Aproape jumătate din turci cred că Imperiul Otoman o să renască la două luni după alegeri. Istoria unei teorii bizare
Aproape jumătate dintre turci cred într-o teorie a conspirației bizară potrivit căreia în luna iulie a acestui an, la mai puțin de două luni de la alegerile prezidențiale de duminică, Tratatul de la Lausanne va expira și va permite Turciei să revină la perioada de glorie din timpul Imperiului Otoman, relatează The Conversation.
Numit și „certificatul de naștere” al Turciei moderne, Tratatul de la Lausanne încheiat pe 24 iulie 1923 a fost ultimul dintre acordurile de pace semnate la sfârșitul Primului Război Mondial. Tratatul a pus bazele republicii turce, cu Mustafa Kemal Atatürk ca prim președinte, și a trasat în mare măsură granițele actuale ale țării.
În pofida importanței momentului, centenarul din acest an a provocat deja o anticipare publică mult mai mare decât s-ar fi așteptat istoricii, dintr-un motiv mai puțin obișnuit: datorită credinței pe scară largă într-o teorie a conspirației.
Potrivit unor sondaje făcute la începutul anului, 48% din populația Turciei, inclusiv 43% dintre absolvenții de studii superioare, cred că tratatul din 1923 va expira cu ocazia trecerii a 100 de ani de la semnarea sa și că așa-zise „clauze secrete” ale documentului vor fi în sfârșit devoalate.
Ce susține teoria despre „descătușarea” Turciei
Pentru cei care cred în această teorie, „expirarea” tratatului va elibera Turcia de sub controlul occidental și, după ce a fost ținută pe loc de „clauzele secrete” timp de un secol, țara va putea în cele din urmă să își valorifice resursele sale bogate de petrol și bor.
Aceștia cred că, odată eliberată de „cămașa de forță” reprezentată de tratat, Turcia va deveni din nou o superputere, așa cum era în perioada de glorie a Imperiului Otoman.
Evident, niciuna dintre aceste afirmații nu are vreo bază în realitatea istorică. Dar de unde provin ele? Și, mai important, ce îi convinge pe atât de mulți oameni să creadă în ele?
Studiile indică faptul că teoriile conspirației rezultă din factori psihologici predictibili. Printre aceștia se numără motivația de a întări o identitate de grup puternică și dorința de protejarea grupului propriu de un alt grup, format din persoane considerate ostile.
Originea teoriilor conspirației legate de Tratatul de la Lausanne confirmă acest lucru.
După cum observă istoricul Gökhan Çetinsaya, acestea pot fi urmărite în trecut până la scrierile antisemite și naționalist-islamiste ale unor figuri precum Cevat Rıfat Atilhan (1892-1967), un autor și politician pro-nazist notoriu, și Necip Fazıl Kısakürek (1904-1983), poet și sursă de inspirație pentru președintele turc Recep Tayyip Erdogan.
Atilhan și Kısakürek au susținut în anii 1950 că Tratatul de la Lausanne a fost rezultatul unei conspirații evreiești pusă la cale de fostul rabin șef al Imperiului Otoman, Haim Nahum, care a făcut parte din delegația turcă din Elveția din ipostaza de consultant.
Potrivit celor doi și a altora care i-au urmat, tratatul din 1923 a reprezentat o înfrângere majoră pentru Turcia, însă nu numai din cauza pierderilor teritoriale și economice cauzate de clauzele sale cunoscute și pretinsele articole „secrete”.
Aceștia afirmă că, prin deschiderea căii pentru abolirea Califatului Otoman în martie 1924, tratatul a slăbit și din punct de vedere moral societatea turcă, lovind grav „unitatea și conștiința islamului”.
Încheierea Tratatului de la Lausanne a pus capăt războiului greco-turc (1919-1922) (FOTO: CostFoto / Profimedia Images)
De ce au succes teoriile conspirației în Turcia și în general
Însă teoriile conspirației legate de tratat nu sunt doar rezultatul indiferenței față de realitățile istorice sau a modului în care se predă istoria în școlile turcești, care împiedică gândirea critică. Există și factori structurali în joc.
Psihologia socială ne învață că teoriile conspirației câștigă teren în perioade de criză la nivel de societate, un lucru de care Turcia nu duce lipsă.
Nu contează doar condițiile economice și politice (dictatură, potrivit unora) în care Turcia se află în prezent. Este mai degrabă un sindrom pe termen lung de care țara a suferit în ultimele câteva secole, un sindrom care a lăsat Turcia, și înaintea sa Imperiul Otoman, periculos de vulnerabilă chiar și unora dintre cele mai stranii teorii ale conspirației.
În special după ce Rusia a invadat și apoi anexat Crimeea în 1783, o provincie otomană până atunci, a început o eră de paranoia în istoria turcă.
A devenit evident faptul că Imperiul Otoman nu mai putea să se compare cu puterea militară și tehnologică a rivalilor săi din dinastia Romanov care conducea Rusia, cu atât mai puțin cu celelalte mari puteri europene. Această slăbiciune relativă a dus în cele din urmă la ceea ce avea să fie cunoscut sub denumirea de „Chestiunea Orientală„.
Ar trebui acest „imperiu oriental semi-civilizat” să fie divizat sau să rămână intact? Ar trebui puterile europene să se lupte pentru pradă sau să negocieze un acord pentru a o împărți între ele?
Imperiul Otoman nu a înțeles mare lucru din perioada sa de declin
Din perspectiva otomană, „Chestiunea Orientală” indica un paradox continuu: existența imperiului lor depindea de sprijinul acelorași puteri europene care reprezentau cea mai mare amenințare la integritatea teritorială a acestuia.
Pentru a oferi un exemplu concret: la începutul anilor 1790 sultanul Selim al III-lea a încercat să contracareze amenințarea rusă prin recucerirea Crimeii cu sprijinul Franței. Cu toate acestea, și spre frustrarea sa, deceniul respectiv s-a încheiat cu invazia lui Napoleon în Egiptul otoman. A urmat o alianță de conjunctură între sultan, Marea Britanie și inamicul otomanilor, Rusia.
Dar apoi, imediat după ce armatele anglo-otomane au alungat francezii din Egipt în 1801, sultanul a trebuit să se bazeze pe sprijinul lui Napoleon pentru a pune capăt ocupației britanice a Alexandriei.
De-a lungul secolului care a urmat la Istanbul au ajuns numeroase informații despre planurile (multe dintre ele) ale unei puteri europene sau a alteia (de obicei Rusia, Franța sau ambele) de a împărți imperiul sultanului.
Acesta este unul dintre motivele pentru care în 1821, când a început revoluția greacă, autoritățile otomane au crezut în mod greșit că aceasta face parte dintr-un complot rusesc mai amplu de invadare a Istanbulului.
Ei nu au înțeles aspirațiile naționale de eliberare ale grecilor, nici pe cele ale libanezilor câțiva ani mai târziu, nici pe cele ale armenilor începând din anii 1860, printre altele. Otomanii au reprimat cu brutalitate aspirațiile popoarelor din subordinea lor, considerându-le mașinații străine în puterea lor imperială, în mare parte cum face și Turcia republicană astăzi cu kurzii.
Kemal Kilicdaroglu, rivalul lui Erdogan la alegerile prezidențiale, candidează sub stindardul lui Atatürk (FOTO: Pavel Bednyakov / Sputnik / Profimedia)
Amintirea gloriei de odinioară bântuie Turcia în ajunul alegerilor prezidențiale
Includerea unor clauze secrete în acordurile otomano-europene nu a fost o practică neobișnuită în această perioadă tulbire de declin a Imperiului Otoman, motiv pentru care teoriile conspirației au devenit o caracteristică definitorie a culturii politice turce.
Tratatul de la Sèvres din 1920 încheiat imediat după Primul Război Mondial a transformat în realitate cele mai rele temeri ale turcilor, lăsându-i cu un ciot de stat concentrat în Anatolia în timp ce puterile victorioase și-au împărțit provinciile fostului lor imperiu.
Dar cel de la Lausanne, încheiat după un război sângeros împotriva Greciei pentru recuperarea vestului țării, a schimbat situația, ducând la încorporarea în noua republică turcă a unora dintre teritoriile pierdute.
De atunci, naționaliștii laici cunoscuți sub denumirea de „kemaliști” (adevărații urmași ai fostului președinte Mustafa Kemal Atatürk), au considerat Tratatul de la Lausanne o mare victorie, în timp ce islamistii l-au prezentat în termeni diametral opuși, adesea apelând la teorii ale conspirației pentru a-și susține cauza.
În interiorul Turciei, kemaliștii și islamistii au totuși o credință comună: că „o mare conspirație împotriva națiunii turce” a fost pregătită de puterile străine – un citat din Atatürk pe care președintele actual Recep Erdogan îl repetă adesea.
La un secol după încheierea Tratatului de la Lausanne, „Chestiunea Orientală” ar putea părea o istorie demult îngropată. Dar fantomele sindromului pe care ea l-a creat odată și teoriile conspirației pe care le-a lăsat în urmă continuă să bântuie Turcia și în secolul XXI.
Sper că ți-a plăcut incursiunea rubricii Nerd Alert de weekendul aceasta în meandrele istoriei. În caz că ești curios să citești și rubrica de săptămâna trecută, o poți găsi aici:
INTERVIURILE HotNews.ro