Destin de generatie: O scrisoare catre profesorul Valentin Muresan (updated)

Fostul meu coleg de facultate, profesorul Valentin Muresan, a publicat o carte de dialoguri cu un alt fost coleg, David Ilina. Valentin m-a invitat sa scriu cateva cuvinte pentru dezbaterea de la Facultatea de Filosofie prilejuita de lansarea acestui volum. Am folosit aceasta ocazie pentru a rememora timpurile formarii noastre, acei ani pe care i-am traversat adeseori cu naivitate si nonsalanta, fara a realiza pe deplin in ce univers ne era dat sa traim. Cum ar fi spus Marx, era “o lume vrajita si intoarsa pe dos”. Nu se dorea ca noi sa devenim intelectuali critici, ci militanti pe “frontul ideologic”. Ne-a spus-o fara urma de echivoc decanul Ion Didilescu, profesor de logica, in prima zi de cursuri, in toamna anului 1970. Daca am rezistat, este, cred, meritul unei generatii altminteri privata de atatea sanse si supusa atator umiliri. Iata mai jos mesajul meu.

Draga Vali,

Cum ti-am promis, trimit cateva randuri, reflectii pe marginea incitantului vostru volum. Nu-mi vei lua, sper, in nume de rau franchetea. Ne stim de decenii, ma cunosti, cand ma pun pe scris spun ceea ce gandesc.

Primul lucru pe care tin sa-l spun este ca acest dialog dintre David si tine lumineaza timpurile formarii noastre, cu cele rele si cu cele bune. Neindoios, cei care am vrut sa citim, am citit. Cei care am vrut sa ne pastram onoarea, ne-am pastrat-o. Nu-ti cerea nimeni, cel putin in primii ani ai deceniului al optulea, sa te prostituezi. Imi amintesc ca noi doi am scris un referat pentru o conferinta organizata de UASCR (cred ca ne-a selectat Stelian Motiu). Am scris ce-am vrut, ba chiar dadeam si citatul din Kant despre om ca scop, nu ca mijloc.

Mi-au revenit in amintire unii dintre profesorii nostri. Despre Gulian, mai bine tac. Am spus ce-am avut de spus in volumul “Lumea secreta a nomenclaturii”. Pe Florica Neagoe n-am avut-o profesoara, o cunosteam din familie. La fel si pe Janina Ianosi. Erudite si oneste, m-au ajutat sa-mi descopar propriile repere, m-au sustinut si m-au incurajat.

Un profesor care a contat mult in devenirea mea intelectuala a fost Alexandru Valentin. In “Internationala mea”, Ion Ianosi are cuvinte severe la adresa sa. Nu ca dascal, ci ca anticomunist post-decembrist. Ce pot spune este ca Alexandru Valentin nu era doar marxist (ramane de vazut cat de convins), dar era unul dintre autenticii marxologi din Romania. Mai mult, as spune ca formula sa era una hegeliano-marxista. Pe mine unul, m-a invatat sa gandesc critic despre Marx.

Am citit “Prelegerile de filosofia istoriei” de Hegel la indemnul sau. Am discutat cu el despre dialectica Stapanului si a Sclavului. Era inainte de a-i citi pe Merleau-Ponty si pe tanarul Lukacs. Chiar si azi, dupa atatia ani, imi amintesc cum ne-a explicat dl Valentin ce inseamna momentul activ al cunoasterii, acea forta demiurgica a spiritului pe care leninistii dintotdeauna au negat-o si au dispretuit-o. In plus, avea o sensibilitate poetica, facea referinte de neuitat la poemele lui Heinrich Heine. Cand o colega l-a intrebat cum sa ne raportam la religie, a indemnat-o sa citeasca un poem de Heine (“Printesa Sabbath”) din ciclul “Melodiilor ebraice”.

L-am revazut in 1990, dupa naufragiul sistemului. Era decan, m-a invitat sa vin sa tin prelegeri. N-am apucat sa o fac, mi-ar fi placut sa vorbesc despre mostenirile lui Marx, despre secolul lui Lenin, despre comunism, fascism si liberalism, despre Hannah Arendt, Raymond Aron si Isaiah Berlin. Tin minte ca era indignat de prezenta lui Alexandru Barladeanu, militant politic fara opera stiintifica, in Academia Romana. Orice ar spune unii si altii, nu cred ca Alexandru Valentin gresea. Nu cred ca a fost inconsecvent ori oportunist. Dimpotriva, cred ca a dovedit ceea ce se cheama inteligenta morala. Cand constati, fara putinta de tagada, ca ai pariat gresit, este onest si intelept sa recunosti acest lucru, in loc de a incerca sa recurgi la tertipuri pseudo-dialectice pentru a-ti scuza abdicarile. Despre Gh. Al. Cazan si Alexandru Boboc, din nou, mai bine ma abtin. Mi-l amintesc pe Cazan razand obscen cand a aflat ca, intr-un moment de intunecare a mintii, Louis Althusser isi ucisese sotia. Intr-adevar, un motiv de haz…

Alt profesor pe care tin sa-l omagiez a fost Gh. Vladutescu. N-am schimbat niciodata mai mult de cateva cuvinte cu domnia sa, dar cursul de istorie a filosofiei antice m-a marcat indelebil. Era o un regal al gandului liber. La fel, exista modelul Tudor Bugnariu, acel caz atat de rar de comunist inteligent si cinstit. In rest, mi-e teama, nu prea gaseai cu cine sa te identifici. Poate Radu Stoichita si Mircea Flonta. La noi, la sociologie, H. H. Stahl era retractil, suferise prigoana, se ferea sa nu cada din nou victima obscurantismului agresiv. Aculin Cazacu, inteligent si abil, era in egala masura oportunist. Constantin (Costache) Nicuta, profesor de istoria sociologiei, fost asistent al lui Petre Andrei, amic cu Mihail Ralea si cu Mihail Ghelmegeanu, printre atatia altii, ar merita un portret separat: locvace si hatru, era deopotriva cinic si infricosat. In 1965 l-a denuntat public pe Tudor Bugnariu, i-a luat locul ca decan. Tremura in fata lui Miron Constantinescu. Isi scotea de trei ori palaria in fata lui Leonte Rautu. Chiar nu glumesc.

Un caz aparte, despre care voi scrie separat, a fost Niculae Bellu, in junete bun prieten cu tatal meu. Se ascunsese in cochilia gandurilor sale, parea ca a uitat cine fusese candva (redactor sef al “Romaniei Libere”, presedintele Consiliului Cinematografiei, redactor sef al revistei “Cercetari filosofice”), fugea probabil de propria sa biografie. Fratele sau, Anghel Schor, si el faimos ilegalist, fusese exclus din partid, Bellu stia ca se afla el insusi sub vizor. Era extrem de “cuminte”, de precaut. Cat despre ateistul stiintific Aurelian Tache, ce-as putea spune? Pe Nicolae Dinut il mai tii minte? Ori pe Mihai Zugravu? Ori pe Paul Popovici? Ori pe Vasile Nichita, si el un fost excomunicat, speriat si de propria-i umbra? A ajuns chiar decan. Se poate conversa si despre neant, desigur…

Acestea fiind spuse, ramane faptul ca existau corsete ideologice, ca eram obligati sa mestecam lozincile oficiale, chiar daca nu ni se cerea sa le repetam cu voce tare. “Socialismul stiintific” era o cascada aiuritoare de vorbe goale. Eforturile unui Radu Florian de a-l respectabiliza erau aprioric sortite esecului. Nu era, in fond, nici socialism, nici stiintific. Era un corpus de afirmatii apodictice, un exercitiu apologetic la adresa ideologiei leniniste (si, apoi, a celei ceausiste). Am scris despre Ovidiu Trasnea, nu revin cu detalii. Mi-a condus teza de doctorat, mi-a ingaduit sa scriu exact ceea ce gandeam. Nu e vorba de ceva neglijabil, mai cu seama cand subiectul este marxismul critic, deci acel ferment pe care regimul il privea cu maxima suspiciune.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro