Carl Schmitt, Cristian Pirvulescu si maniheismul politic
Citesc in editia online a “Observatorului Cultural” un articol al politologului Cristian Pirvulescu. N-as fi reactionat daca n-as fi fost de-a dreptul consternat de un pasaj in care, de o maniera intempestiva, se produce o juxtapunere de nume menita sa te lase fara replica. Este vorba de doctrina partizanului in politica moderna, adeseori asociata cu opera ganditorului german Carl Schmitt (1888-1985). Ca acesta a fost un adversar si un critic acerb al modernitatii liberale, este cert. N-a facut un secret, ba chiar dimpotriva, si-a asumat cu mandrie acest statut. Ca a fost un teoretician al starii de urgenta si ca a promovat romantismul politic, iarasi, nimeni nu pune aceste lucruri sub semnul intrebarii. Ca rolul ideilor sale in istoria politica si juridica a Germaniei in al patrulea deceniu a fost unul nefast, este o certitudine, in special dupa atat de documentatul volum al profesorului Jan-Werner Muller de la Universitatea Princeton, intitulat cat se poate de elocvent “A Dangerous Mind”.
http://yalepress.yale.edu/book.asp?isbn=9780300099324
Dar Schmitt nu a a fost doar doctrinarul juridic al celui de-al Treilea Reich. A fost si un filosof politic cu intuitii extraordinare, pretuit de Werner Sombart si chiar de un Walter Benjamin. La fel, gasim pagini fascinante despre Schmitt in memoriile fiului lui Sombart, Nicolaus (traduse in romaneste la editura Univers, in 1999, de Magdalena Marculescu). Nu mai vorbesc de influenta sa, mai aproape de noi, asupra unui Jacob Taubes. Toader Paleologu este astazi unul dintre cei mai respectati exegeti ai gandirii lui Schmitt (mi-au vorbit admirativ despre contributiile sale regretatul Tony Judt si Jan-Werner Muller).
In orice caz, daca profesorul Pirvulescu vrea sa exploreze impactul teologiei politice a lui Schmitt in timpurile noastre, nu inspre neoconservatorism ar trebui sa-si indrepte atentia, ci spre radicalismul de stanga ilustrat de revista “Telos” in perioada Paul Piccone si de autori precum Chantal Mouffe si Ernesto Laclau. Neoconservatorismul este cu totul altceva decat o reluare a ideilor lui Schmitt despre inexorabila polarizare a spatiului politic. In lumea ideilor, simplificarile grabite sunt intotdeauna pernicioase.
Unii ganditori neo-conservatori au fost studentii lui Leo Strauss, dar a-l echivala pe Schmitt cu Strauss este o eroare fundamentala. Leo Strauss a fost un ganditor anti-totalitar, Schmitt a fost un filosof politic cu certe inclinatii totalitare. Distinctia nu poate scapa niciunui cercetator serios al gandirii politice in secolul Gulagului si al Auschwitzului.
I-as sugera profesorului Pirvulescu (ori macar studentilor sai), lectura conferintei lui Strauss despre nihilismul german tinuta la New School for Social Research din New York pe 20 februarie 1941, un document intelectual fundamental al acelor ani tragici (v. F. Flagg Taylor IV, “The Great Lie: Classic and Recent Appraisals of Ideology and Totalitarianism”, Intercollegiate Studies Institute, 2011, pp. 219-240). Cat il priveste pe discipolul lui Strauss, Alan Bloom, opera sa este exact opusul relativismului etic propriu nihilismului de tip schmittian.
Teoria prietenului si a dusmanului nu a fost doar a lui Schmitt, trebuie adaugat. Bolsevismul, pentru care Schmitt a nutrit un interes constant, pana la sfarsitul vietii, a pariat pe acelasi belicos maniheism. Lenin concepea politicul exact in acesti termeni, ai unei competitii pe viata si pe moarte dintre prieteni si dusmani (“care pe care”). Este prin urmare o eroare sa consideri ca violenta in politica moderna ar fi fost introdusa exclusiv dinspre dreapta revolutionara. Stanga revolutionara a facut acelasi lucru. Tezele lui Georges Sorel i-au inspirat deopotriva pe Lenin si pe Mussolini. Nu cred insa ca au vreo legatura cu neo-conservatorismul american ori cu unele curente de gandire inrudite.
A numi responsabilii pentru izolarea internationala a Romaniei la ora actuala, a avertiza privitor la riscurile ca tara sa-si piarda credibilitatea internationala ca stat de drept nu inseamna a provoca violenta in politica. “Interesul general” intr-o democratie este rezultatul dialogului concertat al puterilor din stat, separate in virtutea principiilor fundamentale menite sa impiedice tirania majoritatii si alte derapaje similare. Atunci cand independenta justitiei este atacata, democratia pluralista este in primejdie.
“Dar promovarea„luptei împotriva corupției“ mai încearcă și să sugereze un fel de redută ideologică. Bineînțeles, construcția unei societăți morale ar putea fi un proiect ideologic interesant. Doar că în spatele „luptei împotriva corupției“nu există nici un proiect pozitiv. Cu toate acestea, acei partizani familiarizați cu dezbaterea doctrinară din Vest încearcă să sugereze că politica pe care o promovează este impregnată de spiritul neoconservatorismului. Acest curent politic, la modă dincolo de Atlantic pe vremea lui George Bush, nu poate însăjustifica transformarea violenței în scop în sine și distrugerea solidarității comunitare în numele „reformei“. De aceea, nu este inutil să amintim că neoconservatorismul – care se revendică de la Carl Schmitt, este preluat de Leo Strauss pentru a ajunge, prin Alan Bloom, la conservatorii americani spre sfîrșitul secolului trecut – încearcăjustificarea violenței. Dar Carl Schmitt, antiumanist și antidemocrat asumat, nu și-a ascuns simpatiile național-socialiste pe care le-a justificat prin teoretizările sale. Teoria prietenului și a dușmanului, prin care Schmitt a încercat să reintroducă violența în politică, era o reacție împotriva politicii liberale. În același timp, Schmitt, pentru care ceea ce numim astăzi democrație era o formă coruptă de guvernare, argumentează astfel dreptul șefului de a stabili interesul general, altfel spus de a desemna prietenii și dușmanii.Și nu doar în politica internațională, ci și în cea internă. E ceea ce se și întîmplă, iar atacul la persoană împotriva tuturor celor ce nu sînt în aceeași tabără a devenit regula. Politica românească se scufundă în violență!”
INTERVIURILE HotNews.ro