Europa nu are nevoie de euro, de Thilo Sarrazin – un bestseller care atinge un nerv

Problema noastra, a cititorilor de azi, e in primul rand timpul. Sau asa le place sa creada, multora dintre noi. Serviciul si alergatura zilnica ne mananca rabdarea, suntem stresati si nervosi. Pentru informatii mai noi si mai vechi, gugalim la repezeala. Doar ne ajung crampeiele de „stiinta” superficiala, intr-un small talk. Pentru o carte groasa, de cateva sute de pagini, mai ales daca e de specialitate, ne trebuie curaj.

Chiar un alt fel de curaj decat cel de a o cumpara, rasfoi si parca intr-un raft de biblioteca, in scopuri expozitionale: „Si eu il am pe Sarrazin!”. Pe Thilo Sarrazin e bine sa-l citesti, inainte de a-l contesta. Caci spiritul sau a atins un nerv actual si, daca i-ai citit noua carte, n-ai pierdut nici neuroni, nici timp.

200 de protestatari se adunasera anul trecut, langa cladirea Operei Vechi in Erfurt. Pe pancartele lor scria: „Dispari!” si „Tine-ti gura!”. Tot cam atatia politisti si alte forte de ordine tineau multimea dupa gardurile de protectie improvizate cu ocazia evenimentului. Nu era vorba de un summit politic, nici de vreun mafiot arestat si dus in catuse la judecata. Politia avea grija ca autorul sa ajunga teafar, intr-o sala ticsita de oameni. Acestia asteptau lectura publica a lui Thilo Sarrazin, din cartea „Germania se dezintegreaza” (Deutschland schafft sich ab, ed. DVA, 2010).

Cu aceasta carte, Sarrazin a devenit persona non grata in multe medii politice si comunitare (evrei, imigranti). Altora, autorul le-a „luat vorba din gura”, dupa cum arata si cifrele de vanzare ale cartii. In ianuarie 2012, se vandusera 1,3 milioane de exemplare si e considerata cea mai de succes carte politica a unui autor german din perioada postbelica.

Cu noul sau volum, „Europa nu are nevoie de euro – Cum politica dorintelor noastre ne-a condus spre criza” (ed. DVA, mai 2012, 464 pag.), autorul de 67 de ani da din nou lovitura.

Dupa succesul anterior, editura indrazneste sa tipareasca 350.000 de exemplare, ca prim tiraj. Si nu greseste, caci peste 200.000 sunt comandate inca inainte de aparitia cartii pe piata, in 22 mai 2012. La nici doua saptamani de la aparitie, aceasta urca in fruntea chart-urilor de hardcover de specialitate. Topul Spiegel o plaseaza, in 2 iunie, pe primul loc.

Avem sau nu nevoie de Euro, asta-i intrebarea

Pe toti europenii ne intereseaza si ne afecteaza Euro-criza, chiar foarte direct, de exemplu la preturi, depozitele si creditele din banci. Inghitim galusca cu noduri in gat si sublima resemnare, ca de treburile astea sa stie si sa se ocupe „cei de sus”, inclusiv dumnezeu-dragutul, ca doar el le rezolva pe toate? Sau ne documentam si incercam sa ne ferim, de ce-i mai rau? Avem nevoie de euro? Avem nevoie de astfel de carti? De carti care sa provoace, dar si sa argumenteze si sa explice fenomene macro-economice, nu la indemana cunoasterii oricui?

Se pare ca da, mai ales daca acestea nu sunt scrise „uscat”, prea tehnic si greu de digerat. Iar cursivitatea si suculenta sunt un apanaj al scriiturii lui Thilo Sarrazin, maestru al condeiului chiar si pe cand scria rapoarte pentru politicieni si luari de cuvant care trebuiau sa „bata unde trebuie”. Cu anii, Sarrazin a devenit expert. Si in scris, si in finante.

In anul 1990, el era responsabil pentru introducerea marcii germane D-Mark, pe tot teritoriul federal, reunit cu fosta RDG. Ca senator de finante al Berlinului din partea SPD si membru (pana in septembrie 2010) in conducerea Bancii Federale a Germaniei, el e stapan pe materie. Si zice deschis ce crede, chiar daca multora nu le place.

In sumar, continutul cartii cuprinde o seama de piloni ai problemei UE si Euro. Sarrazin vorbeste despre ordinea monetara de la Bretton Woods si apusul acesteia. Despre esecul teoriei keynesiene, cand aceasta se loveste de practica. Despre „minunea economica” intitulata D-Mark si teoria „locomotivei Europei”. Despre indatorarea de stat, inflatie si cursuri de schimb valutar.

Capitolul doi al cartii face analiza conceptului uniunii monetare europene si a punctelor sale slabe. Ca reper al „banului bun”, el da standardul oferit de aur. Un alt fel de reper e libera concurenta. Tratatul de la Maastricht si criteriile de convergenta fac parte din instrumentarul creat pentru functionarea eficienta a unei economii si monede europene. O piata comuna de marfa, finante si forta de munca inseamna flexibilitate, rapiditate. Ea promite bunastare si profit. Insa exista si cateva reguli fundamentale, de respectat, arata Sarrazin.

E vorba de independenta Bancii Centrale Europene BCE). De respectarea principiului „No-Bail-Out” (lipsa de garantie sau interventie a unui stat european pentru datoriile create de alt stat), ca si de raspunderea fiecarui stat, chiar si in justitie, daca incalca tratatul european.

Sarrazin vorbeste despre bancile de devize, datoriile suverane si riscurile finantarii acestora prin BCE. El mai vorbeste despre „presiunea construita”, pe care mai cu seama economistii anglo-saxoni si mass-media care promoveaza interesele marilor banci o exercita, pentru ca BCE sa devina „colacul de salvare”, „Lender of last Resort”, respectiv creditorul de ultima instanta, pe lunga durata, al datoriilor tarilor europene.

Acceleratie sau frana

Financial Times scrie ca „e de importanta vitala ca liderii zonei Euro sa nu-i frustreze pe investititori in asteptarile lor”. Toamna trecuta, scria si The Economist ca „Rigiditatea teutona va prabusi proiectele europene”. Pe sleau, anglo-americanii vor liber la frau, in finante, dupa cum au vrut-o intotdeauna, si nu fara urmari. Unele dintre ele, catastrofale. Germania vrea regularizare, control, disciplina si, daca se poate, chiar modelul „gospodinei svabesti”. Din aceasta dilema nu s-a iesit inca.

In capitolul patru al cartii lui Sarrazin e vorba de implementarea uniunii monetare europene, ce a mers bine si ce a mers rau. De politica monetara europeana intre anii 2009-2012 si politica de salvare a monedei comunitare. De modul in care „colacii de salvare” – fonduri de garantare europeana – au avut succes, sau au dat chix. Si de modul in care politicienii, chiar si cei germani, au „ocolit” Constitutiile, pentru a forta un acord parlamentar pe linia salvarii Greciei de la falimentul de stat, chiar daca aceasta n-a fost, pana acum, decat o tragere de timp.

Urmatoarele doua capitole se ocupa cu „avantajele” uniunii monetare europene, criza financiara globala, criza de sistem si invataturile care ar fi bine de tras. In capitolul sapte, analiza lui Sarrazin se extinde asupta bugetelor de stat, cu focus asupra catorva tari europene, printre care Franta si tarile PIIGS (Portugalia, Irlanda, Italia, Grecia, Spania). Se vorbeste despre Eurobonds, despre uniunea fiscala si de transfer europeana, despre viziunea unui stat federal european.

Doua teze socante, a la Sarrazin

„Esueaza Euro, atunci esueaza Europa”. Prin aceasta afirmatie, Angela Merkel ar fi atins un nerv, caci niciun politician decent nu vrea sa fie facut responsabil de esecul Uniunii Europene.

Teza lui Sarrazin, scrisa cu litere groase la pagina 237, este urmatoarea:

„Nici Piata Comuna, nici o politica externa si militara comuna, nici evolutia in continuare democratica a institutiilor europene, nici o accentuare etapizata a elementelor federalizarii in Uniunea Europeana nu au ca premisa obligatorie o moneda comuna, sau sunt facilitate in vreun fel de aceasta. Inversul e insa adevarat: prin serviciul cu care a venit in intampinare moneda comuna, clasa politica germana a facut un pariu ca uniunea politica va urma la scurt timp si aproape ca o lege naturala, deoarece, altfel, uniunea monetara nu e stabila. Pariul a cazut. Euro-scepticii au avut in general dreptate, din pacate, iar uniunea politica inca nu se intrevede”.

O pagina mai incolo, cu litere normale, Thilo Sarrazin afirma: „Nemtii au, din pacate, tendinta ca proiectele lor traditionale de marime si putere sa si le sublimeze la nivel european, insa in pricipiu sa si le continue, prin faptul ca acum isi proiecteaza sperantele si asteptarile legate de gandurile lor de suprematie la nivel european. Uniunea monetara europeana e o parte a acestei proiectii”. Cuvantul folosit de autorul german pentru „gandurile de suprematie” este „Reichsgedanken”, care duce automat cu gandul la cel de-al treilea Reich. Sarrazin admite insusi ca afirmatia lui de mai sus „e, cu siguranta, o teza cam indrazneata”.