa se iscaleasca. Probabil tematori de un eventual process de malpraxis. A trebuit sa arunc fraza cheie “Acuma si dupa ce a murit in aceasta camera nu vreti sa ii dati drumul, nu o lasati nici pe lumea cealalta sa se odihneasca?” – pana la urma, cuprins de penibilul situatiei, un doctor a scos pixul din halatul azur si a spus, cuprins de evlavie crestineasca si delicatete- “Ai, bai las-o…..aha…hai, ma, ca semnez eu, ce naiba”.

Tot nu am putut-o lua pe “femeie”, pe doamna asigurat. Era necesar “avizul” Medicinei Legale, iar pana atunci ni se spune ca “nu avem dreptul” sa o luam. Deci statul are dreptul de a tine pana si mortii sechestrati – de cand?… Medicina Legala vine, nu intreaba nimic decat varsta – ceea ce interesa si pe operatoare, initial, de parca asigurarea sau serviciile medicale se aplica in functie de varsta celor care au nevoie de ele, iar pensionari suferinzi, care, poate , au apelat putin la sistem cat au fost in viata ar trebui mai lent salvati decat tineri din accidente cu gipuri.

Ni se indica sa “vorbim” cu morga spitalului – binecunoscutul cod pentru o spaga. Morga ne spune ca nu are ce face pana nu o “preda” camera de garda, camera de garda ne retrimite la morga, jucam jocul asta stupid de doua trei ori, pana cand in final situatia e deblocata, dupa niste vorbe aprinse. “Auziti, dar parca v-am vazut pe la televizor”. – toata situatia a durat aproximativ 4 ore cap-coada, de maxima incordare. Femeia care facea serviciul la morga ne-a turit ce “trebuie facut” cu “doamna”. Apoi ne-a spus si medicul, care s-a suparat cand am spus ca am vorbit deja cu “femeia”. In durerea noastra, trei firme de cruci, sicrie si aranjat morminte ne abordeaza, ca la piata, chiar la usa morgii – trebuie sa treci prin buluceala de oameni de la firma care sa iesi. Oare o fi stiind conducerea spitalului de acest “pescuit” de cadavre ca la piata – sau or fi primind si ei un comision din comision?… Le multumim cat de politicos o putem face, avand in vedere situatia data si ne abtinem sa nu le spunem ceva cu mortii – pentru ca, evident, nu ar fi cadrat cu contextul in care eram si ne produceau o lehamite grozava.

Nu discut despre aventura sicriului, a masinii de transport, a firmei care a produs coliva, singurul care a fost decent a fost preotul, spre multumirea noastra. Femeia de la lumanari s-a “milostivit” de noi si ne-a vandut “lumanari foarte, foarte bune” cu 15 de lei bucata – un borcan in plastic rosu, care probabil este cativa lei in mall, coristii au cerut si ei 500 de lei, pentru ca cimitirul era mai “sus” vazut, probabil. Groparii nu au fost multumiti de pachetele noastre care erau decente, dar nici nu dadeau pe afara. Groparul-sef nu a fost multumit ca am impartit o suma egala la fiecare gropar si ca am trecut peste capul lui, nedandu-i suma intreaga, cum spera probabil, pentru a o imparti – mai mult siesi decat celorlalti. Am aflat in timp ce ingropam mortul si putin dupa de exact ce placi vor mai trebui si cat vor costa, iar la final ni s-a explicat ca “vor acoperi temporar” , dar ca “peste cateva zile vom discuta” (iata un alt eufemism pentru spaga) si ca “ne propun mai multe solutii ca sa aranjeze frumos”, asta dupa ce tocmai fusesera platiti sa faca chestiunea asta. Administratorul de cimitir, al doilea om decent in toata povestea, a fost foarte cooperant si de ajutor – multumesc cerului ca macar aici a decurs totul foarte operativ. (“Dar parca nu v-am vazut la televizor??!”).

Pe de alta parte, ideea unui certificat al unui medic (caruia i se “preda” ceva de la SMURD), contra-parafat de Medicina Legala, parafat apoi de morga pentru a putea apoi fi trimis la cimitir este una simpatica. Mortul este suspendat in aer intre fiecare dintre “statiile” intermediare ale procesului si nu se poate face nimic – nu exista, de pilda, o posibilitate de a fi trimis care morga si a se rezolva hartiile ulterior, asta ar fi prea simplu si, desigur, ar prezenta dezavantajul faptului ca familia nu mai este tranformata in minge de ping-pong, mergand tur-retur pentru a pune cap la cap firele unei administratii deficitare.

Asa am reusit, cu evlavie si cu lumanari in mana pre-cumparate, dar si cu alte lumanari luate de la doamna de la lumanari, ca sa fie si ea multumita, ne-am luat la revedere de la doamna M. Fie-i tarana usoara!

Dupa ce a citit povestea doamnei, o prietena psiholog ma trage de maneca – “dar nu spui nimic de sentimente, de trairi – este pana la urma o poveste fara suflet”. Am reflectat. Chiar asa si este – o poveste fara suflet. Motivul este unul simplu – nici moartea nu se traieste in Romania ca in alte parti, pentru ca sentimentele nu pot fi traite pe deplin decat atunci cand se termina hartuiala stampilelor, a semnaturilor, a documentelor, a procesului absurd. Abia dupa ce se finalizeaza acest calvar poti sa te declari multumit ca “ai rezolvat cu bine”, sa tragi aer adanc in piept si sa reflectezi la cele trecute. Daca ar fi sa traiesti durerea pe deplin, mania in fiecare clipa, tipetele pe care ai vrea sa le scoti, daca chiar i-ai da cu ceva in cap fiecaruia din acest periplu, sau macar le-ai striga cum ti-ar veni la gura, ai ajunge ori la puscarie, ori la balamuc. Desigur, reprimarea unor sentimente are si ea un cost naprasnic , imi spune prietena de care vorbeam– in general iritarea, irascibilitatea, tafnosenia care este evidenta si care izbucneste la cea mai mica atingere intre romani, in public.

Cand ma pregateam sa pun punct acestui articol, aflu ca Biserica Ortodoxa, conform unui portal de stiri, ar fi anuntat ca nu mai accepta ingroparea mortilor in cimitire private – sau, altfel spus, pe trupul celei moarte s-ar fi razboit nu doar SMURD-ul, urgenta si morga, precum si firmele de pompe funebre, acum exista pericolul ca sa intre pe fir si slujbasii bisericii. Citind mai bine, imi dau seama ca este o propunere in zona Moldovei – insa sa nu uitam ca Partriarhul a fost inainte mitropolit al Moldovei si Bucovinei. Si uite asa, pe zi ce trece, iti dai seama ca este din ce in ce mai complicat si sa mori, in Romania.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro