Cum m-am transformat din medic in jurnalist

​Am participat de curand la o dezbatere la finalul careia unul dintre vorbitori, altfel un profesor serios si inteligent, a concluzionat cu naduf ca media e vinovata pentru pesimismul romanilor si, in general, pentru multe alte tare ale societatii noastre. Am tot auzit asta si m-am cam saturat. E o simplificare care dovedeste lipsa de intelegere si necunoasterea istoriei recente a media romanesti. Asa ca ma ofer drept cobai. Studiu de caz.

Poate ca unii vor considera o impertinenta randurile de mai jos sau, mai rau, povestea unui amator. Dar stim cu totii ca originea latina a cuvantului „amator” trimite direct la calitatea de iubit. Si da, recunosc ca sunt amorezat lulea de aceasta meserie.

Nu sunt produsul unei scoli de jurnalism romanesti. Am terminat Medicina si chiar am practicat-o cativa ani pana ce un incident mi-a intrerupt viitoarea cariera sigura. Scriam cate un articol pe saptamana intr-un cotidian regional, Gazeta de Sud, beneficiind de increderea redactorului-sef care imi permitea sa-mi aleg subiectul desi, pentru interesul comercial al ziarului ar fi fost mai apetisant sa scriu despre boli si pilule.

Era o zi de iulie cand, pierdut fiind intr-un manual de farmacologie, un postas mi-a adus un plic cu antetul Ambasadei Germaniei la Bucuresti. Trimisesem un articol la concursul Deutsche Welle pentru tineri jurnalisti si speram sa castig premiul doi, un reportofon de care aveam nevoie. Nu-mi trecuse prin cap nicio secunda ca as putea fi castigatorul premiului intai. In luna octombrie a acelui an eram deja la Bonn, intern in redactia de limba romana a trustului media german. Cand am intrat intaia oara pe usile de sticla ale cladirii de pe malul Rinului (locul e superb) am simtit ca mi s-a indeplinit visul din copilarie.

O copilarie din care imi amintesc inca mirosul de ziar si urmele negre de cerneala care-mi ramaneau pe degete dupa ce citeam Evenimentul Zilei si Romania libera. Mi-am trait adolescenta simultan cu „epoca de glorie” a presei scrise romanesti, atunci cand ziarele se tipareau (si se cumparau!) in milioane de exemplare. Nu era efectul calitatii jurnalismului de atunci, ci mai degraba dorinta pantagruelica de informatie si opinie liber exprimata a romanilor, fireasca dupa atatia ani de dictatura. Folosind masina de scris a parintilor, la 10 ani faceam ziare pe care le vindeam apoi in bloc.

Din perioada adolescentei nu-mi amintesc sa ma fi impresionat vreun articol de ziar. Tin insa minte ca deschideam cu placere Dilema, direct la pagina de reportaje. Acesta e si motivul pentru care, mai tarziu, cand am trimis primul articol la un ziar national, acesta a fost Dilema. Si a aparut! Nu la rubrica scrisori, ci la dosarul numarului. Pur si simplu. Eram student-boboc si asta mi-a dat incredere.

Am inceput, cu ajutorul unui prieten, sa scriu din cand in cand pentru „Adevarul” articole de opinie (era la inceputul anilor 2000). Plata nu-mi acoperea nici macar drumul de la Timisoara (unde eram student) la Bucuresti (unde mergeam in hidoasa Casa a Presei sa-mi ridic banii). Pana ce, intr-o zi, un redactor m-a sfatuit sa-mi indulcesc tonul critic fata de actiunile unui anumit partid. Era inca epoca Dumitru Tinu, iar eu eram intransigent. De atunci pana la episodul „Gazeta de Sud” nu am mai scris.

Nici astazi nu-mi dau seama daca la Deutsche Welle am invatat meserie sau daca acolo mi s-a oferit un poligon de testare a intuitiilor profesionale. Cu siguranta am invatat multe prin imitatie, dar cel mai bun exercitiu de invatare era cititul. Cat mai mult. Ziare, reviste, romane, studii, eseuri… Orice si uneori fara discernamant. Asa am invatat sa scriu. Si tot la Bonn am testat utilitatea unei reguli de aur: nicio zi fara sa scrii. Organul jurnalistic e un muschi care, nefolosit, se atrofiaza.

Cand am revenit in tara mi-am cumparat un manual de jurnalism. Am constatat cat de inutil este si mi-am continuat studiul prin imitatie. Mai intai cativa romani: eruditia baroca a editorialelor lui Hurezeanu, talentul de prozator din textele lui C.T.Popescu (intotdeauna mai plicticos si imprecis cand scria despre politica) si, la categoria contra-exemplu, opiniile dezlanate ale lui Ion Cristoiu. Apoi cativa incomparabili: americanii Tom Junod si Susan Orlean pentru reportaj si portrete si Gideon Rachman, editorialistul lui Financial Times. Fiecare dintre acestia mi-a fost, in parte, maestru.

Dar pentru mine, intalnirile profesionale definitorii au fost cu cativa colegi de generatie. Cristian Pantazi de la HotNews, editorul cu care port acele discutii incinse si miezoase din care se naste un text mai bun. Cristian Lupsa de la „Decat o Revista” si obsesia lui pentru rigoarea draconica a documentarii. Andrei Craciun, care continua cu disperare sa faca jurnalism la „Adevarul” incapatanandu-se sa foloseasca o limba romana frumoasa. Iar faptul ca sunt apropiat ca varsta de reperele mele profesionale spune mai multe despre jurnalismul romanesc actual decat tot acest articol.

Fac parte dintr-o generatie care si-a gasit maestrii in primul rand in carti. Care a invatat meserie din greselile facute direct pe teren, nu in mediul protejat al unei sali de curs. O generatie ai carei predecesori (Dumitru Tinu, Cornel Nistorescu, Ion Cristoiu) s-au format la Scanteia sau Flacara comunista, acolo unde se faceau multe, dar nu jurnalism. Dar chiar si un model negativ pastreaza o valoare pedagogica.

Desigur, experienta mea e atinsa de microbul subiectivitatii. Dar nu am devenit jurnalist din intamplare si nici impins de un entuziasm infantil. E o alegere responsabila si pasionata. Desi traim intr-o tara in care exista libertate a cuvantului, nicicand acesta nu a fost mai epuizat precum e astazi. Astfel ca multi dintre noi au uitat cat de magic poate fi un cuvant.

Fie ca poarta o informatie medicala sau juridica, fie ca e metaforic, atunci cand e liber si adevarat orice cuvant are forta unei locomotive. Nu e un vis copilaresc, ci cred ca e o realitate pe care o uitam adesea.

Iar daca viitorul imi va demonstra ca m-am inselat, nu voi avea nicio retinere in a deveni un medic de tara cu multe povesti adevarate in tolba. Si cu satisfactia ca a crezut intr-un vis, copilaresc poate, dar fascinant.

PS. Publicul dezbaterii la care am participat era format in majoritate din oameni de afaceri si manageri de multinationale. Cei mai multi rezonau cu teza Profesorului. Dar ma intreb cati dintre ei ar fi dispusi sa investeasca in proiectele jurnalistilor preferati (pe care ii citesc acum gratuit online) si sa inchida in schimb televizorul, atunci cand e cazul?

* Acest text a aparut, cu anumite modificari, si in Dilema Veche, in cadrul dosarului „Presa dupa ’89”.